A renunţat la salariul şi maşina de serviciu de la multinaţională pentru a-i învăţa limba şi literatura română pe copiii din Apuseni / Școala de Duminică

de Vasile Măgrădean, Gândul.info

 

O profesoară de limba română face zilnic naveta din Cluj-Napoca, peste 100 de kilometri dus-întors, în fiecare zi, ca să-i înveţe carte pe copiii din Mărişel, o comună din Apuseni. Mirela Miron se trezeşte la 5 dimineaţa, la 6 e în microbuz, alături de copii, iar la 9 - la ore. La finalul zilei reface traseul, dar în sens învers: Mărişel – Cluj.  

Am petrecut o zi cu ea, ca să-nţeleg motivul care a făcut-o pe doamnă asta de  oraş să renunţe la domnie –„la un salariu mare şi la maşină de serviciu” -  pentru o oră de limbă română. O zi ca un film.  

E trecut puţin de ora 6 dimineaţa, iar microbuzul care duce muncitorii la centrala Hidroelectrica întârzie. Calea Turzii din Cluj-Napoca e pustie, abia trece câte un taximetru rătăcit sau un autobuz de transport în comun. Un bec chior, învăluit în vălătuci de ceaţă, luminează anemic strada. E frig, iar Mirela Miron se plimbă pe marginea străzii, să se încălzească, cu ochii în patru, să nu piardă maşina. Are 39 de ani, este profesoară titulară de limba şi literatura română şi aproape zilnic face naveta din Cluj-Napoca, 50 de kilometri dus, 50 de kilometri întors, pentru a-i învăţa carte pe copiii şcolii „Pelaghia Roşu”din Mărişel, în creierii Munţilor Apuseni. 

Trece de 6.15 când un microbuz alb urcă gâfâind Calea Turzii şi trage lângă trotuar. Profesoara urcă, ocupându-şi locul în ultimul rând de scaune, lângă geam. O oră şi jumătate face până la  centrala Hidroelectrica, aflată la 10 kilometri de Mărişel. Acolo coboară şi aşteaptă alte 30 de minute până când o ia microbuzul şcolii care strange copiii din satul Ruseşti pentru a-i duce la ore. N-are încotro. Ea a ales să le predea copiilor de la ţară, aşa că se descurcă cum poate. Drumul nu i se decontează. 

În microbuz e întuneric. Muncitorii picotesc în timp ce de la difuzor Julio Iglesias se tânguie în spaniolă, fără ca nimeni să îl bage în seamă. Nici Mirela Miron, care-şi scoate din geantă un ghem de curele cu o mică lanternă fixată. Un fel de lampă de miner, pe care şi-o aşază pe frunte. 

„Nu îmi permit să îmi pierd timpul. Ceasul e preţios pentru mine. Pe drum citesc sau ascult conferinţe la MP3, ori împletesc şnururi colorate, de prins la încheietură”, spune profesoara în timp ce fixează fasciculul de lumină. Să-i bată pe carte. 

E aproape 7.30 când microbuzul opreşte în faţa centralei, prima oprire spre şcoala din Mărişel. Mirela Miron coboară şi aşteaptă cealaltă maşină într-un mic magazin comunal. Acolo îşi ia cafeaua, după acelaşi ritual. Mereu fără zahăr, pe care i-o dă Mariana, cu care s-a împrietenit. Se lipeşte de soba de teracotă, cu paharul ieftin în mână, gândindu-se la cum va fi la iarnă când satul va sta îngropat în zăpadă şi maşinile n-or să mai urce pe munte. 

Un sunet de claxon o face să tresară. E ora 8.00: şoferul de pe microbuzul şcolii e punctual. Profesoara urcă şi se aşază în primul rând de scaune. Maşina porneşte spre Ruseşti, satul din care adună copiii care aşteaptă, cuminţi, câte doi, câte trei, la marginea drumului de ţară. 

„Sunt copii din satele aparţinând comunei Mărişel, cea mai întinsă din România. Maşina ajunge şi la zece kilometri de şcoală pentru a-i prelua, casele sunt răsfirate pe dealuri..Unii stau foarte departe, vin pe jos până la drum, iar de acasă până la microbuz străbat pe jos alţi 10-12 kilometri. Nu e uşor nici pentru copii”, spune – ca o litanie – dascălul. 

În microbuz urcă, pe rând, şi copiii. Râd, povestesc, minutele trec repede. 

„Fac acest traseu aproape în fiecare zi. Mă trezesc la 5 dimineaţa, la 6 prind microbuzul la 8 vine al şcolii, iar la 9 sunt la Mărişel. Trei ore dus, trei ore întors. Uneori vin la şcoală cu maşina doctoriţei din sat, alteori cu vreun localnic care lucrează la Hidroelectrica. Nu vin tot timpul acasă. Se-ntâmplă să rămân peste noapte la vreo familie unde sunt copii. E prea obositor să fac zilnic naveta din Cluj şi nu aş da randament la ore. Trei ore dus, trei ore întors nu prea pot face zilnic, oboseala se acumulează”, se scuză profesoara. 

Rămâne peste noapte în sat şi pentru că a organizat un mic atelier de cusut cu fetele din clasele mai mari, cu care şi-a propus să coase ii. Îi are şi pe cei de-a opta, cu care de la 8.00 face pregătire pentru examenul de evaluare naţională din vară. 

Mirela Miron predă la Mărişel din 2012. Are 18 ore pe săptămână la 48 de elevi, împărţiţi în patru clase, de la a cincea şi până la a opta. Majoritatea sunt băieţi. 

La şcoala din Mărişel ziua începe la ora 9 fix,  cu elevii încolonaţi în curte, pe clase. Şi cu un ritual: „tonul la cântec” - „Deşteptă-te, române!”. Când ultimul vers se termină, ca la un semn, copiii se întorc către biserica din vecinătate şi spun, în cor, „Împărate ceresc”.

Citește restul articolului pe Gândul.info

 

Ierom. Rafail Noica - Conferința: "S-a dus să-L vadă precum este", Cluj-Napoca, 30.05.2013

Fragmente:

Într-o zi, seara, destul de târziu, a venit din Franța o soră, care acum este soră la mănăstirea noastră. Călătorise toată ziua, atunci nu se călătorea încă cu avioane, nu știu dacă nu cumva a venit cu trenul și cu vaporul. În sfârșit, a venit seara, era zi de post, nu știu dacă era post sau era Miercuri sau Vineri și eram singur în bucătărie, iar Părintele Sofronie locuia într-o casă alături de mănăstire, de unde niște vecini plecaseră și Dumnezeu ne-a miluit să o putem cumpăra; a fost casa lui de retragere, lângă mănăstire la vreo 100 de metri.

O primesc pe sora asta, o cunoșteam de mai multă vreme, scot acolo ceva de mâncare, i-am făcut poate un ceai și, la un moment dat, sună telefonul. Mă duc să răspund.

Părintele Sofronie:

-          - A venit cutare?

-          -  Da, a venit!

-           - Știi ce, zice, deschide-i o cutie de sardele!

-          -  Bine.

Mi-a dat câteva instrucțiuni, am făcut ce mi-a zis, i-am deschis o cutie de sardele, i-am oferit, ca după călătorie, să se odihnească și s-a retras.

Câțiva ani mai târziu, după ce devenise de acum soră de mănăstire, mi-a amintit de ziua aceea și spunea că era hămesită, obosită și tare ar fi vrut să mănânce ceva pește, dar era Vineri sau altceva. Părintele Sofronie ca și cum știa de departe îmi dă telefon și îmi spune: „Fă asta!”.

Acest „ca și cum” s-a întâmplat de atâtea ori încât am înțeles că știa. Nu-l puteai păcăli. Nu avea aerul, așa cum ni-l închipuim noi, a fi un străvăzător, dar nu-i scăpa nimic.

*

La început, mulți ani aveam o singură casă mai mare și acolo aveam chiliile noastre şi Paraclisul, care era singura noastră biserică. Dimineața și seara acolo ne adunam ca să ne facem rugăciunile și acolo slujeam liturghiile, până când bisericuța a devenit total neîncăpătoare și ne-a dat Dumnezeu putința să zidim una mai mare. Întotdeauna seara încuiam ușa, ne retrăgeam toți în biserică, eram vreo 5 sau 6, și ne făceam rugăciunea. În general ardeau doar două candele. Făceam Rugăciunile începătoare și după aceea cu „Doamne Iisuse” făceam rânduiala noastră. Era o rânduială pe care Părintele Sofronie a găsit-o mai demult, în mai multe limbi. Atunci aveam puține cărți, nici nu erau în limbile cunoscute, engleză sau franceză, ci în slavonă. Doi-trei erau convertiți prin Biserica Rusă din Franța sau de altundeva și ne descurcam greu cu slujbele zilnice, mai ales cu cele şapte Laude și atunci am recurs la asta: Rugăciunile începătoare, un psalm, Crezul, și restul de două ceasuri spuneam „Doamne Iisuse” după o anumită rânduială.

Deci încuiam ușa și ne rugam, dar câteodată Părintele Sofronie spunea: „Vedeți că vine cutare în seara asta. Lăsați ușa deshisă!”, dar noi, deștepții, mai uitam. De câte ori n-am văzut asta: Din întunericul Paraclisului ieșea Părintele Sofronie cu cineva. Uitasem să lăsăm ușa deschisă, dar Părintele Sofronie știa exact momentul când era cutare la ușă. Asta s-a întâmplat de multe ori și mă uimeam. Ce coincidență! Altă coincidență, încă o coincidență... Necredinciosul din mine – înțeleg repede, dar trebuie să-mi explici mult. Până și Dumnezeu ajunge greu la unul ca acesta.

*

Îmi amintesc că era o studentă grecoaică care venise de câteva duminici la noi. O vedeam pe acolo, parcă nu vorbea cu nimeni, se uita la toată lumea și într-o zi a vrut să vorbească cu mine. Ce-a vorbit a fost până la urmă o spovedanie. Eu eram preot și i-am zis:

-        - Știi că ce ai spus până acum a fost o spovedanie, vrei să-ți citesc rugăciunea de dezlegare?

-       - Da.

Și i-am citit-o. La ceva vreme după aceea într-o zi mi-a spus:

-       - Aș vrea să-l văd pe Părintele Sofronie dar mi-e frică. Mi-e frică că o să vadă tot ce e în mine.

Era copilăroasă. Avea peste 20 de ani, dar așa era firea ei.

-       -  Nu-ți fie frică! Lasă că găsim noi o ocazie.

Nu s-a prea găsit, nici el nu prea ieșea că era multă lume și nu mai putea.

Era sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90 și într-o zi îl însoțeam pe Părintele Sofronie de la casa lui, că trebuia să vadă pe cineva. Rareori ieșea să vorbească cu cineva, dar dacă era vorba de un teolog, de un episcop sau de cineva de care o Biserică întreagă se folosea, mai făcea un efort și ieșea. Am observat că din Grecia veneau din ce în ce mai mulți oameni cu cancer și ori treceau întâi pe la noi, ori după spital veneau la noi, dar am început să înțeleg că ceva se petrece acolo. Dacă era cineva cu cancer, mic sau mare, nu conta, întotdeauna părintele ieșea însoțit de unul dintre noi, dacă nu de doi, pentru că de acum mergea greu; dar dacă era vorba să se roage pentru un canceros, ieșea.

Cărarea de la casa lui și până la vechea casă unde era odaia, fostul lui birou unde primea oamenii și se ruga pentru ei și Paraclisul vechi trecea printre două clădiri: o casă care fusese a maicilor, acum ele s-au mutat alături, și un atelier de iconografie. Și când ajungem acolo apare de nicăieri studenta aceasta, care văzându-ne rămâne înghețată. Și îi fac semn spunându-i: „Vino, vino!”. 

Atunci spun ca să audă și Părintele Sofronie:

-      Știți, Părinte, cutare a vrut de mult să vă vadă, dar îi e frică.

Părintele se uită drept în ochii ei și zice:

-        - Frică? Eu nu mai am nici un dinte!

Gata cu gheața! Și într-adevăr nu avea dinți de mulți ani, de când l-am cunoscut. Nu putea să-și pună nici proteză, pentru că pielea era prea sensibilă.

Deschiderea primului Colegiu National Ortodox in Cluj-Napoca

În contextul în care spectrul descurajant al unei lumi tot mai indiferente la dimensiunea spirituală a vieţii şi la formarea sufletească a tinerilor se face simţit şi în spaţiul public românesc, Arhiepiscopia Clujului îşi propune să ofere o alternativă educaţională şi formativă adresată copiilor din ciclul primar prin deschiderea, în colaborare cu Seminarul Teologic clujean, a primului Colegiu Naţional Ortodox din Cluj-Napoca.

Festivitatea oficială de inaugurare a Colegiului şi deschiderea noului an şcolar va avea loc sâmbătă, 15 septembrie 2012, de la ora 10.00, când Inaltpreasfintitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei va oficia slujba de Te-Deum în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor locale şi a corpului profesoral, a părinţilor şi a elevilor care vor învăţa în această şcoală.

Începând din anul şcolar 2012-2013, în cadrul Colegiului Ortodox din Cluj-Napoca vor funcţiona patru clase de ciclu primar: două clase pregătitoare şi două clase I, într-un corp de clădire situat pe Str. Avram Iancu nr. 6, cu cele mai bune condiţii de învăţat, un spaţiu generos de recreere şi cu teren de sport, având toate standardelele impuse de un învăţământ de calitate.

Şcoala le va oferi elevilor un mediu sigur şi favorabil învăţării, bazat pe valorile moralei creştine, va asigura un corp profesoral foarte bine pregătit profesional, cursuri opţionale de limba germană şi engleză, şi va asigura, opţional, programul „After school”, care va include pe lângă pregătirea temelor pentru a doua zi şi diverse cercuri tematice: pictura, muzică, dansuri, balet, teatru, etc.

Prin acest proiect, orientat în mod evident spre şansa şi viitorul tinerilor, se reia şi o veche tradiţie şcolară confesională ortodoxă, când, la Cluj, a funcţionat Liceul ortodox de fete „Doamna Stanca” şi Liceul ortodox de băieţi „Mitropolitul Simion Ştefan”.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei

Pr. Bogdan Ivanov

Sursă: Creştin Ortodox

Sursă imagine: Ziua veche