Predică la Duminica a IX-a dupa Rusalii - Umblarea pe mare. Potolirea furtunii

APOSTOLUL

I Corinteni 3, 9-17

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

*

EVANGHELIA

Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Arhim. Sofronie Saharov: „Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată”

Rugăciunea e o creație infinită, artă supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.

Uneori rugăciunea pare să slăbească și atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuți mie, grăbește-te!” (Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veșmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam și în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a ființei și inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălțate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înțelege sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca viața să aibă și din belșug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

Dar această viață e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învățătură a Evangheliei. “Foc am venit s-arunc pe pamant, și cât aș vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, așadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaștem dintr-o dată, dar cel puțin cunoaștem “în parte” (I Corinteni 13,9), că nu există nicio altă cale pentru noi muritorii de a ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această re-creare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiția cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile și Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noțiunile noastre trecute despre Dumnezeu și despre viața întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Chiar și numai o șoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu niciun alt conținut al vieții trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă și chinuitoare. Înaintând pe ea, vom suspina mult. Frica aceea care este “începutul înțelepciunii” (Psalm 110, 10) se va agăța de inima noastră și va răsuci întreaga noastră ființă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenția asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioși în a-i urma lui Hristos, ne vom opri înfricoșați. “Și erau pe drum… și Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți; și cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).

Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferință, dacă vrem să ne naștem la o nouă viață în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre firești în trupuri duhovnicești. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” – I Corinteni 15, 44). Numai puterea rugăciunii depășește rezistența materiei și eliberează mintea noastră din această lume strâmtă și inertă spre vastele spații deschise, strălucind de Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e ușor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locașul cel sfânt lui Dumnezeu” (Psalm 72, 17), vom șovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiți de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru – deși Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creștini în deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările și necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieții noatre au fost cele mai rodnice și ele ne vor însoți dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăției “de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuți din nimic; însă chiar și de la Dumnezeu așteptăm considerație și atenție. Dintr-o dată însă Cel Atotputernic Se descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită. Vederea inundă întreaga noastră ființă și instinctiv ne aplecăm în adorație. Chiar și aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne smerim înaintea Lui, nu va fi îndeajuns față de smerenia Lui.

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii și smereniei se ridică din adâncurile ființei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conștienți de apropierea noastră de El – chiar dacă știm foarte bine că suntem doar pământ și țarnă (cf. Facere 3, 19). Cu toate acestea, în înfățișarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugrăvit asemănarea Ființei Sale nevăzute și astfel putem sesiza veșnicia. Prin rugăciune intrăm în viața dumnezeiască; și Dumnezeu rugându-Se în noi e viața cea necreată, care ne inundă.

Făcându-ne după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a așezat înainte nu ca o lucrare a Sa în întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar și pentru El – ca ființe libere. Și în virtutea acestui fapt, relațiile dintre om și Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertătii. Când abuzăm de aceasta libertate și păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Aceasta libertate de a întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinței libere, dar e o condiție indispensabilă ca noi să ne putem împărtăși de viața cu adevărat dumnezeiască, viața care nu poate fi predeterminată.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Ii urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârșit Lui. “Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48).

Tatăl nostru Carele ești în ceruri

Sfințeasca-se numele Tău

Tu mi-ai dat să simt sfințenia Ta și sunt gata să fiu sfânt întru Tine

Vină împărăția Ta

Fie ca viața Ta slăvită să pătrundă în mine și să devină a mea

Facă-se voia Ta

În pământul ființei mele create, precum în cer, în Tine Insuți, din veșnicie.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

“pâinea cea adevărată ce pogoară din cer și dă viață lumii” (Ioan 6, 32-33).

Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri

Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor, ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta.

Și nu ne duce pe noi în ispită

Tu știi ticăloșia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc. Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmașilor mei atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22).

Ci ne izbăvește de Cel Rău

Izbăvește-mă de puterea vrăjmașului de moarte, vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu.

La început ne rugam pentru noi înșine; dar atunci când Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt ne dă înțelegere, rugăciunea noastră dobândește proporții cosmice.

Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gandim la întreaga umanitate și cerem plinătatea harului pentru toți oamenii ca și pentru noi înșine. Sfințească-Se Numele Tău de către toți oamenii. Vină împărăția Ta pentru toate popoarele, ca viața Ta Dumnezeiască să devină viața lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singura îi unește pe toți în dragostea Ta. Izbăvește-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmășie și moarte. (Potrivit interpretarii noastre creștine, răul – ca și binele – există numai acolo unde există o formă personală de existență. Fără această formă personală n-ar exista niciun rău, ci numai procese naturale determinate).

Existența răului în lume în general și în umanitate în special ridică problema participarii lui Dumnezeu la viața istorică a neamului omenesc. Mulți și-au pierdut credința fiindcă li se pare că dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi putut fi atât de puternic și nici n-ar fi fost răspândită suferința atât de absurdă. Ei uita însă că Dumnezeu ține la libertatea omului, care e rădăcina principală a creației Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea autodeterminarii și să-l distrugă în același timp. Dar Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.

Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) și “dezbinare” (Luca 12, 51). Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului și arma noastră este “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiții extraordinar de inegale. Suntem legați de mâini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași. (…)

Domnul a îndreptat și sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căință totală, și făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri. Purtăm în noi înșine moștenirea păcatelor strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se mântuiește doar pe sine însuși.

Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înțelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care și-a dedicat viața lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca Dumnezeu să fie în întregime cu noi și în noi, atunci trebuie ca și noi să ne dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunță la căsătorie și la nașterea de copii, pentru a păzi si ține poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu putință. Dacă un monah nu-și realizează adevăratul tau scop – acela de a trăi viața pe pământ, având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul sădit așa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului omenesc prin nașterea de prunci, nici nu promovează în întregime nemurirea prin înviere. El renunță la planul istoric, prin refuzul de a-și asuma o acțiune istorică pozitivă – ca să nu spunem și politica – însă nu-și transferă existența în planul spiritual metaistoric. Necâștigând nicio biruință în planul universal al războiului duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea, chiar daca monahul nu poate realiza desăvârșirea creștină, năzuintă să ajută chiar și așa întreaga lume.

Sfânta Treime, Părinte, Fiule și Duhule,

Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru,

Pururea viu și atotputernic,

Care singur dai tărie celor necăjiți

Și sprijin celor slabi;

Tu, fără de Care cei puternici slăbesc

Și cei tari devin neputincioși,

Cei sătui flămânzesc

Și cei tineri se înconvoaie,

Ascultă-ne în necazul nostru

Și ridică-ne la o slujire vrednică de Tine.

Rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește!

Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să “ajungă… la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13), un astfel de eveniment se răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra destinului întregii umanități – înrăurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei și se răsfrânge asupra întregii vieții cosmice, fiindca insăși lumea a fost creată pentru om.

Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea omului prin puterea Duhului Sfant – întregul rost al venirii omului în lume dispare”.

            

Sursă: Cuvânt ortodox

Scurtă întâlnire cu Maica Magdalena de la mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex / Sfaturi pentru părinţi

Maica Magdalena de la Essex

Ucenică a Părintelui Sofronie, la rândul său ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, Maica admiră şi respectă mult părinţii, iar prin cărţile sale („Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă” şi „Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi”) încearcă să-i indrume pe uneori anevoiosul drum de a creşte copii creştineşte. Maica spune că tot ce a avut de spus important lumii e deja în aceste două cărţi ale ei, din care prima a fost scrisă mai mult ca „dictare” după Pr. Sofronie.

Maica dă câteva exemple de întâmplări adevărate, cu iz pedagogic, cu care s-a confruntat:

·     Când un copil vine la părinţi şi le spune ceva drăgălaş, părinţii se întorc unul spre celălalt şi schimbă priviri înduioşate, uitând să interacţioneze propriu-zis cu copilul. O fac, bineînţeles, din dragoste şi bucurie, însă aceasta îi poate îndepărta în timp de copil, fiindcă omuleţul nu se simte luat în seamă, valorizat, tratat cu seriozitate, ci doar ca sursă de „uimire şi încântare”.

·     O fetiţă iese din biserică ţinând strâns la piept o păpuşă Barbie. Maica Magdalena o vede şi-i spune: „Ce drăguţă e rochiţa păpuşii tale! Barbie s-a îmbrăcat aşa de frumos la biserică.” Îndată intervine mama fetiţei, cu reproş în glas: „Spuneţi-i, Maică, că nu trebuie să iubească păpuşa asta atât, ci pe Hristos!”. În afara greşelii evidente de a vorbi astfel de faţă cu copilul, Maica Magdalena explică sfâşierea interioară pe care o asemenea reacţie a mamei o produce în inima copilului. Fetiţa nu are capacitatea, încă, de a înlocui o dragoste „superficială” pentru păpuşă cu cea desărvârşită pentru Dumnezeu, dar nu trebuie să îi dăm impresia că Dumnezeu e în contradicţie cu tot ceea ce ei îi place sau iubeşte. Rugându-se, Maica a primit de la Dumnezeu un răspuns frumos, care a aşternut pacea în sufletul fetiţei: „Inima fetei dumneavoastră e aşa de mare, încât încape în ea şi dragostea pentru păpuşă şi pentru Hristos”.

Maica ne mai sfătuieşte să nu forţăm copiii să se roage, să stea la slujbă nemişcaţi etc. Şi pe noi ne îngăduie Dumnezeu când căscăm, ne uităm pe pereţi în timpul slujbelor, nu-i aşa? Copiii trebuie să simtă că dragostea noastră e necondiţionată, că nu depinde de câte rugăciuni turuie sau alte lucruri care ne-ar place nouă să le facă. Altfel, treptat, ei se vor îndepărta de noi şi vor căuta alte surse de iubire... „necondiţionată” în viziunea lor.

Copiii vor simţi dacă în casă există un spirit autentic de rugăciune, nu unul ”de faţadă”. Ei nu trebuie împovăraţi cu rugăciuni lungi şi complicate, cât încă nu pot duce, ci trebuie învăţaţi să se roage sincer, să vorbească cu Dumnezeu cu inima curată, fără ascunzişuri (de exemplu, să spună Domnului: „Uite, Doamne, stau în faţa Ta, dar nu prea am chef să mă rog...”). Până la urmă, dacă copiii tot nu cooperează, cel mai sănătos e să vorbim lui Dumnezeu despre copii, nu invers. Să ne rugăm Domnului să le atingă inimile şi să-i cheme la El cu delicateţea pe care doar El o are.

În încheiere, Maica Magdalena ne spunea să nu ne simţim împovăraţi că avem de crescut copii în vremuri aşa tulburi, căci Dumnezeu zămisleşte şi botează copii tocmai fiindcă şi astăzi se pot ridica dintre aceştia sfinţi.

Sursă: blogul Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnul din Namur, Belgia

Ierom. Rafail Noica - Conferința: "S-a dus să-L vadă precum este", Cluj-Napoca, 30.05.2013

Fragmente:

Într-o zi, seara, destul de târziu, a venit din Franța o soră, care acum este soră la mănăstirea noastră. Călătorise toată ziua, atunci nu se călătorea încă cu avioane, nu știu dacă nu cumva a venit cu trenul și cu vaporul. În sfârșit, a venit seara, era zi de post, nu știu dacă era post sau era Miercuri sau Vineri și eram singur în bucătărie, iar Părintele Sofronie locuia într-o casă alături de mănăstire, de unde niște vecini plecaseră și Dumnezeu ne-a miluit să o putem cumpăra; a fost casa lui de retragere, lângă mănăstire la vreo 100 de metri.

O primesc pe sora asta, o cunoșteam de mai multă vreme, scot acolo ceva de mâncare, i-am făcut poate un ceai și, la un moment dat, sună telefonul. Mă duc să răspund.

Părintele Sofronie:

-          - A venit cutare?

-          -  Da, a venit!

-           - Știi ce, zice, deschide-i o cutie de sardele!

-          -  Bine.

Mi-a dat câteva instrucțiuni, am făcut ce mi-a zis, i-am deschis o cutie de sardele, i-am oferit, ca după călătorie, să se odihnească și s-a retras.

Câțiva ani mai târziu, după ce devenise de acum soră de mănăstire, mi-a amintit de ziua aceea și spunea că era hămesită, obosită și tare ar fi vrut să mănânce ceva pește, dar era Vineri sau altceva. Părintele Sofronie ca și cum știa de departe îmi dă telefon și îmi spune: „Fă asta!”.

Acest „ca și cum” s-a întâmplat de atâtea ori încât am înțeles că știa. Nu-l puteai păcăli. Nu avea aerul, așa cum ni-l închipuim noi, a fi un străvăzător, dar nu-i scăpa nimic.

*

La început, mulți ani aveam o singură casă mai mare și acolo aveam chiliile noastre şi Paraclisul, care era singura noastră biserică. Dimineața și seara acolo ne adunam ca să ne facem rugăciunile și acolo slujeam liturghiile, până când bisericuța a devenit total neîncăpătoare și ne-a dat Dumnezeu putința să zidim una mai mare. Întotdeauna seara încuiam ușa, ne retrăgeam toți în biserică, eram vreo 5 sau 6, și ne făceam rugăciunea. În general ardeau doar două candele. Făceam Rugăciunile începătoare și după aceea cu „Doamne Iisuse” făceam rânduiala noastră. Era o rânduială pe care Părintele Sofronie a găsit-o mai demult, în mai multe limbi. Atunci aveam puține cărți, nici nu erau în limbile cunoscute, engleză sau franceză, ci în slavonă. Doi-trei erau convertiți prin Biserica Rusă din Franța sau de altundeva și ne descurcam greu cu slujbele zilnice, mai ales cu cele şapte Laude și atunci am recurs la asta: Rugăciunile începătoare, un psalm, Crezul, și restul de două ceasuri spuneam „Doamne Iisuse” după o anumită rânduială.

Deci încuiam ușa și ne rugam, dar câteodată Părintele Sofronie spunea: „Vedeți că vine cutare în seara asta. Lăsați ușa deshisă!”, dar noi, deștepții, mai uitam. De câte ori n-am văzut asta: Din întunericul Paraclisului ieșea Părintele Sofronie cu cineva. Uitasem să lăsăm ușa deschisă, dar Părintele Sofronie știa exact momentul când era cutare la ușă. Asta s-a întâmplat de multe ori și mă uimeam. Ce coincidență! Altă coincidență, încă o coincidență... Necredinciosul din mine – înțeleg repede, dar trebuie să-mi explici mult. Până și Dumnezeu ajunge greu la unul ca acesta.

*

Îmi amintesc că era o studentă grecoaică care venise de câteva duminici la noi. O vedeam pe acolo, parcă nu vorbea cu nimeni, se uita la toată lumea și într-o zi a vrut să vorbească cu mine. Ce-a vorbit a fost până la urmă o spovedanie. Eu eram preot și i-am zis:

-        - Știi că ce ai spus până acum a fost o spovedanie, vrei să-ți citesc rugăciunea de dezlegare?

-       - Da.

Și i-am citit-o. La ceva vreme după aceea într-o zi mi-a spus:

-       - Aș vrea să-l văd pe Părintele Sofronie dar mi-e frică. Mi-e frică că o să vadă tot ce e în mine.

Era copilăroasă. Avea peste 20 de ani, dar așa era firea ei.

-       -  Nu-ți fie frică! Lasă că găsim noi o ocazie.

Nu s-a prea găsit, nici el nu prea ieșea că era multă lume și nu mai putea.

Era sfârșitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90 și într-o zi îl însoțeam pe Părintele Sofronie de la casa lui, că trebuia să vadă pe cineva. Rareori ieșea să vorbească cu cineva, dar dacă era vorba de un teolog, de un episcop sau de cineva de care o Biserică întreagă se folosea, mai făcea un efort și ieșea. Am observat că din Grecia veneau din ce în ce mai mulți oameni cu cancer și ori treceau întâi pe la noi, ori după spital veneau la noi, dar am început să înțeleg că ceva se petrece acolo. Dacă era cineva cu cancer, mic sau mare, nu conta, întotdeauna părintele ieșea însoțit de unul dintre noi, dacă nu de doi, pentru că de acum mergea greu; dar dacă era vorba să se roage pentru un canceros, ieșea.

Cărarea de la casa lui și până la vechea casă unde era odaia, fostul lui birou unde primea oamenii și se ruga pentru ei și Paraclisul vechi trecea printre două clădiri: o casă care fusese a maicilor, acum ele s-au mutat alături, și un atelier de iconografie. Și când ajungem acolo apare de nicăieri studenta aceasta, care văzându-ne rămâne înghețată. Și îi fac semn spunându-i: „Vino, vino!”. 

Atunci spun ca să audă și Părintele Sofronie:

-      Știți, Părinte, cutare a vrut de mult să vă vadă, dar îi e frică.

Părintele se uită drept în ochii ei și zice:

-        - Frică? Eu nu mai am nici un dinte!

Gata cu gheața! Și într-adevăr nu avea dinți de mulți ani, de când l-am cunoscut. Nu putea să-și pună nici proteză, pentru că pielea era prea sensibilă.

30 Mai, Cluj-Napoca: Conferinţă susţinută de Pr. Rafail Noica - „S-a dus să-L vadă precum este”

Părintele Rafail Noica va susține la Cluj la sfârșitul lunii mai o conferință despre Arhimandritul Sofronie Saharov.

Conferința intitulată „S-a dus să-L vadă precum este” are loc la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Sofronie și este organizată de Arhiepiscopia Clujului și Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiu. Evenimentul va avea loc joi, 30 mai, de la ora 18, în Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai.

Conferința va fi difuzată live începând de la ora 18.00 pe site-ul Radio Renașterea.

Sursă: Blogul Fântâna

Părintele Rafail Noica: "Doamne, dacă tu vrei să fiu călugăr, trebuie să mă convingi!"

Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.

Părintele Sofronie spunea: ,,Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului“. Deci, dacă sunt pentru toţi aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie, aceeaşi este şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi, în detalii, ia tot felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan îl menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea, cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: ,,Eu sunt cel mai păcătos“, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine insumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l iubim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest ,,aşa“? Dar el cum se schimbă din acest ,,aşa“, chiar dacă ,,aşa“-ul lui nu este ca al meu, ci altfel?

Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune că păcatul, care este despărţire şi moarte,

să devină - paradoxal - viaţă şi apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămureşte mai bine cele ce am spus.

Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni şi acolo, fireşte, era aglomeraţie mare. Unul din ei zicea: ,,Ah! tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulţimea asta care forfoteşte, oamenii aceştia“. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potenţial, un prieten, un frate. Tu trăieşti în îmbulzire şi în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni şi de fraţi“.

Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puţin eu am învăţat de la acela că tu, în măsura în care îţi este dat, poţi schimba atitudinea gloatei. Şi vă mai spun că acela care vedea prieteni in masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi în puterea nopţii, căuta îmbulzeala oriunde şi n-a păţit niciodată nimic. Ştiu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei. Acum nu vă îndemn să faceţi toţi la fel, dar totuşi de aici se desprinde, evident, o morală.

Spuneţi-ne, părinte Rafail, de ce v-aţi făcut călugăr şi dacă sunteţi satisfăcut de starea aceasta pe care o aveţi?

Şi călugărirea mea a fost o criză, paralelă cu cea a revenirii la ortodoxie. Căci mă gândeam: ,,Nu cumva dracul nu numai să mă întoarcă la ortodoxie, ci să mă facă cumva şi călugăr?! Ce nefericire, ce nebunie, ce smintiri!“. Dar tot acelaşi „şarpe“ îmi spunea: ,,Dar dacă acesta este un lucru bun, pe care Dumnezeu îl vrea?“. ,,Nu“, mă împotriveam eu. Până la urmă am ajuns la aceeaşi soluţie: ,,Doamne, dacă vrei să fiu călugăr, Tu trebuie să mă convingi, prostia mea să o convingi; inima asta întunecată să o convingi“.

Dacă sunt satisfăcut de călugărie? Vă mărturisesc că, mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată, după aceea, vreo îndoială în toate încercările prin care am trecut. Sunt însă foarte nesatisfácut de rezultate, dar asta nu-i din vina lui Dumnezeu, ci din vina mea. M-a trecut Dumnezeu prin crize, dar mi-a vorbit. Şi m-a convins, în loc să-mi tragă două palme şi să-mi zică: ,,Acum, vino şi stai în casa Tatălui tău, ca Fiul risipitor“, mi-a dat mângâierea de a cunoaşte ortodoxia, nu ca fiind mai puternică sau mai adevărată, ci ca fiind însuşi sufletul omului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Totuşi, celor care voiesc să vină la ortodoxie le spun: ,,Dacă cred în ortodoxie, cred ca şi Sfântul Apostol Pavel care voia ca toată lumeatsă fie aproape sau întocmai cum era el, afară de lanţurile cu care era legat pentru Domnul, afară de suferinţele pe care le indura pentru Evanghelie“.

În legătură cu ce am trăit eu pentru călugărie, aş spune că parcă m-a îmbătat Dumnezeu cu câţiva litri de ţuică puternică, pentru câteva luni. În anii aceia (aveam 18-19 ani), căutam pe furiş - căci mă pregăteam să intru în viaţă, să mă căsătoresc, să am o femeie, ca toată lumea - care din fetiţele ce mă înconjurau ar fi putut să-mi fie nevastă. Dar căutam de la Domnul să-mi dea aceasta, fiindcă ştiam că nu-i lucru uşor căsătoria. Deci, mă uitam la fetele din clasă, de pe stradă, la cele cu care mă mai întâlneam căutând un semn de la Dumnezeu şi parcă nu mai venea. Şi se părea că timpul trece şi îmbătrânesc, iar eu nu văd nicio fată despre care Domnul să-mi fi dat un semn evident că ar putea să-mi fie nevastă. Dar, după nu ştiu câte luni, mi-a venit, ca unui om care se trezeşte din beţie, gândul călugăriei. Acest lucru, pe care îl numisem în înverşunările mele şi smintire, şi nebunie când eram cu protestanţii, doream să mi-l imaginez ce poate fi cu adevărat. Mă aflam în Franţa şi mă gândeam chiar să mă duc şi pe la catolici, măcar să-mi dau seama ce face călugărul. Bunăoară, se scoală dimineaţa, se duce la biserică, dar după aceea ce face? Deci, ce este călugăria, la modul practic? Cu toate nedumeririle mele, aveam în mine un aşa dor, un aşa drag şi simţeam în mine ceva aşa de puternic, anume că acesta-i lucrul pe care l-am voit din copilăria mea.

Între timp mă întâlnisem cu părintele Sofronie, care mi-a confirmat că această chemare nu era o beţie de tânăr, ci era de la Dumnezeu şi că trebuie să-mi termin şcoala, dar pentru mănăstire, ca pregătire pentru viaţa călugărească. După aceasta, la un moment dat, întorcându-mă în Franţa ca să mai fac un an de şcoală, mi-am amintit că înainte fusese un timp când mă uitam în jurul meu, în clasă, pe stradă şi printre prietene, căutând o fată care ar fi putut, de la Domnul, să~mi fie cândva soţie.

Cum am uitat, când am uitat să mai caut aşa ceva, cum m-a îmbătat Dumnezeu de n-am mai văzut în jurul meu, la vârsta aceea - tânăr, de 18 ani şi, vă spun, nu un înger - şi n-am mai dorit însoţirea cu o fată, nu ştiu. Vă spun aceasta ca să înţelegeţi ce lucru minunat poate să facă uneori Domnul cu un necredincios, cu un om păcătos ca toţi oamenii şi poate chiar mai mult decât toţi oamenii.

Pr. Rafail Noica

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Sfântul Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.” De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă. În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viaţa monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.

Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical. Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită. Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte. Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: Muntele Athos. “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a “Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon). Introdus în tradiţia seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire şi cuminecare, citirea, munca şi ascultarea – fratele Simeon se împărtăşeşte din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experienţă, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.

După 6 luni de sfâşieri lăuntrice, într-o după-amiază, şezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preţ de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiaşi spaime şi întristări, se duce la Vecernie în paraclisul “Sfântului Ilie” şi abia şopteşte “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci, în dreapta uşilor împărăteşti, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul (“nu puteţi înţelege durerea mea” spunea Siluan).

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-şi “ascultarea” de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitori, se cufundă şi mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului şi părăsiri dublate de intense atacuri demonice.

După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea şi necredinţa. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: “Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.

“Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanităţii care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe; mândria – această adevărată sămânţă a morţii care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruieşte orice suferinţă pământească, aruncându-se într-o suferinţă încă şi mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înţelept pe marginea adâncului, “şi nu deznădăjduieşte”. Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.

În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem şi însoţită de lacrimi din belşug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru “întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ţi aşterne în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confraţii săi monahi. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă (8 zile), perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Prin Viaţa sfântă şi însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanităţii strivite de absurditatea experienţelor cotidiene, durere şi deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie într-una din cărţile sale – ultimul… “Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: “Miluieşte-mă!”. Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: “Eşti neînduplecat!” Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă…”(Arhimandritul Sofronie)

*

Rugăciunea pentru lume a Sfântului Siluan Athonitul

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.

Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.

Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

*

Acatistul Sfântului Siluan Athonitul - text

Paraclisul Sfântului Siluan Athonitul - audio

Pomelnicul - cum trebuie scris şi care e rostul său

Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând - rude, prieteni, cunoscuţi etc. De ajutor multora ar fi să cunoaşteţi câte ceva din importanţa acestui gest, aparent simplu, dar care are şi el regulile sale de alcătuire.

Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut.

În realitate, este nevoie şi de rugăciunea personală. Şi aici ar trebui să existe un pomelnic. Acesta - fie că este scris, fie că nu - este de dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege, numai oamenii pot fi trecuţi în pomelnic. Spun aceasta deoarece au fost cazuri în care cel care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele câinelui la care ţinea foarte mult!

În cazul clericilor, numele este însoţit de denumirea treptei preoţeşti (de exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“), la fel pentru monahi sau monahii (de exemplu: „monahia Olimpiada“). Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi.

Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii

La ce slujbe ale Bisericii sunt pomeniţi cei vii, şi la ce slujbe, cei adormiţi?

La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi. Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului. Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

Este bine să trecem în pomelnic necazurile, dorinţele noastre pentru care ne rugăm?

Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cred că cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi. Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, cum spuneam, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

Nu pot fi trecuţi în pomelnic, la Sfânta Liturghie, cei de altă credinţă

Cei de altă credinţă pot fi trecuţi în pomelnic? Ei se pomenesc la vreo rugăciune a Bisericii?

Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

Dar cei cuprinşi de diferite patimi (beţivi, fumători etc.) sau cei necununaţi? Dar sinucigaşii?

Da, există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos numai cei care mărturisesc aceeaşi credinţă şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora - poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

Autor: Nicoleta Olaru

Sursă articol: Doxologia