Curajul unei mame: a ales naşterea în locul „avortului terapeutic”

La 24 de ani, era deja de şapte ani pe culmea gloriei. Modelul de talie internaţional Elizaveta Bulokhova călătorea în toată lumea, era celebră şi avea un iubit care o iubea, pe Roman.

Dar în mai 2014, lumea ei s-a prăbuşit, scrie VICE Canada. Era la Amsterdam, când partea dreaptă a maxilarului inferior i s-a umflat – o tragedie pentru cineva care are o meserie ca a ei.

Dar tragedia a fost şi mai mare când Bulokhova a aflat că era o formă rară de cancer osos, osteosarcom. Trebuia să i se elimine cea mai mare parte a maxilarului pentru a supravieţui.

Foto sus: Blake Davenport

Makeup Artist: Denise Markey

Hair Stylist: Ric Pipino

Model: Elizaveta Lowicz Bulokhova

Vestea şi mai proastă era că operaţia de extirpare a tumorii reprezenta un risc pentru sarcina ei avansată, iar medicii recomandau oricum avortul înaintea începerii chemoterapiei. Nu era o decizie cu care să se împace:

Era un copil activ şi îi vorbeam des când îl aveam în burtă. Odată i-am spus să nu se mai mişte atât, fiindcă nu mai puteam să îl ţin. Brusc, a încetat. Pur şi simplu m-a ascultat şi nu s-a mai mişcat.

Din cauza complicaţiilor ivite după operaţia de extirpare a tumorii, chemoterapia a fost amânată. Cu toate acestea, ea era programată pentru avort terapeutic. Roman Troubetskoi, tatăl copilului şi partenerul de viaţă al Elizavetei, îşi aminteşte:

Era o porcărie. Practic eram nevoiţi să le cerem medicilor să ne ucidă copilul perfect sănătos, dar nu aveam de ales. Dar acum Valentin avea aproape 28 de săptămâni, aşa că i-am întrebat pe doctori ce se putea face cu el? Nu era, oare, posibil să îl facem să se nască? Absolut, hai să o facem, au răspuns ei.

Valentin s-a născut prin cezariană în decembrie 2014. Iar anul acesta a uimit lumea, într-un pictorial de excepţie, alături de mama sa pro-viaţă:

Foto sus: Manolo Ceron / Vice

Sursa: IJReview

Preluare de pe Știri pentru Viață

Interviu cu Alexandra Nadane, Preşedinta Studenţi pentru viaţă: „Se spune că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte, însă în situația mea aș spune că ea m-a găsit pe mine”

Foto: Dinu Savopol Photography

Alexandra Nadane are 22 ani și este studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice ( SNSPA) din București și Președinte al Asociației „Studenți pentru viață”. Mai multe detalii legate de activitățile realizate de Alexandra, de care noi, românii trebuie să fim mândri, vom afla din următorul material.

– Bună ziua Alexandra și îți mulțumesc că ai acceptat să ne acorzi acest interviu.

– Bună ziua! Vă mulțumesc și eu pentru invitație și vă felicit pentru inițiativa de a promova viața printre românii din diaspora și nu numai.

– Aș dori să ne dai câteva detalii despre felul în care a început proiectul „Studenți pentru viață” și care sunt principiile care stau la baza acestuia.

Se spune adeseori că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte sau o vocație, însă în situația mea aș putea spune că ea m-a găsit pe mine. Totul a început în urmă cu 6 ani. Aveam 16 ani, eram elevă și, la fel ca mulți adolescenți de vârsta mea, îmi plăcea să mă implic în diferite activități de voluntariat. În acea perioadă eram coordonator media într-o organizație umanitară și într-o zi am primit un mail de la o tânără de 24 de ani, care spunea că este însărcinată și că are nevoie de ajutor, deoarece părinții o presează să facă avort și o amenință că o vor da afară din casă în cazul în care va păstra copilul. Era un apel disperat, chiar ea spunea că e o ultimă șansă pentru viața acelui copil și că nu mai are puterea de a merge mai departe în lipsa unui sprijin. Am arătat mailul superiorilor mei, iar răspunsul a fost că nu îi interesează și că nu e treaba lor. După discuția cu aceștia, am mai citit odată mailul și mi-am dat seama că nu pot să îl închid și să merg mai departe, am simțit că trebuie să fac ceva pentru această tânără. Am sunat-o și am stabilit o întâlnire în următoarele ore. Înainte să o sun m-am gândit că nu știu cum să o ajut și nici ce ar trebui să îi spun, era și prima dată când mă loveam de o astfel de situație, dar am zis, totuși, să mă văd cu ea, așa, ca să știe că îi sunt alături.

Ne-am întâlnit și singurul lucru pe care am putut să i-l spun a fost: „Fii puternică, porți o viață în interiorul tău. Ai curajul să mergi mai departe, indiferent de presiunile care vin de la ceilalți. Eu îți voi fi alături și te voi sprijini de acum încolo, poți să mă consideri sora ta”. A fost un moment emoționant și pentru ea și pentru mine. Ea s-a liniștit că a găsit o persoană care să o asculte și să o sprijine, iar eu m-am bucurat că am putut să îi fiu de ajutor. Stând de vorbă, mi-a trecut prin minte gândul că, dacă va ajunge acasă, presiunile părinților vor continua și lucrurile vor ajunge iarăși în același punct, prin urmare i-am spus: „Vin cu tine acasă să vorbesc cu părinții tăi”. Ea s-a bucurat, pentru că era foarte neliniștită gândindu-se că iarăși se va lovi de atitudinea lor negativă. Când am ajuns la ea acasă am făcut cunoștință cu părinții, iar ei au început să îmi spună dintr-o dată toate motivele pentru care acel copil nu merită să trăiască: lipsa unei locuințe, lipsa banilor, a alimentelor, lipsa unui serviciu pentru tatăl copilului, lipsa banilor pentru controale, investigații medicale și tot ce necesita dezvoltarea sarcinii și nașterea. Era așa, un fel de asalt. Peste tot se auzeau motive care justificau presiunile. Până la urmă i-am oprit și i-am rugat să punem toate problemele existente pe hârtie. După ce s-a făcut acest lucru, am luat hârtia și le-am zis că eu o să îi ajut să își rezolve toate aceste probleme. Din fericire, ei m-au crezut, deși eu n-aveam nicio idee despre cum aș putea să fac asta, mai ales că situația mea financiară nu era una deosebită, iar părinții mei n-aveau idee despre ce promisiuni fac eu în acel moment. Discuția s-a încheiat pașnic, într-o notă foarte optimistă. Ei au început să se pregătească sufletește de venirea pe lume a copilului, eu am plecat acasă cu lista și o poză cu ei. Când am ajuns acasă am început să mă gândesc ce aș putea face eu cu acea listă. Mi-a venit ideea salvatoare de a scrie o poveste despre această tânără și de a o posta pe internet, împreună cu numărul de telefon, deși nu știam dacă va citi sau nu cineva acel mesaj.

A doua zi am primit un telefon de la o doamnă, care mi-a spus că a citit anunțul și ar vrea să asigure costurile pentru investigațiile medicale (tânăra nu avea asigurare de sănătate), apoi cei din cadrul organizației în care făceam voluntariat s-au decis să o sprijine lunar cu un pachet de alimente, după care au început să apară diferite persoane sau organizații care să îi sprijine. Acum tânăra este căsătorită cu tatăl copilului și au împreună 3 copii. Pentru mine, acel moment a însemnat o schimbare foarte mare. Mi-am dat seama că implicarea în salvarea vieții acestor copii este cea mai frumoasă formă de voluntariat pe care o poate face cineva. Prin urmare, am renunțat la toate activitățile de voluntariat pe care le făceam și m-am gândit să merg pe această direcție.

Inițial nu prea știam ce ar trebui să fac, dar, scriind articole de informare pentru viață, am primit într-o zi vreo 20 de mesaje de la tinere din diverse colțuri ale țării, toate cu un conținut asemănător: „Bună ziua, mă cheamă X, sunt din orașul Y, am rămas însărcinată, prietenul mă amenință că mă părăsește dacă nu fac avort, iar părinții îmi spun că dacă voi păstra copilul mă vor da afară din casă. Vă rog să mă ajutați”.

În momentul acela am realizat că femeile aflate în criză de sarcină au nevoie de încurajare și de informare, însă acestea două nu sunt suficiente și că este mare nevoie de sprijin concret. Așa a apărut în anul 2013 Asociația Studenți pentru viață, o asociație studențească înființată cu scopul de a oferi sprijin tinerelor și adolescentelor aflate în situații de criză și de a pregăti, de a forma și informa tinerii pentru viață, pentru familie și pentru integrare socială.

– Ai întâmpinat multe obstacole în realizarea acestui proiect? Ce te motivează să continui, chiar și atunci când lucrurile nu sunt întotdeauna roz?

– Desigur că există obstacole la tot pasul, nu e deloc ușor și se întâmplă asta din două mari motive. Primul este legat de faptul că majoritatea femeilor nu își doresc cu adevărat să facă avort: circa 85% dintre ele sunt presate de către partener, soț, familie sau alte persoane din jur să facă avort împotriva voinței lor, iar presiunile ajung până la situații de violență gravă. De exemplu, am avut o tânără din Brașov care ne-a cerut ajutorul. Era într-o relație de concubinaj cu un militar, iar acesta a ajuns să o bată cu picioarele în burtă pentru a-i provoca avortul și, cu toate că am încercat să îi oferim sprijin, a ajuns să facă avort pentru că frica a biruit. Astfel de situații grave sunt frecvente, iar încercarea noastră de a sprijini femeile care trec prin astfel de momente este dificilă, uneori siguranța noastră fizică este pusă în pericol. În al doilea rând există obstacole pentru că în societate nu există o cultură care să promoveze și să protejeze viața. De multe ori ne ascundem în spatele indiferenței spunând că este decizia femeii, iar alteori pur și simplu spunem că nu e treaba noastră. O consecință a indiferenței noastre este faptul că femeia ajunge să considere avortul singura soluție. De exemplu, a ajuns la noi o femeie de 35 de ani, care spunea că a făcut 6 avorturi cu același partener și că regretă foarte mult. Vorbind cu ea ne-a spus că i-ar fi păstrat pe toți cei 6 copii, chiar dacă nu era căsătorită cu acel bărbat, chiar dacă el era de altă naționalitate și locuiau într-o țară străină, însă indiferența lui, faptul că i-a spus: „Descurcă-te singură” și faptul că s-a simțit lipsită de orice sprijin au determinat-o să facă 6 avorturi.

Cea mai puternică motivație este bucuria pe care o ai atunci când sprijini femeile aflate în astfel de situații și când știi că ai participat la schimbarea și salvarea unor vieți, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

– Știu că voi ați organizat și „Marșul pentru viață” de pe 21 martie (a.c.) la București. A decurs conform așteptărilor?

– Pe 21 martie a avut loc Marșul pentru viață cu tema „Fiecare viață este un dar”. Evenimentul s-a desfășurat în 77 de orașe din România și Republica Moldova, au fost mii de oameni din toate orașele care au ieșit pe stradă în aceeași zi să transmită un mesaj puternic de sprijin pentru viață. Gestul lor a avut un impact pozitiv în spațiul public în ce privește conștientizarea faptului că fiecare viață este un dar, că viața unui copil cu dizabilități este la fel de importantă ca viața unui om de știință sau ca viața oricăruia dintre noi. Pe 21 martie este și Ziua Mondială a Sindromului Down și, având în vedere că la nivelul Uniunii Europene 96% dintre copiii diagnosticați intrauterin cu probabilitatea de a avea acest sindrom sunt avortați doar pe acest criteriu, am încercat să atragem atenția că acest lucru este nefiresc și este împotriva umanității. Copii diagnosticați cu Sindrom Down sunt copii extraordinari, care pot face multe lucruri dacă sunt încurajați și sprijiniți. Cu ocazia Marșului pentru viață noi am încercat să promovăm poveștile lor. Aici puteți citi o mărturie emoționantă a unui tată care a vrut să își avorteze fetița cu Sindrom Down, despre cum s-a schimbat viața familiei de când s-a născut copilul și despre bucuria pe care le-a adus-o acest copil.

Ne-am bucurat de faptul că mulți oameni au sprijinit acest demers și sperăm ca la anul să crească numărul de localități în care se organizează Marșul pentru viață sau alte activități de informare pentru viață. Marșul pentru viață este pentru fiecare dintre noi o ocazie excelentă de a ieși din spațiul indiferenței și de a sprijini viața.

– Problema avortului în România, rămâne un subiect destul de controversat, cu păreri pro și contra, iar statisticile arată niște rezultate greu de imaginat. Cum le putem ajuta pe tinerele fete din ziua de azi, să nu mai recurgă la un asemenea gest?

– Dacă tot vorbiți de statistici, aș vrea să vă dau câteva cifre. Din 1958 până în 2012, în România s-au făcut 21.739.412 de avorturi, cu precizarea că avorturile efectuate în clinicile particulare nu sunt raportate, deci nu sunt incluse în statistici, prin urmare, la acest număr se adaugă avorturile făcute în clinicile particulare, a căror număr este necunoscut. De asemenea, cred că la numărul real al avorturilor în România ar trebuie adăugat numărul de avorturi pe care îl fac românii în străinătate, despre care nu am citit niciodată măcar vreo estimare; oricum, având în vedere că sunt plecați în străinătate în general persoane active, cred că acest număr este, la rândul său, uriaș.

Aș vrea să mai precizez un aspect mai puțin cunoscut legat de avort în perioada comunistă. Între anii 1967-1989, în perioada în care avortul a fost restricționat prin celebrul decret 770/1966, în România s-au făcut 6.549.823 de avorturi legale – nu vorbesc despre avorturile ilegale, care nu au fost cuprinse în statisticile oficiale.

Din cauza faptului că din societate lipsește o cultură a vieții, iar informarea legată de această problemă, despre cauze, efecte și soluții este extrem de redusă, se întâmplă de multe ori ca în momentul în care cineva aduce în discuție problema avortului și a consecințelor acestuia asupra femeii, a copilului și a familiei să fie imediat acuzat că dorește să se întoarcă la comunism sau că promovează interzicerea avortului. Puțini oameni își dau seama că în timpul comunismului nu a existat un interes real pentru sprijinirea și protejarea femeilor și a copiilor, pentru viața lor, ci necesitatea forței de muncă pentru realizarea planurilor dictaturii comuniste a determinat apariția acestui decret. Avortul a fost legalizat în România în anul 1958, în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, deci tot de către comuniști, iar faptul că existau o serie de posibilități prin care femeile puteau face avort arată că nu viața femeii sau a copilului era importantă. De exemplu, dacă mama avea deja 4 copii putea face avort în mod legal. În plus, un aspect prea puțin cunoscut este acela că doctorii ginecologi erau obligați să facă avorturi, nu puteau refuza pe motive de conștiință avorturile la cerere, deci cele fără specificații medicale – iar aceasta spune mult despre adevărata atitudine a regimului comunist față de valoarea și demnitatea vieții umane. Pentru a înțelege și mai clar că restricționarea avortului nu este corelată cu ideologia comunistă, avem exemplu primului stat care a legalizat avortului în istorie, URSS, în 1920, de către comuniștii conduși de Lenin. De altfel, o altă țară comunistă, China, urmând același principiu al reglementării forțate a natalității pentru îndeplinirea dezideratelor de stat a introdus în 1979, și menține și în prezent, politica copilului unic, în cadrul căreia se fac circa 10.000.000 de avorturi forțate anual.

Dincolo de aspectele legate de statistici, cam 80-85% dintre femei sunt presate să facă avort de către partener, soț, părinți, familie sau alte persoane din jur. Din cauza acestui lucru, de cele mai multe ori avortul nu este decizia femeii, ci ea este obligată să se conformeze acestor presiuni, în caz contrar rămânând fără sprijin sau chiar pe drumuri. Prin urmare, demersul de sprijinire a femeilor aflate în situații de criză este foarte important și fiecare dintre noi ne putem implica, fie cu o vorbă bună, fie cu o încurajare, fie cu sprijin moral, material, fiecare cu ce putem, important este să le fim alături și să nu ne ascundem în spatele indiferenței. Pe site-ul www.studentipentruviata.ro găsiți datele noastre de contact și modalitățile prin care puteți ajuta.

– Pe lângă faptul că ești președintele unei asociații și te ocupi cu foarte multe acte de voluntariat, întâi de toate ești tânără. Povestește-ne despre o zi din viața ta. Ce face Alexandra într-o zi obișnuită, atunci când nu pune bazele unui proiect?

– Am o viață obișnuită, la fel ca mulți tineri din generația mea. În primul rând am bucuria faptului că am alături prieteni și oameni dragi care au aceleași preocupări și încercăm întotdeauna să ne gândim la lucruri constructive pe care le putem face împreună. A fi pentru viață nu e doar o activitate de voluntariat, e un mod de viață, care se regăsește și în relațiile personale cu oamenii, în discuțiile cu prietenii sau în alte lucruri pe care încerc să le fac. Pe lângă voluntariat îmi place să fac lucruri care să îi aducă pe oameni împreună, chiar dacă asta înseamnă un meci de volei, o ieșire pe munte sau o plimbare în parc. Cred că este foarte important ca tinerii să își găsească prieteni cu care să împărtășească aceleași idei, pentru că așa se pot lega multe lucruri frumoase, care să pună în practică talentele și capacitatea fiecăruia de a face ceva.

– Spune-ne, te rog, câteva cuvinte și despre revista „Pentru viață” .

– Până în acest moment au apărut 4 numere din revista pentru viață și fiecare dintre ele a avut o temă: „Iubește-i pe amândoi”, în primăvara anului 2013, „Adopția, o alegere nobilă”, în primăvara anului 2014, „Bărbatul și femeia, egali și complementari” în toamna anului 2014 și „Fiecare viață este un dar” în primăvara anului 2015. Le găsiți pe toate pe site-ul nostru, www.studentipentruviata.ro. Revista a apărut dintr-o nevoie de informare. Vorbind cu oamenii ne-am dat seama că foarte multe lucruri nu se știu, iar lipsa de cunoaștere a problemei determină lipsa de atitudine și conduce la decizii greșite, motiv pentru care ne-am gândit că trebuie să facem ceva și așa a început apariția revistei „Pentru viață”. Este un format simplu, A4, de 12 sau 14 pagini și fiecare număr a fost distribuit în zeci de mii de exemplare. Au fost multe persoane în situații de criză, care au ajuns la noi prin intermediul revistei și ne-au cerut sprijinul, la fel cum au fost persoane care și-au schimbat părerea după ce au citit mărturiile și articolele din revistă. Cu această ocazie aș vrea să-i îndemn pe cei care pot da o mărturie să își găsească curajul și să povestească experiența prin care au trecut pentru că astfel de mărturii sunt foarte importante pentru femeile care se află într-o situație de criză și nu știu ce să facă. Mărturiile se pot trimite pe adresa asociației: studentipentruviata@gmail.com.

– Care sunt planurile tale de viitor? După ce vei termina facultatea, spre exemplu, ce-ți dorești să faci mai departe?

– Am convingerea interioară că n-aș putea să fac altceva decât ceea ce fac acum. Sunt mii de femei și copii din România care au nevoie de sprijinul nostru, care au nevoie de programe care să le vină în ajutor, mai ales că în țara noastră nu există o strategie publică de sprijin pentru femeile aflate în situații de criză de sarcină, care trec prin momentele dificile, descrise mai sus. Prin urmare, efortul fiecăruia dintre noi este extrem de important și poate contribui în mod pozitiv la schimbarea vieților acestor persoane și la salvarea copiilor. Îmi doresc să termin ceea ce mi-am propus să fac pe plan educațional și să folosesc cunoștințele și competențele obținute în dezvoltarea unor programe care să vină în sprijinul femeilor aflate în situații de criză, să îmbunătățească situația lor și să sporească conștientizarea în spațiul public în legătură cu problematica vieții.

– Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl faci, pentru a ajunge aici?

– Depinde cu ce comparăm. Dacă comparăm greutatea lucrurilor prin care trecem noi cu dorința ca totul să fie ușor, să nu existe nicio problemă și totul să meargă mereu bine, atunci foarte multe lucruri sunt grele, dar dacă facem comparația între greutățile pe care le întâmpinăm noi și greutățile, abuzurile și presiunile de care se lovesc mii de femei aflate în situații de criză sau cu jertfa unor oameni care și-au dat și viața pentru salvarea celorlalți, atunci nimic nu e greu. De exemplu, Măriuca Zaharia a fost o fetiță care s-a născut în satul Răzoare, în regiunea Moldovei. În anul 1919, când ea avea 12 ani, frontul a ajuns în dreptul satului ei și acolo a avut loc o grea bătălie între armata română și armata germană. S-a întâmplat ca armata română să instaleze un post de observație tocmai în nucul din grădina bunicului ei, Ion Zaharia. Un soldat stătea mereu ascuns între ramurile nucului și supraveghea prin binoclu mișcările armatei germane. Soldatul transmitea tot ce vedea sergentului, care stătea la rădăcina nucului, iar acesta transmitea mai departe ceea ce văzuse. În a zecea zi de luptă, soldații germani au descoperit observatorul din nuc și au început să îl bombardeze, iar o schijă l-a atins pe soldatul observator și l-a ucis. Măriuca, fără să stea pe gânduri, s-a urcat în nuc în locul soldatului observator și a început să transmită și să dea indicații esențiale armatei române. În scurt timp armata română a reușit să contraatace și să îndepărteze armata germană, însă, la un moment dat, un soldat german a observat-o pe Măriuca și a tras, iar glonțul a lovit-o în piept și a ucis-o. Măriuca a îndeplinit o misiune eroică și este singurul copil îngropat în Mausoleul de la Mărășești. Datorită jertfei ei, asaltul armatei germane nu a mai continuat. Nu putem să nu ne întrebăm ce avea Măriuca: putere nu avea, arme nu avea, capacități ieșite din comun nu știm să fi avut, însă a avut foarte mult curaj și dorința de a-și ajuta semenii, iar asta a ajutat-o să meargă până la capăt. Și nouă, de multe ori, ni se pare că e greu să ajutăm, că nu avem ce ne trebuie, însă avem nevoie doar de curaj și de dorința de a sprijini.

Dincolo de asta, da, uneori trebuie să renunți la anumite lucruri legate de propriul confort și să te gândești mai mult la ceilalți, să dăruiești mai mult. Alteori este greu că oamenii nu te înțeleg, nu sprijină astfel de inițiative sau că te privesc în mod negativ pentru că ai ales să faci asta, dar trebuie să îți găsești forța de a merge mai departe.

– Te-ai gândit vreodată să pleci în străinătate? Ce te-a reținut să rămâi și să desfășori activități aici în România?

– Nu numai că m-am gândit, dar am avut și câteva ocazii. Foarte mulți prieteni și colegi au plecat la studii și nu odată mi-au zis: „Hai cu noi”, dar n-am putut. Nu m-a lăsat inima să plec. Nu se compară sentimentul și bucuria pe care le am când sunt în țară cu momentele în care plec pentru scurt timp în străinătate. Acasă sunt părinții, bunicii, strămoșii, locurile în care m-am născut, oamenii dragi, tradițiile și credința acestui popor, de care eu nu pot să mă despart, indiferent de oportunitățile și avantajele pe care le-aș avea în străinătate. În respect foarte mult pe românii din diaspora, chiar le-am zis prietenilor mei că, din când în când, ar trebui să mai transmitem un gând bun și o rugăciune, pentru că nu e deloc ușor să fii plecat din țară. Fiecare are greutăți, probleme, momente în care simte că nu mai poate, iar la asta se adaugă dorul de casă și de cei dragi.

Cred că nu e rău ca oamenii să plece să facă studii, să aprofundeze anumite domenii sau să se dezvolte, însă este foarte necesar să se întoarcă acasă. Societatea are multe probleme pe care le știm cu toții, dar ele nu se pot schimba fără efortul celor plecați. Am făcut odată un bilanț și mi-am dat seama că cei mai capabili și inteligenți colegi și prieteni, care ar fi putut schimba ceva aici sunt plecați din țară, de aceea consider că întoarcerea e esențială și pentru noi și pentru ceilalți. Desigur, veți spune că în România nu ești la fel de bine primit, că eforturile nu sunt recunoscute la fel, că salariile nu sunt atât de mari, însă schimbările în bine nu se produc fără jertfă. Trebuie să ne propunem să depășim aceste probleme și, în ciuda ostilităților, să avem curajul să facem ceva în țară, iar acest lucru va influența în bine viitorul societății și al copiilor noștri. Și am sentimentul că prea puțini dintre românii plecați în străinătate reușesc, pe termen lung, să se împlinească așa cum ar fi putut să o facă în România…

– Eu te-am cunoscut în tabăra de voluntariat „Împreună pentru copiii de la Valea Plopului”, unde împreună cu asociația „Studenți pentru viață” și alte filiale ASCOR, ai făcut parte din organizare. Acolo, pe lângă proiectele pe care le desfășurai împreună cu Pr. Nicolae Tănase, te ocupai și de activitățile din tabără. Când obosește Alexandra? Dar, cel mai important, cum își încarcă Alexandra „bateriile”?

– Obosesc repede când sunt multe de făcut, dar mai ales când nu dorm când trebuie. Pentru ca lucrurile să meargă bine, e nevoie de un echilibru în toate. Bateriile se încarcă și în urma acestor activități, pentru că orice ajutor pe care îl oferi aduce multă bucurie și împlinire, iar acestea reprezintă o puternică motivație pentru a merge mai departe. În rest, avem o țară frumoasă și sunt multe locuri în care putem regăsi liniștea și firescul, departe de zgomotul marilor orașe. Însă, până la urmă, cred că puterea de a face binele vine de la Dumnezeu.

– Acum pe final, te-aș ruga să le transmiți un mesaj elevilor, studenților, tinerilor dar și cititorilor noștri de peste hotare.

– Sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină și salvarea vieții copiilor depinde de fiecare dintre noi. E suficient să privim cu atenție la ce se întâmplă în jur și în scurt timp vom descoperi o rudă, o prietenă, o colegă de serviciu sau de facultate care trece printr-o astfel de situație și are nevoie de ajutor. Hai să ne oprim și să îi fim alături, să nu trecem mai departe ignorând situația. Și chiar dacă nu avem pe cineva apropiat, sunt mii de femei care trec prin astfel de momente, iar unele dintre ele ajung la Asociația Studenți pentru viață și solicită ajutor. Puteți sprijini aceste femei prin intermediul asociației noastre, puteți să le trimiteți un mesaj de încurajare, puteți să le sprijiniți material pe parcursul sarcinii, să ne trimiteți mărturiile voastre sau să faceți voluntariat pentru viață acolo unde sunteți, să scrieți articole de opinie, să faceți traduceri, să distribuiți materiale de informare pe contul vostru de Facebook, orice efort care sprijină îmbunătățirea situației este binevenit.

Și nu în ultimul rând aveți grijă la alegerile pe care le faceți în viață. De multe ori, atunci când o tânără rămâne însărcinată în mod neașteptat, are impresia că lumea se prăbușește peste ea și că tot viitorul ei se va schimba în rău, motiv pentru care ajunge să considere avortul o soluție, dar lucrurile nu stau deloc așa. Atunci când o femeie alege viața spre binele ei și al copilului, efectele pozitive nu vor întârzia să apară. Anul trecut a ajuns la noi o tânără din Suceava, însărcinată în 7 luni, care fusese părăsită de prieten pentru că nu a dorit să facă avort, iar părinții erau din alt oraș și nu știau că fiica lor este însărcinată. Noi am încercat să-i oferim sprijinul de care avea nevoie, ei îi era foarte teamă de ce vor zice părinții, iar într-o zi, când era aproape să nască, mama ei s-a hotărât să-i facă o vizită și a aflat de sarcină. S-a bucurat pentru fiica ei și a rămas cu ea să o ajute în primele luni de după naștere. După ce a născut și s-a întors acasă, prietenul ei care o părăsise a venit și și-a cerut iertare pentru gestul lui și a cerut-o în căsătorie.

– Îți mulțumesc frumos pentru interviul acordat și sper să ne revedem curând în noile proiecte în care vom colabora. A fost o onoare pentru mine să îmi acorzi acest interviu, iar România, DA – avem studenți cu care trebuie să ne mândrim. Avem studenți care coordonează și desfășoară activități, asociații și fac un BINE țării.

Vă mulțumesc și eu pentru ocazia de a transmite un mesaj românilor din diaspora și vă felicit pentru entuziasmul cu care promovați viața.

Sursa: Agenţia de Presă Aşii Români

Preluat de pe Știri pentru Viață

Emoţionanta convertire pro-viaţă a unui doctor care efectua avorturi

foto: http://www.freedigitalphotos.net

Sursa: aciprensa.com, Rio de Janeiro

Într-o mărturie emoţionantă prezentată la postul de radio Rainha de Paz, un doctor brazilian care a practicat mai mulți ani avortul îşi prezintă dureroasa și intensa sa experiență de convertire pro-viaţă, convertire începută după moartea fiicei sale.

Doctorul povesteşte că este singurul fiu a unei familii modeste din Minas, fiind unicul copil din familie care a avut șansa de a studia.

”Mama mea era o simplă croitoreasă care muncea până în zorii zilei ca să-l ajute pe tata. El era paznic de noapte. Vă puteți imagina sacrificiul pe care l-au făcut ca să aibă un fiu medic. Mai târziu am ales ginecologia și obstetrica.”

”Printre cele mai mari dificultăți cu care m-am confruntat ca medic aflat la început de drum a fost ciocnirea cu realitatea profesiei mele. Pe termen lung, doctorii devin bogați, dar eu voiam mai mult, voiam să mă îmbogățesc și să am mai mulți bani. Astfel, am violat jurământul pe care l-am depus, acela de a ajuta să dau viață, să salvez vieți. Am ajutat mulți copii să vină pe lume, dar și multora nu le-am permis să se nască și m-am îmbogățit pretinzând că apăram viaţa”.

”Am deschis o clinică, iar la scurt timp a devenit cea mai vizitată din regiune. Și știți ce făceam? Avorturi. Iar ca toți cei care comit această crimă, îmi spuneam că toate femeile au dreptul de a alege și că era mai bine să fie ajutate de un doctor ca să nu-și riște viața mergând la o clinică clandestină unde rata mortalității este alarmantă.”

”Și astfel, orbit și inuman în profesia mea de doctor, am clădit o familie cu multe bunuri, foarte bogată și căreia nu-i lipsea nimic. Părinții mei au murit cu bucuria că aveau un  fiu care era un doctor de succes. Mi-am crescut fetele cu bani pătați de sânge nevinovat. Eram cel mai josnic dintre oameni. Mâinile mele care trebuiau să fie binecuvântate pentru viață au lucrat pentru moarte.”

Iar despre convertirea sa pro-viaţă, doctorul a explicat emoționat:

”M-am oprit numai atunci când Dumnezeu, în infinita sa înțelepciune, mi-a sfâşiat conștiința și a făcut ca inima mea să sângereze cu sângele copiilor nevinovaţi pe care nu i-am lăsat să vină pe lume. Fiica mea cea mai mică, Leticia, a încetat din viață din cauza unei infecții generalizate ca urmare a unui avort. În vârstă de 23 de ani, rămasă însărcinată, a mers pe calea multor femei care au venit la mine: calea avortului. Și am aflat de abia când nu se mai putea face nimic.”

”Lângă patul de moarte al fetei mele, am văzut lacrimile tuturor îngerașilor pe care i-am omorât. În timp ce ea aștepta moartea, eu sufeream odată cu ea. Au fost șase zile de suferință, pentru ca în a șaptea zi ea să plece spre întâlnirea cu fiul ei, pe care un doctor criminal nu l-a lăsat să se nască”.

”Obosit de nopțile pe care le-am petrecut lângă fiica mea, am visat că mergeam printr-un loc  întunecat și foarte umed, în care voiam să respir dar nu puteam, de unde voiam cu disperare să ies, dar eram prins. Un loc în care gălăgia mă amețea. Înţelegeam şi gândeam, ca și cum un trăsnet m-ar fi tăiat în două, că era plânsul de durere, de jale al îngerașilor pe care eu nu i-am lăsat să se nască. Era consecința tristă a acțiunilor mele fără minte, plânsul acela care striga ‘ucigașule, ucigașule!’”

”Speriat, dorindu-mi să ies din acel loc, mi-am trecut mâna peste față ca să șterg sudoarea, iar mâinile mele s-au umplut de sânge! Îngrozit, am strigat cu toată puterea care îmi mai rămăsese: Doamne, iartă-mă! Numai așa am reușit să respir din nou și mi-am adus aminte că venise timpul să trăiesc ultima suflare de viață a fiicei mele, care a murit din cauza unei infecții, consecință a unui avort. Eu știu asta din visul meu.”

”Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că există viață din momentul fecundației ovulului,  înțelegând astfel că sunt un criminal. Nu știu dacă Dumnezeu mă va ierta vreodată, dar ca să-mi micșorez sentimentul de vinovăție și durere, am vândut clinica și toate bunurile cumpărate din practicarea avortului, iar cu banii respectivi am construit o casă pentru mamele singure și astăzi mă dedic îngrijirii, practicând medicina adevărată!”.

Traducere: Irina Gheţau

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Imaginează-ți că acest leu mort ar putea fi un copil avortat

The Matt Walsh blog

Sunt sigur că ai văzut pozele acestei tinere peste tot pe Facebook.

Numele ei este Kendall Jones. Kendall este o vânătoare pasionată și, potrivit celor spuse pe internet, este un om demn de dispreț, care merită o moarte lentă și dureroasă.

După cum poți vedea, domnișoara Jones merge în excursii în Africa, unde vânează trofee ca elefanți și lei. Câteodată ea îi anesteziază de dragul cercetărilor științifice sau pentru a trata vreo rană, dar uneori îi și omoară. Kendall se apără afirmând că vânează fie pentru a oferi hrană băștinașilor înfometați, fie pentru conservarea mediului.

Părerea mea e că face aceste lucruri și pentru niște poze bune pentru Facebook, dar este doar părerea mea.Eu,  cel puțin, prefer aceste poze în locul gunoiului pornografic peste care dau în fiecare zi pe internet.

Este amuzant faptul că în ciuda tuturor ticăloșiilor și depravării pe care le vedem zilnic online, doar poza unei zebre moarte reușește să irite privirile noastre.

Ceva încă şi mai ciudat: un milion de bebeluși sunt avortați anual în această țară, iar acest aspect n-a reușit să depășească indignarea trezită de poza cu zebra moartă. Există petiții care circulă pentru ca această fată să fie scoasă de pe Facebook și chiar alungată de pe întreg teritoriul Africii. Condamnarea este aproape universală, iar ura îndreptată împotriva acestei tinere este de neînchipuit.

În aceasta constă lupta mea, America! Acesta este motivul pentru care sunt așa un cinic. Pur și simplu nu pot lua în serios indignarea voastră privind acest subiect. Suntem înconjurați de moarte și nenorociri, dar nu ne plângem decât atunci când e împușcată o maimuță? Îmi pare absurd, dacă m-ați întreba ce părere am.

Multe bloguri cu idei liberale care sunt total împotriva lui Kendall Jones sunt exact aceleași bloguri care timp de o săptămână au aclamat-o pe Emily Letts care și-a filmat propriul avort. “Ce fel de monstru poate fi un om care zâmbește după ce omoară un animal? spun aceștia despre tânăra ce se fotografiază cu un rinocer anesteziat, dar care păstrează tăcerea când vine vorba despre femeia care se hlizea în timp ce un doctor îi provoca avortul și îi omora pruncul.

Întreaga dinamică a vieții este dată peste cap. A întâlnit lumea vreodată vreo cultură așa plină de fantasme ca a noastră?  A fost vreodată vreo societate așa confuză cum este a noastră? Nu sunt antropolog, dar mi-e greu să cred că vreo civilizație anterioară a fost un amestec așa pervers de puritanism și plăcere vicioasă. Ni se spune că nu ar trebui nici măcar să clipim când un episod întreg dintr-un serial de televiziune este axat exclusiv pe relaţii sexuale între adolescenţi de acelaşi sex. Însă, când vine vorba de difuzarea pe acelaşi post tv a unui cuvânt incorect politic precum “piei roşii”, ar trebui să fim foarte senzitivi şi să ne aşteptăm la scuze din partea respectivului canal media – ceea ce se şi întâmplă.

Este complet bizar. Dacă aș fi un extraterestru care ar vrea să cucerească lumea, aș renunța la acest plan gândindu-mă că probabil sursa de apă a Terrei este contaminată cu ceva care înnebunește toți locuitorii.

Așa putem numi ce se întâmplă: nebunie. Nu este vorba că moralitatea este pervertită sau anulată, chiar și asta ar fi logic. Ceea ce am făcut  este o ridiculizare a virtuții și o religie a morții și astfel am rămas fără niciun mijloc de a ne ridica deasupra a tot ce este urât și murdar.

Personal, nu îmi pasă de pasiunile lui Kendall în niciun fel. N-aș omorî un leu decât dacă ar trebui să mă apăr, în caz că această ocazie ar apărea vreodată. Acțiunile acestei tinere sunt legale și ajută atât oamenii pe care îi hrănește, cât și economia locală pe care o stimulează. Ea afirmă că nu omoară animale tinere și nici femele cu pui și că acțiunile ei ajută la menținerea balanței în fauna Africii.

Bine. Nu știu lucruri suficiente despre Kendal și nici despre fauna din Africa, așa încât să o pot prinde cu mâța în sac sau să îi verific afirmațiile. Sunt sigur că nu e diavolul întruchipat și sunt sigur că își folosește timpul liber făcând lucruri mai bune decât aproximativ 90 % dintre tinerii de vârsta ei, dar asta nu înseamnă că ea are dreptate. Dacă ești pro-viață – și te opui părerilor lui Kendall Jones, dar petreci mult mai mult timp protestând împotriva uciderii copiilor în pântece decât protestând împotriva uciderii animalelor din Africa, atunci îți respect părerea și logica ta. Mergi mai departe. Succes!

Suspectez, totuși că un procent destul de mic din cei împotriva acestei fete gândesc așa.

Restul sunt fie în favoarea, fie sunt indiferenți despre uciderea copiilor nenăscuți. Ei văd uciderea speciilor aflate în pericol de dispariție ca fiind cel mai mare rău, totuși, când vine vorba de a se opune căsătoriilor între persoane de același sex, vânatul animalelor vine pe plan secund.

Nu este neapărat vorba că prețuiesc mai mult viața animalelor decât viața oamenilor. Sunt și ei oameni și sunt sigur că dacă ar avea de ales între viața lor și viața unor țestoase amenințate de dispariție, și-ar alege cu bucurie propria lor viață. Ei recunosc Holocaustul ca fiind de departe cu mult mai important decât uciderea a jumătate din populația de veverițe de pădure.

Pot  pretinde că au o legătură specială cu natura, dar cei mai mulți dintre ei nu reacționează așa cum putem vedea în filmulețul acesta:

Nu spun că ei nu iubesc animalele în mod sincer. Spun doar că e mai ușor să iubești animalele. Este mai ușor să fii pro-drepturile animalelor, de aceea sunt atâția oameni care susțin aceste drepturi. Este greu să aperi viața omului. Noi alegem întotdeauna calea ușoară, comodă. Nu contează în ce direcție. Interesul este cheia și în ceea ce privește valorile, chiar virtuțile.

Pot să stau cât e ziua de lungă și să scriu poezii despre morse sau despre delfini, dar este posibil ca atitudinea mea pro-animale să nu ceară de la mine nimic concret. Nu sunt nevoit să fac ceva. Nu voi fi forțat niciodată să sacrific ceva pentru bufnița pestriță sau pentru lupul argintiu. Nicio balenă cu cocoașă nu va veni la ușa mea să-mi ceară să am grijă de ea pentru următorii 18 ani. Sunt sigur că niciun tigru siberian nu va veni la mine vreodată să-mi ceară să îmi schimb întreaga viață pentru a a-l adăposti. Se poate să adopt un animal de casă, dar acest lucru va fi întotdeauna unul făcut de bunăvoie. Pe de altă parte, copilul apare după actul sexual. Actul sexual implică plăcere, dar copilul implică multă grijă și muncă. Copilul interferă cu distracția noastră. Chiar o strică. Acesta și doar acesta este motivul pentru care noi ne opunem masacrului asupra copiilor nenăscuți și vărsăm doar lacrimi de crocodil peste rămășițele unui leopard ucis.

Leopardul nu ne-a cauzat niciodată vreo problemă, dar copiii pot fi de-a dreptul niște poveri. Într-adevăr, noi prețuim viața omului.

Ca societate eugenică, ne învârtim în jurul psihopatiei. Interiorul nostru, sufletele noastre sunt erodate de aprobarea infanticidului. Ne temem de pierderea omeniei, totuși, din când în când aruncăm cu critici în dreapta și în stânga pentru a ne descărca pe cineva – pe oricine ne poate da o alternativă sigură și bună. Noi ne descărcăm rezerva enormă de furie îndreptățită fie pe un vânător, fie pe un presupus star TV “homofob”, fie chiar pe un proprietar de echipă din NBA rasist, totul pentru a arăta lumii și nouă înșine că încă mai avem repere morale. Încă ne pasă. Încă avem sentimente.

Totul este o enigmă, bineînțeles. “Indignarea zilei” va fi curând înlocuită de altceva, la fel cum noi ne îngrozim de la o atrocitate la alta, fără să ne oprim suficient de mult pentru a ne pune întrebări serioase despre ce se întâmplă.

Mi-aș dori să ne oprim pentru un moment și să reflectăm la câteva lucruri.

Suntem foarte supărați că o femeie a omorât un leu. De ce?

Din cauză că leul este pe cale de dispariție?

Din cauză că e frumos, maiestuos?

Bine, dar ce contează? Există alte lucruri frumoase, există alte animale. Avem nevoie de lei? Cui îi pasă cu adevărat daca nu ar mai exista lei pe Terra?

Acest lucru va supăra ecosistemul? Bine, dar cui îi pasă de ecosistem? De ce contează ecosistemul?

Pentru că toate formele de viață depind de ecosistem? Bine, dar revenim la prima întrebare…cui îi pasă despre organismele vii?

De ce catalogăm în mod instinctiv unele organisme ca fiind superioare altora? De ce nu te superi așa tare când omor un gândac de bucătărie, dar te-ai supăra dacă aș omorî un vultur pleșuv?

Totuși, ce este viața? De ce contează? Ce o face așa valoroasă? Ce face o viață mai importantă decât alta? De ce este mai important vecinul tău decât copacul din fața curții lui?

De ce jelim când cineva moare? De ce sărbătorim când cineva se naște? De ce te afli aici? De ce ar trebui să fie leul tratat cu demnitate? De ce ar trebui tu să fi tratat cu demnitate?

Dacă găsești răspunsuri la aceste întrebări, vei ajunge la una din două concluzii: totul este fără sens și nimic nu contează sau viața este ceva sfânt și mai ales viața omului.

Confruntă aceste lucruri și vei sfârși fie ca un nihilist sinucigaș, fie ca un entuziast pro-viață.

Chiar nu există cale de mijloc între aceste două răspunsuri, în ciuda dorinței noastre fierbinți de a găsi. Nu îți sugerez ce să gândești despre aceste lucruri, îți spun doar că e nevoie să te gândești la ele.

Din momentul în care te vei gândi la acestea, este foarte probabil să-ți schimbi prioritățile.

Traducere: Mihaela Bîrsan

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com