Evanghelia
Ioan
4, 5-42
În
vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar,
aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi
era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea
lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas. Atunci a venit o
femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să
beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană.
Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să
bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că
iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns şi
i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care
ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat
apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi
şi puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu
eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul
acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele
lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va
înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu
va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face
în el izvor de apă curgătoare pentru viaţa veşnică. Atunci
femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să
nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit:
mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia,
răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis
că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai
acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis
femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri
s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim
este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie,
crede-Mă că vine vremea, când nici pe muntele acesta, nici în
Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu
ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la
iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei
adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci
Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh este
Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni
Mesia, căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune
nouă toate. Iisus i-a răspunss: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine.
Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie;
însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu
dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a
zis oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am
făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi
veneau către Dânsul. În timpul acesta ucenicii Lui Îl rugau
zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de
mâncat o mâncare pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau
între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a
zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi
să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru
luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri
şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care
seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca
împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră;
căci aici se adevereşte zicerea că: altul este cel ce seamănă şi
altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi
muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din
oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru
cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am
făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să
rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile şi mult mai mulţi au
crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai
pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că
Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
Părintele
Dumitru Stăniloae - „Numai
ce iese din inimă merge în inimă”
Duh este
Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu
Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Cuvintele
pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de
Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii
samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui
Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele
Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul
învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea
pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui
Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un
anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a
socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este
mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că
Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un
singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi
rugăciunea.
Faptul
că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu
contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile
sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna
tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât
templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în
când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent
Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de
pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru
păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul
nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi
puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin
casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul
Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne
înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul
aproape este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni IV, 15) şi
„în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).
Pe
de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu
în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu
decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte
mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea
sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să
se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.
Dar
Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea
nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni,
şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc
şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre
modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea
noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus
Mântuitorul.
Acestea
sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu
poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom
mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul
lor conţinut.
Sfântul
Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris
pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea
cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul
Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul
din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se
pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele
jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe
conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune
Sfântul Apostol Pavel.
El
ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în
continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte
de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina,
ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi
este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai
mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite
lucruri exterioare ale sale.
Prin
aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în
închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea
cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos
ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem
închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră
întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci
Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei
noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi
întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi
am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă
suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm
în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu
duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu
simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în
faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi
vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când
din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători,
când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că
suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici
un respect.
Dar,
dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât
mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de
Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când
duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră
este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel
Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte
ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în
rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage
şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a
spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă
din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care
să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine
se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că
Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul
Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în
locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între
învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între
trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur,
un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e
înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin
aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului
dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu.
Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el
strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către
Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani VIII, 28). Duhul vine în
ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar
Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu
adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne
rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea
noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales
credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite.
Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere
oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate,
lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare,
un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea
îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a
izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare
ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de
vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru
îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.
Crediciosul
trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că
Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi
Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet
omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru
iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă
la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe
pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de
îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de
Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia
veşnică a iubirii.
Acestea
trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru
mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre
sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne
rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor
şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna
înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea
noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în
biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie
împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul
iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea
noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi
comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care
ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între
credincios şi credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi
de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă
fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre
folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne
întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi
duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune
adevărată, rugăciune „în duh”.
Se
cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim
unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol
Pavel (Efes. IV, 3).
Rugându-ne
„în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce
mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol:
„Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl
şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II
Corinteni XIII).
(Pr.
Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)
Sursa:
Doxologia
