De ce sprijinul pe care-l acordam avortului era bazat pe dragoste… şi pe minciuni

De Jennifer Fulwiler

24 Ianuarie 2013 (NCRegister) Când eram mai tânără, eram întotdeauna deosebit de şocată când auzeam despre societăţi unde era văzut ca “normal” abandonul sau uciderea nou-născuţilor nedoriţi. În facultate am citit o descriere foarte amănunţită a unei familii din Grecia antică care “scăpa” de o fetiţă de-abia născută. Am fost atât de şocată încât aproape că nu mai puteam respira. Dar eram şi teribil de derutată: cum puteau nişte oameni normali - nu numai să fie de acord - dar să mai şi participe la aşa ceva? Nici o persoană pe care-o cunoşteam eu n-ar fi făcut vreodată aşa ceva! Oamenii aceia din trecut erau chiar aşa de diferiţi de noi, cei de-acum?

Pentru că eram aşa de traumatizată când auzeam de lucruri de genul acesta, mă irita foarte tare când activiştii pro-viaţă se refereau la avort ca la „uciderea unui copil”. Evident, nimeni din grupul nostru de militanţi pentru dreptul la alegere nu era de acord cu uciderea copiilor; ca să zic altfel, în mintea mea mi se părea că activiştii pro-viaţa îi insultau pur şi simplu pe toţi acei copii născuţi pe care societăţile lor nebune chiar i-a ucis, literalmente. Noi nu eram pentru uciderea nimănui. Doar credeam că femeile au dreptul să oprească procesul de creştere al unui fetus în cazul în care se confruntă cu o sarcină nedorită. De acord, era o treabă regretabilă tocmai pentru că fetuşii puteau în viitor să devină copii şi recunoşteam că acest lucru e special. Dar era doar un sacrificiu care trebuia făcut în numele dreptului de a nu transforma femeile în sclave ale propriului corp.

După facultate am continuat să fiu o aprigă apărătoare a dreptului la alegere. Chiar dacă opiniile mele deveniseră mai moderate după ce am avut eu însămi un copil, am continuat să fiu pentru dreptul la alegere. Dar în momentul în care eu şi soţul meu am pornit într-o căutare religioasă care ne-a condus la creştinism, ne-am dat seama că suntem din ce în ce mai mult în defensivă în legătură cu aceste opinii. Într-o zi, soţul meu îşi reevalua propriile idei în legătură cu dreptul la alegere şi a făcut o remarcă pasageră care m-a făcut să tresar. El a spus: „Tocmai mi-am dat seama că a fi pro-viaţă înseamnă a fi pro-viaţa altor oameni. Pentru propria sa viaţă e oricine.”

Aceasta m-a făcut să înţeleg că părerile mele referitoare la dreptul la alegere mă puneau în poziţia de a decide cine e sau nu e uman şi a cui viaţă merită trăită. Eu (şi doctorii, guvernul şi alţi militanţi pentru dreptul la avort) am decis unde se trage această linie importantă. Când dădeam peste afirmaţii de genul că viaţa începe în momentul conceperii, mă pufnea râsul. Şi totuşi, am început să mă simt din ce în ce mai inconfortabil cu apărarea mea: „Câteva celule acolo nu înseamnă un copil, nici măcar o viaţă umană” râdeam eu în sinea mea. „Fetuşii devin până la urmă oameni întregi, dar nu înainte de ... ceva în genul a şase luni de gestaţie... cam aşa ceva. Sau poate cinci luni? Sau poate atunci când încep să dea din picioare şi alte chestii? Nouă săptămâni?! Nu, încă nu sunt oameni la nouă săptămâni, alea trebuie să fie nişte spasme involuntare...”

Îl lăsam pe fetus cu sarcina să-mi demonstreze el că e uman şi eram un judecător aspru. Mi-am dat seama că am fost sceptică atunci când am aflat că „Ultrasunetele în 3D au revelat cum <<fetusii>> îşi ating  feţele, zâmbesc sau îşi deschid ochii” la vârste la care credeam că avortul e încă admis. Copilaşii – adică fetuşii – au fost văzuţi cum cască la 12 săptămâni de gestaţie? Spasm involuntar. Cum tehnologia modernă îi ajută pe fetuşi să-mi ofere din ce în ce mai multe dovezi că şi ei erau umani, îmi modificam standardul a ceea ce considerăm eu că e uman.

Am realizat că definiţia mea despre cum şi când devine „persoană” un „fetus”, când începe ea sau el să aibă drepturi, depinde şi de cât de sănătos e. Durata pe care o considerăm eu acceptabilă pentru terminarea sarcinii creştea o dată cu seriozitatea bolii pe care-o avea fetusul („N-aş fi  de acord cu avortul după 26 de săptămâni în afara cazului în care fetusul are o boală” obişnuiam să zic mai demult). Cu o strângere de stomac am realizat că, sub pretextul că vreau să-l scutesc pe copilul potenţial de la suferinţă, ziceam în mare ca un copil handicapat are mai puţine drepturi – e mai puţin uman decât cel întreg la corp.

La un moment dat am început să simt că eram mai decisă să fiu pro-dreptul la alegere decât să analizez cu sinceritate cine era şi cine nu era uman. Şi am văzut acelaşi lucru şi la alţi membri ai comunităţii care militează pentru dreptul la alegere. De mai multe ori am fost uluită, ajungând să-mi fie fizic rău, după ce-am citit ce susţineau nişte oameni, de altfel drăguţi şi la locul lor, din grupul pro-avort.

Citind cazul de la Curtea Supremă „Stenberg contra Carhart”, am ajuns la pasajul unde doctorul Leroy Carhart, un activist pentru avort care realizează el însuşi operaţiile, descrie un avort din al doilea trimestru: „Când scoţi o bucată din fetus, să zicem o mână şi un picior, şi le dai la o parte, chiar în momentul  de dinaintea scoaterii unei porţiuni din fetus... fetusul e în viaţă”. El spune că a observat bătăi de inimă cu ajutorul ultrasunetelor după ce „s-au îndepărtat părţi întregi din fetus”. Colegiul American de Obstetrica şi Ginecologie(CAOG), care e alcătuit în principiu din bărbaţi şi femei inteligenţi şi rezonabili s-au declarat împotriva acestei operaţii. Când am descoperit care erau argumentele lor, mi s-a făcut rău. De fapt ei nu se opun pentru că în mod clar e un infanticid groaznic, ci pentru neplăcerile cauzate de bucăţile de corp dezmembrate. În analiza pe care-au trimis-o instanţei pentru Stenberg, CAOG explica în detaliu de ce cred ei că e mai bine să-i omoare pe aceşti copii după ce au fost scoşi din uter, cu o procedură pe care ei o numesc D&X:

·        D&X prezintă o varietate de avantaje potenţiale faţă de alte tehnici de avort folosite în timpul aceleiaşi perioade gestationale. Comparată cu D&E care implică dezmembrare, D&X implica mai puţine riscuri de perforare uterină sau rupere cervicală pentru că îl obligă pe medic să facă mai puţine pasaje cu instrumente ascuţite prin uter şi reduce prezenta fragmentelor osoase ale fătului care pot răni uterul şi cervixul.

·        De asemenea, există dovezi considerabile ca D&X reduce riscul de retenţie de ţesut fetal, o complicaţie serioasă a avortului care poate cauza moartea mamei, şi reduce incidenta de cap fetal „în derivă” pe care medicul îl poate apuca şi scoate cu dificultate şi deci îi poate cauza răni mamei.

Am citit documentele instanţei din cazul Stenberg în stare de şoc. Cu câţiva ani înainte o prietenă de-a mea a născut prematur şi am mers să văd copilul în departamentul de terapie intensivă pentru nou-născuţi. Era atât de frumos, exact la fel ca toţi ceilalţi copii născuţi la termen pe care-i văzusem, doar că era mai mic. Văzându-l pe el şi pe ceilalţi copii care stăteau liniştiţi la ei în incubatoare, am fost copleşită de sentimente de protecţie pentru acei copilaşi scumpi şi inocenţi. Deci mă aflam într-o stare de şoc citind despre oameni – nu cazuri izolate de săriţi de pe fix, ci chiar Colegiul American de Obstetrica şi Ginecologie şi nişte membri ai Curţii Supreme de Justiţie – care vorbeau relaxaţi despre neplăcerile capetelor secţionate şi fragmentelor osoase ale unor copii („fetuşi”) dezmembraţi, de aceeaşi vârstă ca acei copii de la terapie intensivă.

Mi s-a tăiat respiraţia când am văzut care e nivelul răului pe care pot să-l susţină nişte oameni normali. Aceştia vorbeau despre infanticid, dar refuzau în întregime să-l eticheteze ca atare. Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că aceştia erau nişte profesionişti educaţi, rezonabili şi care probabil că nu erau răi prin natura lor, când am realizat dintr-o dată că răul funcţionează în principal prin convingerea oamenilor buni de a crede în minciuni. În acelaşi timp m-am îndepărtat mental de mişcarea pro-alegere. Dacă asta înseamnă să fii „pro-alegere”, atunci eu nu eram pro-alegere.

Şi totuşi nu mă puteam convinge că eram pro-viaţă.

Am început să recunosc că nu eram nici eu mai bună decât Dr. Carhart sau decât instanţele judecătoreşti care erau de acord cu avortul, sau decât autorul raportului CAOG, ca şi eu probabil mi-am spus mie însămi minciuni doar ca să-mi menţin părerea pro-avort. Şi totuşi exista îm adâncul meu o presiune imensă care mă împiedica să analizez sincer şi obiectiv ce se întâmplă acolo. Ceva în interiorul meu îmi strigă că a nu le dă dreptul femeilor să avorteze cel puţin în primul trimestru de sarcină ar fi injust în cel mai oribil sens al cuvântului.

Până când n-am reevaluat opiniile despre sex din conştiinţa membrilor grupului meu şi n-am privit în mod diferit diferit ipotezele moderne despre actul care creează acei fetuşi, ca să încep cu începutul, n-am putut să mă eliberez de acea presiune internă pe care o simţeam şi să pot arunca o privire curajoasă către avort.

Totul porneşte de la sex.

Vă prezint patru imagini de care-mi aduc aminte şi care revelează cum am înţeles eu de-a lungul timpului sexualitatea umană:

-         Când eram copil, nu aveam nici un prieten cu fraţi sau surori acasă. Singurele dăţi când auzeam vorbindu-se despre copii şi despre sarcina erau când se-ntâmpla ca vreun vecin să spună cât sunt de fericiţi că, gata, au „terminat”. Copiii păreau să fie doar un supliment opţional pe care un cuplu alegea sau nu să-l adauge în cadrul căsătoriei atâta timp cât credeau că îngrijirea urmaşului nu le strică capacitatea de a se distra împreună – lucru care era, după cât puteam să-mi dau eu seama, scopul principal al căsătoriei.

-         La orele de sexologie nu învăţam că sexul creează copii, ci că sexul neprotejat creează copii nedoriţi. După ce am trecut de faza cu pusul prezervativelor pe banane, profesorul nostru ne-a sfătuit că ar trebui să decidem cu grijă momentul în care am putea fi pregătiţi pentru sex, în funcţie de lucruri importante ca de exemplu dacă suntem sau nu într-o relaţie serioasă, dacă avem sau nu acces la contracepţie, cum se poartă cu noi prietenul său prietena, dacă vrem sau nu să aşteptăm până la căsătorie, etc. Nu-mi aduc aminte să se fi discutat vreodată dacă suntem pregătiţi să facem un copil atunci când vorbeam despre cum să decidem când să facem sex. Niciodată.

-         Când eram adolescentă am auzit de mai multe ori fete de vârsta mea spunând că ar risca avorturi ilegale sau chiar s-au sinucide dacă ar fi confruntate cu o sarcină nedorită şi avortul ar fi ilegal. Chiar dacă nu eram activă sexual, îmi părea foarte logic: atât de mult ne doream să nu avem copii înainte să fim pregătite pentru ei. Şi totuşi posibilitatea de a nu face sex dacă nu eram pregătite să avem copii n-a fost niciodată discutată. Nu că am fi avut ideea aceasta şi am fi respins-o, ci ea nu ne-a trecut prin minte chiar niciodată.

-         Chiar recent, în 2006, înainte de validarea căsătoriei noastre de către Biserica Catolică, eu şi soţul meu a trebuit să asistăm la un curs despre cum se construieşte o căsătorie solidă. Era o serie de filme făcută de un grup creştin iar în partea cu „Sexul bine făcut” n-au vorbit nici măcar o dată despre copii sau nou-născuţi. Cu toată discuţia despre o relaţie apropiată, intimitate şi despre cât e de important să te menţii în formă - punctul cel mai apropiat în care au ajuns cu asocierea sex-ului cu o nouă viaţă a fost să spună în trecere că cuplurile trebuie să discute subiectul contracepţiei.

 

Conceptul de sex n-ar fi putut să fie mai bine „separat” de conceptul de creare a unei noi vieţi.

Mesajul care mi s-a transmis sus şi tare a fost că scopul sexului era pentru plăcere şi relaţionare, că potenţialul său de a crea viaţă era pur tangenţial, până la punctul de a fi complet uitat din ecuaţie. Această stare de spirit a pus bazele imaginii pe care-o aveam despre avort. Din cauză că, implicit, priveam sexul ca fiind în afară posibilităţii de a da viaţă, priveam sarcina nedorită ca pe un fulger care m-ar lovi din senin în timp ce merg pe stradă: ceva neprevăzut şi nedorit ce li s-ar întâmpla unor oameni normali.

Pentru mine şi mulţi alţi cunoscuţi de-ai mei, să fii pentru libertatea de alegere era ceva pornit din dragoste: nu-mi doream ca femeile să sufere cu aceste sarcini nedorite scăpate complet de sub control. Pentru că făcea parte din modul cum vedeam eu lumea: ca toţi, în afara celor imobilizaţi, să facă sex într-un final, şi pentru că sexul este, în mod normal, numai relaţia dintre două persoane, am fost ademenită în cea mai veche, mai mare şi mai tentantă minciună din istoria umanităţii: dezumanizarea inamicului. Copiii mici deveniseră inamicii din cauza tendinţei lor de a apărea pe neaşteptate şi de a strica totul; şi exact cum orice societate e înclinată să-şi dezumanizeze confraţii de pe partea cealaltă a liniei frontului, în timp de război, la fel am făcut şi eu, şi noi toţi ca societate: l-am dezumanizat pe inamicul sexului.

În momentul în care am citit despre modul în care vede catolicismul sexul, totul s-a schimbat pentru mine.

Întotdeauna am crezut că învăţăturile acelea arhaice despre cum să nu foloseşti contracepţia erau pentru că Biserica dorea să-şi umple buzunarele împingându-i pe credincioşi să facă cât mai mulţi copii posibil, sau ceva în genul acesta. De fapt, am aflat că modul în care vedeau ei lucrurile exprimă o înţelegere fundamental diferită despre ceea ce este sexul. Şi îndată ce am auzit-o, n-am mai putut vedea lumea cu aceiaşi ochi.

Felul în care văzusem întotdeauna lucrurile era ideea standard că copiii sunt o povară, cu excepţia câtorva apăruţi în viaţă - când totul este suficient de perfect - astfel încât un cuplu ar putea vedea, temporar, o nouă viaţă ca fiind ceva bun. Poziţia Bisericii Catolice este că o nouă viaţă e întotdeauna un lucru bun. Ei spun că e în regulă să încerci să eviţi sarcina când ai motive serioase s-o faci, dar atrag atenţia că dacă am merge până la a adopta „mentalitatea contraceptivă” şi ne-am simţi îndreptăţiţi la plăcerile sexului şi în acelaşi timp să privim cu dispreţ (şi poate să încercăm să uităm complet) de faptul că acesta produce viaţă, nu numai că ne-am demonstra lipsa de respect faţă de actul cel mai sacru, dar am începe să vedem nouă viaţă ca pe propriul nostru duşman.

Am ajuns să văd că folosirea şi acceptarea generală a contracepţiei a condus la faptul că această mentalitate faţă de sex să fie considerată implicită. Din punctul de vedere al societăţii noastre, am ajuns să credem că e de la sine înţeles că avem dreptul la aspectele plăcute şi relaţionale legate de sex – chiar dacă suntem vehemenţi împotriva oricărei vieţi noi ce ar putea produce acesta. Conceptul de <<abstinenţă>> de la actul care creează copii, atunci când nu ne simţim în stare să avem grijă de ei, a fost şters din dicţionarul cultural. “Chiar dacă ar deveni o criză majoră faptul că ai rămâne însărcinată, tot ai dreptul să faci sex” şopteşte înţelepciunea “populară” din ziua de azi.

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat – dacă într-adevăr ar fi fost acceptabil moral ca lumea să facă sex chiar dacă ar simţi că un copil le va distruge viaţa – atunci, în mintea mea, avortul ar trebui să fie acceptabil.

Ideal ar fi fost să privesc obiectiv momentul în care se produce o viaţă nouă şi să-mi fondez părerea numai şi numai în funcţie de acesta... dar minciună era prea tentantă. Nu vroiam să aud despre bătăi de inimă, despre suflet sau activitate cerebrală. Să întrerupi o sarcină trebuia să fie în regulă: să duci un copil până la termen şi să devii părinte e o chestie super iar societatea ne-a arătat clar că sexul nu e deloc o chestie super. Cât timp am fost de acord că era moral acceptabil ca oamenii să se angajeze într-o relaţie sexuală cu o mentalitate contraceptivă n-am putut să mă conving nici măcar să consider că avortul ar putea să nu fie acceptabil. Părea inuman să obligi o femeie să se descurce singură cu o situaţie ce-i schimba complet viaţa, în urma unui act despre care nu se crede că ar avea consecinţe care să schimbe vieţile.

Ideea că ar trebui să tratăm actul sexual cu admiraţie şi respect, astfel încât să ne şi abţinem - dacă ne opunem apariţiei unei noi vieţi - era un mesaj nou. Am început să înţeleg momentul în care începe viaţa şi să-mi deschid inima faţă de demnitatea celei mai mici fiinţe umane doar atunci când am înţeles în întregime natura actului care creează viaţa.

Marea tentaţie

Toate aceste gânduri mi-au umblat prin minte de ceva vreme şi la un moment dat am descoperit că sunt din ce în ce mai mult de acord cu ideile pro-viaţă. Apoi, când citeam  ceva într-o noapte, mi-a venit în minte o idee. Din acel moment eram pro-viaţă în mod oficial şi fără să mă scuz pentru nimic.

Citeam a suta poveste despre societăţile greceşti în care nou-născuţii erau abandonaţi să moară, întrebându-mă cum e posibil ca oameni normali să poată accepta aşa ceva. Moment în care m-am gândit, cu un frison care mi-a trecut prin tot corpul: Ştiam cum au putut s-o facă.

Am realizat în acel moment că oamenii – la fel ca mine – buni, cu intenţii bune, pot susţine răutăţi grave prin puterea minciunilor. Din experienţă proprie, ştiam cum au putut grecii, romanii şi oameni din alte societăţi să se pună într-o stare mentală care să le permită să-şi lase un nou-născut să moară: Presiunile foarte reale ale vieţii – „nu ne putem permite un alt copil”, „nu avem zestre pentru încă o fată”, „handicapul acesta o să ne copleşească” – i-a lăsat pradă celei mai vechi tentaţii din lume: Dezumanizarea altor fiinţe umane. Chiar dacă circumstanţele erau diferite, a fost acelaşi proces care mi s-a întâmplat şi mie - cu concursul Înaltei Curţi de Justiţie în cazul Stenberg contra Carhart -  doctorilor care fac avorturi, întregii mişcări pentru libertatea de alegere şi a oricui altcuiva care a fost vreodată tentat să dezumanizeze pe cei care-i deranja.

Îmi închipui că atunci când acei părinţi greci care-şi dădeau nou-născuţii cuiva care să-i ducă de-acolo, făceau remarci despre cât de diferiţi sunt aceste creaturi de ceilalţi copii pe care-i aveau: Nu vorbesc, nu stau în picioare. Sigur acel căscat şi zâmbetul acela sunt doar spasme involuntare. Pun pariu că îşi justificau alegerea referindu-se la acei copii cu cuvinte care le scădeau demnitatea umană a acestora. Poate că-i numeau „fetuşi” şi mergeau înainte cu încrederea că vieţile luate nu erau chiar deloc umane.

Sursă: LifeSiteNews, National Catholic Register.

Cuvinte pentru tineri (XXXV) - Starea sufletească a îndrăgostiţilor

Sf. Ioan Gură de Aur:

„Cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit.”

„E legea sufletească a celor ce iubesc, e obiceiul lor să strângă în braţe chiar numai numele celor pe care-i iubesc, să se înflăcăreze chiar numai la auzul numelui lor.”

,,Aşa este starea sufletească a îndrăgostiţilor: nu rabdă să ţină ascunsă dragostea lor, ci vorbesc tuturor cunoscuţilor despre focul lor, cu gândul că îşi ostoiesc sufletul povestind altora despre puternica lor dragoste.” 

Sursă: tainacasatoriei.wordpress.com

Sprijinul de la bugetul de Stat pentru culte reprezintă 0,2% din bugetul de stat sau 0,08% din PIB-ul României

19 februarie 2013: BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează că:

Întrucât în această perioadă mai multe persoane răuvoitoare vehiculează în presă cu scopul vădit de a exagera valoarea fondurilor primite de Cultele religioase din România ca sprijin financiar din partea Statului, pentru corecta informare a opiniei publice prezentăm datele din bugetul de Stat pe anul 2013, puse la dispoziţia Patriarhiei Române de Ministerul Finanţelor Publice:

Finanţare Culte 2013: 487, 4 milioane lei din care 276,9 milioane lei pentru salarizarea personalului clerical, 174,1 milioane lei pentru salarizarea personalului neclerical şi 36,4 milioane lei sprijin pentru construcţii, restaurări etc.

Suma de 487,4 milioane lei reprezintă 0,2% din bugetul de Stat pe anul 2013, respectiv 0,08% din PIB-ul României pe anul 2013.

De menţionat faptul că majoritatea contribuabilior la bugetul de Stat şi la bugetele locale sunt de confesiune ortodoxă. 

 

Sursă: BASILICA

Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului Risipitor)

APOSTOLUL I

CORINTENI 6, 12-20;

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

LUCA 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cât de rău este să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii, ci a îndreptării.

Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzând acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blândeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin câte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atâta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întâmplat în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte. De aceea, el nu a pomenit relele săvârşite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mângâiat pentru suferinţele prin care a trecut. Citeşte mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depăşită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Sa L-a dus la suferinţe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsă din inimă şi buzele Sale chiar şi atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viaţă pământească. Numai dragostea dumnezeiască depăşeşte dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama şi numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.

Acela care nu are răbdare cu noi când greşim, acela nu ne iubeşte. Nici acela nu ne iubeşte care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greşeala noastră. Şi acela ne iubeşte cel mai puţin dintre toţi, care nu se bucura de îndreptarea noastră.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeieşti. Acestea sunt chipurile a toată dragostea cea adevărată – dacă există cumva dragoste adevărată în afară dragostei dumnezeieşti. Fără aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Dacă numeşti “dragoste” orice altceva, este ca şi cum ai numi “oaie” o capră sau un porc. Citeşte mai mult…

*

Părintele Nicolae Steinhardt:

Când în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!.

Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor. Drepţii, protestînd, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget… A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale. Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci. Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc. Cea – foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă – a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină! Cea – vai, rară – a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ioan Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind…). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodărească, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stângace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?). Citeşte mai mult…

Binecuvintează suflete al meu pe Domnul...

Maica Siluana: E uimitor cum lucrează binecuvântarea!

Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului.

Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție.

E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domnul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre.

Sursă: Blog - Maica Siluana

Campania îndreptată împotriva Bisericii nu trebuie ignorată

Sebastian Schipor

Nu se consideră, observ cu stupoare, a fi vreo greșeală să jignești cu apelativul de „pupători de moaște” o majoritate atât de covârșitoare cum e cea a ortodocșilor din țara noastră.

În 1989, după atâtea negre decenii de comunism, mii de tineri au rostit, în Piața Revoluției, stând în genunchi, în ploaia de gloanțe și scrâșnetul groaznic al șenilelor de tancuri, o rugăciune udată cu lacrimi! Au strigat, atunci, cu bucuria mărturisirii: „Există Dumnezeu”! Când moartea pândea la fiece pas, ei o sfidau, bucurându-se de libertatea de a crede în Mântuitorul nostru.

De ce oare ar fi murit acei copii, acei curajoși și sinceri români, dacă nu pentru a ne da nouă prilejul să ne putem apăra credința, să putem răspunde fără nicio teamă, luându-le exemplu, celor care luptă împotriva Bisericii lui Hristos? Din păcate însă, după o scurtă perioadă de timp, entuziasmul românilor s-a risipit, iar laxismul și indiferența au devenit comune multora dintre noi.

În ultimii ani, răsfoind ziarele, am trăit un  sentiment de revoltă pe deplin justificat. Nu înțeleg cum, într-o țară în care și după datele proaspătului recensământ încheiat, populația se menține majoritar ortodoxă (cu un procentaj ce nu mai lasă loc de niciun comentariu), principalele ziare, reviste sau portaluri de știri de la noi conțin atât de multe articole denigratoare la adresa Bisericii.

Rămâi scandalizat de aberațiile pe care fiecare cvasi-jurnalist, doct sau nu prea, „explică”, pe înțelesul omului de rând, modurile prin care slujitorii Domnului „manipulează” buna-credință a cetățenilor patriei.

Dintr-o dată, orice individ în care, într-un fel sau altul, s-au adunat oarecare frustrări legate de Biserică, în general, sau de slujitorii Domnului este invitat, necondiționat de vreun principiu de etică, să-și spună nemulțumirea în paginile ziarelor sau în platourile de televiziune. Numai anul acesta mi-a fost dat să văd vreo câteva zeci de titluri bombastice, extrem de agresive și jignitoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române.

Acestea aveau ca subiecte, de pildă, problema incinerării lui Sergiu Nicolaescu sau simpatii eminesciene legate de proletariat și „liberă-cugetare”. Articole seci, pline de clișee vin, însoțite de vreo imagine cu vreun sobor de preoți (pentru ca impactul să fie deplin), să lămurească românii despre orice fel de problemă canonică, liturgică sau dogmatică, lăsând la o parte orice urmă de rigoare deontologică sau de bun-simț.

Nu se consideră, observ cu stupoare, a fi vreo greșeală să jignești cu apelativul de „pupători de moaște” o majoritate atât de covârșitoare cum e cea a ortodocșilor din țara noastră. A fi ortodox presupune și a cinsti sfintele icoane și a săruta moaște de sfinți și a boteza copilul prin afundare de trei ori în apă. Dacă te numești așa, atunci aceste practici ale Bisericii tale trebuie să le respecți.

A-ți bate joc de valorile și de credința a 15 milioane de oameni, care, mai mult sau mai puțin, sunt fii ai Bisericii Ortodoxe Române, nu ar trebui să devină o modă (așa cum tinde să se reliefeze), ci, mai degrabă, să intre sub incidența legilor statului. Libertatea de exprimare nu-ți permite să-i critici cuiva credința sau să-i jignești valorile pe care el le respectă.

Dintr-o dată, după terminarea campaniei electorale, ținta tuturor ziarelor și televiziunilor de știri, ale căror insipide talk-show-uri atrag, din păcate, încă privirile multor români, a devenit bugetul Bisericii, singura instituție care a reușit, în ultimii ani, să realizeze evidente rezultate favorabile în domeniul asistenței sociale.

Nu se amintește nicăieri de numeroasele cămine de bătrâni, azile, clinici finanțate de Biserică, de cantinele de săraci ce hrănesc, zilnic, sute și mii de săraci, ci, dintr-un suspect exces de zel, sunt prezentate unele situații (excepții, desigur) în care te-miri-cine are ceva de reproșat vreunui preot.

Se face atâta caz de finanțarea Bisericii de către stat. Fiecare comentator din categoria amintită mai sus este scandalizat de faptul că statul îi ia din bani pentru a finanța Biserica. Mă gândesc: oare cineva ne-a cerut vreodată acordul pentru sponsorizarea, din banii Ministerului Culturii sau a bugetelor locale, a concertelor și festivalurilor de heavy-metal sau hip-hop?

Nu țin aici să afirm că în Biserica Ortodoxă Română nu ar fi și lucruri ce ar trebui încă îndreptate. Sunt firești. Biserica este formată din oameni, iar oamenii sunt vulnerabili de multe ori. A transfera însă imaginea unui caz sau a unor cazuri particulare Bisericii ca instituție este o generalizare mai mult decât arbitrară.

Televiziunile respective ignoră cu desăvârșire exemplele de preoți model, ce fac cinste credinței pe care o reprezintă. Sunt mult mai profitabile cazurile nefericite ale unor clerici nevrednici de cinstea primită.  Sunt mai bine primite articolele unor oameni fără scrupule, care, fără să dorească vreo clipă să prezinte lucrurile obiectiv, aruncă necontenit cu noroi în tot ce e sfânt pentru noi.

Ce le-au făcut unor asemenea oameni, bătrânii și bătrânele (pe care, într-un articol recent, un revoltat îi numea „vicioși” și, respectiv, „păcătoase”) care așteaptă, cu smerenie și răbdare, să se închine sfântului pe care îl cinstesc? Bănuiesc că doar sentimentul neputinței și glasul conștiinței îi îndeamnă pe unii ca aceștia să batjocorească simplitatea unor oameni care nu le-au făcut rău cu nimic.

Campania îndreptată împotriva Bisericii nu trebuie ignorată. A sta cu mâinile în sân, urmărindu-i pe dușmanii lui Hristos, cum terfelesc, în ignoranța sau răutatea lor, credința pentru care strămoșii noștri s-au luptat atât seamănă izbitor de mult cu apostazia.

Nimic nu ne oprește să răspundem. Nimic nu ne oprește să închidem astfel de programe și să nu le mai deschidem niciodată. Dacă atâtea milioane de oameni le vor întoarce spatele și nu vor mai accesa posturile ce promovează tentativele de sabotare ale credinței, dacă nimeni nu va mai citi ziarele în care Biserica este batjocorită în fel și chip, atunci acestea vor fi nevoite, vrând-nevrând, să-și revizuiască atitudinea față de valorile noastre.

Cât e de absurd ca o minoritate de 0,1% (căci atât reprezintă numărul ateilor din populația României) să devină, pentru atâtea milioane de credincioși, lideri de opinie!

Sunt sigur că entuziasmul și victoria tinerilor din Piața Universității n-au fost pierdute. Undeva, ascunse sub mâlul de relativisme și informații ambigue cu care, timp de douăzeci de ani, ne-au intoxicat televiziunile și ziarele anti-creștine, se mai află aceste valori.

Cei care, timp de cincizeci de ani, cu brutalitate, prin crime și amenințări, au încercat să suprime adevărata credință, renasc sub pământul ignoranței noastre. Dacă nu vom reacționa în niciun fel, lăsându-i să întunece, asemenea unor buruieni, floarea credinței neamului, cred că săvârșim un mare păcat. Măcar să nu le hrănim, inconștient, rădăcinile!

Sursă: Doxologia.ro

200 000 de portoricani protestează împotriva căsătoriilor homosexuale

Traducere şi adaptare: Pr. Ioan Valentin Istrati

Peste 200 000 de portoricani creştini s-au adunat în această săptămână în capitala ţării, pentru a protesta împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale, apărând valorile tradiţionale şi instituţia sacră a familiei.

„Suntem îngrijoraţi de comportamentul şi educaţia copiilor noştri, care vor fi învăţaţi lucruri pe care noi părinţii lor nu le dorim” a spus Cesar Vazquez Muñiz, purtător de cuvânt pentru organizaţia „Puerto Rico for the Family”, care a organizat protestul.

Campania acestei organizaţii a strâns sute de mii de oameni în oraşul San Juan.

Sursa: http://www.queerty.com/

Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (II): Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie - 1910

„Din trecutul strămoşesc să renască arta noastră viitoare“

 (Din cartea de aur a muzeului)

Năzuim să fim, dintre toate popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac, un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale, tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane, confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei. Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna de-abia acum.

Spre a noastră mare ruşine, cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care, ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă la îndeplinire frumoasa decizie.

Acelaşi plan al lui Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C. Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături, broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.

Pentru realizarea acestui frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu, cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.

Prof. Univ. Dr. Florin Tudose: "Media din România şi-a pierdut caracterul educaţional"

Trăim într-o epocă dominată de mass-media, într-o epocă în care toată lumea vrea să ştie, să afle, să fie informată. Informaţia a devenit ca un narcotic. Astfel, omul contemporan este supus unei presiuni mediatice continue, ce se află din ce în ce mai mult în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă educaţie şi valori creştine. Despre cum şi cât influenţează starea psihică şi echilibrul naţiunii ştirile negativiste şi alarmiste, despre cum dăunează polarizarea socială extremă, aflăm în interviul pe care ni l-a acordat Prof. Univ. Dr. Florin Tudose, renumit psihiatru.

Cât de mult este influenţată starea psihică a naţiunii noastre de ştirile negative şi alarmiste difuzate de toate televiziunile?

Este un fapt cunoscut din negura vremilor că ştirile negative modifică starea psihică a fiecărui individ, dar şi a grupurilor mari de persoane, deoarece apare şi fenomenul de contagiune în care efectul pe care ştirea sau ştirile proaste îl au asupra fiecăruia se potenţează cu starea celorlalţi. De asemenea, apar interpretări secundare care pot fi extrem de pesimiste şi care la rândul lor accentuează efectul negativ asupra psihicului individual şi colectiv. În epoca contemporană, faptul că ştirile sunt difuzate în repetate rânduri prin televiziuni, ca şi faptul că sunt prelucrate şi deformate în aşa fel, încât efectul lor manipulativ să fie maxim, fac din televiziuni un focar de infecţie psihologică, diseminat în fiecare locuinţă, creând contagiune prin contactul direct cu aproape întreaga populaţie a unui oraş sau a unei ţări. Stările psihice pe care le induc aceste bombardamente cu informaţii negative sunt în principal anxietatea, angoasa, depresia, iar uneori chiar ideile paranoide. Este şocant modelul sui generis pe care televiziunile îl practică, în care se autodefinesc în mod mincinos drept canale de ştiri şi informaţii şi apărători ai intereselor cetăţeanului, în realitate fiind doar emiţători de mesaje manipulatorii care slujesc intereselor stricte ale unui grup sau, mai grav, ale unei singure persoane. Se substituie într-un mod diabolic opiniei publice pe care o identifică cu propriile opinii şi cultivă sloganul "Aşa vrea publicul". Este o absurditate să crezi că publicul vrea să afle doar ştiri alarmiste sau negative şi, eventual, despre comportamentele criminale sau imorale ale oamenilor.

Povestea lui Nik - un baiat rămas fără picioare în urma unui avort nereuşit

John Jalsevac, Ben Smith

Nik Hoot este în acelaşi timp elev de liceu şi luptător profesionist. Ceea ce îl face remarcabil este faptul că participă la numeroase competiţii şi câştigă medalii şi campionate cu toate că are ambele picioare parţial amputate.

Povestea lui devine cu adevărat interesantă atunci când afli motivul acestui handicap: un avort nereuşit.

Cu toate că a fost un copil nedorit, Nik a ajuns să fie adoptat de o familie iubitoare cu nouă copii, dintre care cinci erau adoptaţi. Datorită faptului că medicii nu şi-au putut duce procedura de avort până la capăt, Nik este acum un campion şi nu o altă cifră printre statisticile numeroase ale avortului în Rusia. 

Acest articol nu este doar despre Nik, ci şi despre părinţii săi care şi-au deschis inimile atât de larg încât au adoptat cinci copiii pe care i-au primit cu căldură în căminul lor. Patru dintre ei suferă de dizabilităţi fizice: Ged, cu 2 ani mai mic decât Nik, este orb. Mitchell, cu 2 ani mai mic decât Ged are 16 defecte din naştere. Emmalee, în vârstă de 9 ani s-a născut fără oasele femurului.

Despre adopţia acestor copii, Marvin mărturiseşte: „Am adoptat aceşti copii pentru că ştiam că au nevoie de un cămin. Am vrut să facem ceea ce credeam noi că e important.” Iată cum dragostea şi o atitudine plină de compasiune sunt soluţii salvatoare în orice situaţie. 

Faptul că se poate vorbi acum despre Nik este cu siguranţă un miracol. S-a născut în Siberia în anul 1996 şi din prima clipă a vieţii lui a luptat pentru a câştiga dreptul la viaţă. Mama lui a mers să facă avort, iar în raportul medical s-a precizat în mod clar: "Gestaţie întreruptă la 24 de săptămâni". Cu toate acestea Dumnezeu a vrut ca acest copil să trăiască. Astfel, Nik a supravieţuit, însă a rămas fără o parte din ambele picioare.

În urmă cu 17 ani, în cealaltă parte a lumii, la o distanţă de 8000 de kilometri de locul unde s-a născut Nik, într-un oraş din Indiana locuia familia Hoot. Copii crescuseră mari şi plecaseră la casele lor, iar Apryl şi soţul ei Marvin s-au hotărât să adopte copii. Nik a fost unul dintre copii adoptaţi, iar faptul că a intrat într-o nouă familie a fost o şansă extraordinară pentru el. Înclinaţia lui pentru lupte se datorează lui Ged, care atunci când era în clasa a VI-a a început să lupte pentru un club, iar apoi şi-a mutat activitatea în sufragerie unde îl implica şi pe fratele lui mai mare. La început Nik nu făcea faţă şi s-a hotărât să ia acest sport în serios. Antrenorul său Tony Girod spune că a dus o luptă foarte mare la început, însă Nik este un luptător prin definiţie. A început să frecventeze sala de forţă şi după o vreme Nik şi Girod au pus la punct o strategie. 

În anul următor Nik a participat la concursurile locale la categoria de 48 de kilograme. Anul acesta chiar a fost aproape de calificarea în semifinale.

„Nu poţi să te bazezi pe experienţă anterioară, pe ceva ce a funcţionat până acum, ca să aplici în cazul lui Nik. Pentru că, evident, Nik e unic.”

Nik este foarte împăcat cu sine însuşi: "Ştiu că sunt unele lucruri pe care nu le pot face, dar totuşi încerc. Mă străduiesc să învăţ lucruri simple cum ar fi alergarea... Ştiu însă că nu voi putea niciodată să alerg la fel de repede ca majoritatea oamenilor. Lupt cu oameni care au ambele picioare, aşa că ştiu tot ce pot face ei. Ei însă nu ştiu despre mine tot atât de multe. Încerc întotdeauna să fiu cât se poate de rapid şi ştiu de ce să mă feresc. Pentru că dacă intru într-o situaţie mai dificilă, ştiu că mă pot pune la pământ."

Acesta este Nik... un luptător adevărat şi un învingător în lupta cu viaţa.

Prelucrare după: LifeSiteNews şi The Journal Gazette