Meriam Ibrahim: Bebeluşul meu are dizabilităţi deoarece am născut având picioarele în lanţuri

Meriam Ibrahim, femeia sudaneză condamnată la moarte pentru apostazie, a declarat într-un interviu acordat postului de televiyiune CNN  că fetița ei nou-născută are o serie de dizabilități  deoarece a născut având picioarele legate în lanțuri.

Meriam Ibrahim de 27 de ani, a fost condamnată la moarte prin spânzurare pentru apostazie pe 15 mai, când era însărcinată cu cel de-al doilea copil. În mai puțin de o săptămână, ea a dat naștere unei fetițe, Maya – însă autoritățile din cadrul închisorii au refuzat să îi scoată lanțurile de la picioare.

Citeşte şi: Sudan: Mamă creştină condamnată la moarte şi 100 de lovituri cu biciul

Meriam, mama creştin-ortodoxă condamnată la moarte în Sudan a născut în detenţie

„Am născut având picioarele în lanțuri”, a spus femeia, descriind momentul nașterii care a avut loc pe 27 mai.

„Nu cătușe, ci lanțuri aveam pe picioare. Nu am putut să deschid picioarele așa că moașa a trebuit să mă ridice de pe masă. Nu eram întinsă pe masă.”

Când a fost întrebată dacă i-a fost frică de faptul că născând în asemenea condiții i-ar putea dăuna în vreun fel bebelușului, ea a răspuns: „Ceva s-a întâmplat cu bebelușul.”

Ea a explicat că fiica ei a rămas cu o dizabilitate fizică – dar consecințele acestei dizabilități se vor vedea clar mai târziu, odată cu înaintarea în vârstă a copilului.

„Nu știu dacă în viitor va avea nevoie sau nu de sprijin pentru a putea merge.”

Femeia de afaceri și familia ei sunt încă în Sudan, așteptând să li se acorde permisiunea de a pleca.

Calvarul doamnei Ibrahim a început înainte de Crăciun, când a fost denunțată autorităților că ar fi „abandonat„ religia islamistă. Sudanul a promulgat legea Sharia încă din 1983, iar apostazia reprezintă o infracțiune pedepsită cu moartea.

Cu toate astea, ea a explicat Curții că a fost crescută ca o creștină de către mama ei, care era o etiopiancă de religie creștină, de când tatăl ei, care era musulman, a abandonat familia pe vremea când ea avea șase ani.

Ea a reiterat spusele din declarația dată Curții.

„Am fost dintotdeauna creștină,” a spus ea pentru CNN. „Nu aveam cum să fiu musulmană.”

Când a fost întrebată cum s-a simțit în momentul în care a auzit condamnarea la moarte, ea a spus: „Mă gândeam doar la copiii mei și la cum voi naște. Eram foarte speriată de ideea de a naște în închisoare.”

Pe când era la închisoarea pentru femei Omdurman, povestea femeia, celelalte deținute o ironizau și ea era supărată „din cauza lucrurilor pe care le spuneau despre ea si a modului în care o tratau”.

Cărturari religioși erau trimiși la închisoare pentru a o determina să se dezică de creștinism – „din timp în timp, câte un șeic venea să vorbească cu mine”.

„Și femeile din închisoare spuneau tot felul de lucruri cum ar fi: <Nu mânca din mâncarea celor necredincioși>. Mereu vorbeau urât și mă ironizau. Chiar și ofițerii din închisoare intrau în jocul lor.”

Soțul ei, Daniel Wani, are dublă cetățenie, americană și din sud-sudaneză, iar pe perioada cât soția sa a fost încarcerată el a încercat să îi asigure acesteia o viză pentru a putea călători în Statele Unite.

Doamna Ibrahim a fost eliberată din închisoare pe data de 23 iunie – doar pentru a fi reținută încă o dată în timp ce încerca să plece din Sudan către SUA.

Citeşte şi: Meriam, mama creştin-ortodoxă condamnată la moarte în Sudan, a fost eliberată

Autoritățile – care au acționat la pontul unui agent de turism, după spusele ei – au spus că ea călătorea cu acte falsificate, pe motiv că actele erau emise de Sudanul de Sud. Familia a fost ținută într-o secție de poliție timp de două zile înainte de a fi eliberată în custodia ambasadei SUA.

„Să fiu sinceră, sunt foarte tristă. Am plecat din închisoare pentru a-mi aduce copiii laolaltă și pentru a ne stabili undeva. În schimb, sunt în închisoare azi, sunt și mâine, iar acum sunt proteste în stradă împotriva mea.”

„Cum să fie actele mele greșite? Actele au venit de la ambasadă. Sunt sută la sută corecte și au fost aprobate de către ambasadorul din Sudanul de Sud și de către ambasadorul american.”

„Este dreptul meu să folosesc actele și să am un pașaport sud-sudanez deoarece soțul meu este cetățean sud-sudanez. El deține un pașaport american și unul sud-sudanez.”

„Nu am falsificat niciun act.”

Avocații doamnei Ibrahim au înaintat o cerere procurorului în vederea renunțării la cazul de fals în acte, astfel încât familia să poată părăsi în sfârșit Sudanul și să fie în siguranță.

Însă, atât de extenuată este doamna Ibrahim încât, spune ea, este prea obosită pentru a se mai putea gândi la următoarea ei mișcare.

„Nici măcar nu mă pot decide ce ar trebui să fac în acest moment. Vreau să plec dar nu sunt hotărâtă. Cu toate astea, situația în care mă aflu momentan mă forțează să plec. În fiecare zi apare o nouă problemă legată de plecarea mea.”

Sursa: The Telegraph

Traducere: Claudia Pantazi

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Campania îndreptată împotriva Bisericii nu trebuie ignorată

Sebastian Schipor

Nu se consideră, observ cu stupoare, a fi vreo greșeală să jignești cu apelativul de „pupători de moaște” o majoritate atât de covârșitoare cum e cea a ortodocșilor din țara noastră.

În 1989, după atâtea negre decenii de comunism, mii de tineri au rostit, în Piața Revoluției, stând în genunchi, în ploaia de gloanțe și scrâșnetul groaznic al șenilelor de tancuri, o rugăciune udată cu lacrimi! Au strigat, atunci, cu bucuria mărturisirii: „Există Dumnezeu”! Când moartea pândea la fiece pas, ei o sfidau, bucurându-se de libertatea de a crede în Mântuitorul nostru.

De ce oare ar fi murit acei copii, acei curajoși și sinceri români, dacă nu pentru a ne da nouă prilejul să ne putem apăra credința, să putem răspunde fără nicio teamă, luându-le exemplu, celor care luptă împotriva Bisericii lui Hristos? Din păcate însă, după o scurtă perioadă de timp, entuziasmul românilor s-a risipit, iar laxismul și indiferența au devenit comune multora dintre noi.

În ultimii ani, răsfoind ziarele, am trăit un  sentiment de revoltă pe deplin justificat. Nu înțeleg cum, într-o țară în care și după datele proaspătului recensământ încheiat, populația se menține majoritar ortodoxă (cu un procentaj ce nu mai lasă loc de niciun comentariu), principalele ziare, reviste sau portaluri de știri de la noi conțin atât de multe articole denigratoare la adresa Bisericii.

Rămâi scandalizat de aberațiile pe care fiecare cvasi-jurnalist, doct sau nu prea, „explică”, pe înțelesul omului de rând, modurile prin care slujitorii Domnului „manipulează” buna-credință a cetățenilor patriei.

Dintr-o dată, orice individ în care, într-un fel sau altul, s-au adunat oarecare frustrări legate de Biserică, în general, sau de slujitorii Domnului este invitat, necondiționat de vreun principiu de etică, să-și spună nemulțumirea în paginile ziarelor sau în platourile de televiziune. Numai anul acesta mi-a fost dat să văd vreo câteva zeci de titluri bombastice, extrem de agresive și jignitoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române.

Acestea aveau ca subiecte, de pildă, problema incinerării lui Sergiu Nicolaescu sau simpatii eminesciene legate de proletariat și „liberă-cugetare”. Articole seci, pline de clișee vin, însoțite de vreo imagine cu vreun sobor de preoți (pentru ca impactul să fie deplin), să lămurească românii despre orice fel de problemă canonică, liturgică sau dogmatică, lăsând la o parte orice urmă de rigoare deontologică sau de bun-simț.

Nu se consideră, observ cu stupoare, a fi vreo greșeală să jignești cu apelativul de „pupători de moaște” o majoritate atât de covârșitoare cum e cea a ortodocșilor din țara noastră. A fi ortodox presupune și a cinsti sfintele icoane și a săruta moaște de sfinți și a boteza copilul prin afundare de trei ori în apă. Dacă te numești așa, atunci aceste practici ale Bisericii tale trebuie să le respecți.

A-ți bate joc de valorile și de credința a 15 milioane de oameni, care, mai mult sau mai puțin, sunt fii ai Bisericii Ortodoxe Române, nu ar trebui să devină o modă (așa cum tinde să se reliefeze), ci, mai degrabă, să intre sub incidența legilor statului. Libertatea de exprimare nu-ți permite să-i critici cuiva credința sau să-i jignești valorile pe care el le respectă.

Dintr-o dată, după terminarea campaniei electorale, ținta tuturor ziarelor și televiziunilor de știri, ale căror insipide talk-show-uri atrag, din păcate, încă privirile multor români, a devenit bugetul Bisericii, singura instituție care a reușit, în ultimii ani, să realizeze evidente rezultate favorabile în domeniul asistenței sociale.

Nu se amintește nicăieri de numeroasele cămine de bătrâni, azile, clinici finanțate de Biserică, de cantinele de săraci ce hrănesc, zilnic, sute și mii de săraci, ci, dintr-un suspect exces de zel, sunt prezentate unele situații (excepții, desigur) în care te-miri-cine are ceva de reproșat vreunui preot.

Se face atâta caz de finanțarea Bisericii de către stat. Fiecare comentator din categoria amintită mai sus este scandalizat de faptul că statul îi ia din bani pentru a finanța Biserica. Mă gândesc: oare cineva ne-a cerut vreodată acordul pentru sponsorizarea, din banii Ministerului Culturii sau a bugetelor locale, a concertelor și festivalurilor de heavy-metal sau hip-hop?

Nu țin aici să afirm că în Biserica Ortodoxă Română nu ar fi și lucruri ce ar trebui încă îndreptate. Sunt firești. Biserica este formată din oameni, iar oamenii sunt vulnerabili de multe ori. A transfera însă imaginea unui caz sau a unor cazuri particulare Bisericii ca instituție este o generalizare mai mult decât arbitrară.

Televiziunile respective ignoră cu desăvârșire exemplele de preoți model, ce fac cinste credinței pe care o reprezintă. Sunt mult mai profitabile cazurile nefericite ale unor clerici nevrednici de cinstea primită.  Sunt mai bine primite articolele unor oameni fără scrupule, care, fără să dorească vreo clipă să prezinte lucrurile obiectiv, aruncă necontenit cu noroi în tot ce e sfânt pentru noi.

Ce le-au făcut unor asemenea oameni, bătrânii și bătrânele (pe care, într-un articol recent, un revoltat îi numea „vicioși” și, respectiv, „păcătoase”) care așteaptă, cu smerenie și răbdare, să se închine sfântului pe care îl cinstesc? Bănuiesc că doar sentimentul neputinței și glasul conștiinței îi îndeamnă pe unii ca aceștia să batjocorească simplitatea unor oameni care nu le-au făcut rău cu nimic.

Campania îndreptată împotriva Bisericii nu trebuie ignorată. A sta cu mâinile în sân, urmărindu-i pe dușmanii lui Hristos, cum terfelesc, în ignoranța sau răutatea lor, credința pentru care strămoșii noștri s-au luptat atât seamănă izbitor de mult cu apostazia.

Nimic nu ne oprește să răspundem. Nimic nu ne oprește să închidem astfel de programe și să nu le mai deschidem niciodată. Dacă atâtea milioane de oameni le vor întoarce spatele și nu vor mai accesa posturile ce promovează tentativele de sabotare ale credinței, dacă nimeni nu va mai citi ziarele în care Biserica este batjocorită în fel și chip, atunci acestea vor fi nevoite, vrând-nevrând, să-și revizuiască atitudinea față de valorile noastre.

Cât e de absurd ca o minoritate de 0,1% (căci atât reprezintă numărul ateilor din populația României) să devină, pentru atâtea milioane de credincioși, lideri de opinie!

Sunt sigur că entuziasmul și victoria tinerilor din Piața Universității n-au fost pierdute. Undeva, ascunse sub mâlul de relativisme și informații ambigue cu care, timp de douăzeci de ani, ne-au intoxicat televiziunile și ziarele anti-creștine, se mai află aceste valori.

Cei care, timp de cincizeci de ani, cu brutalitate, prin crime și amenințări, au încercat să suprime adevărata credință, renasc sub pământul ignoranței noastre. Dacă nu vom reacționa în niciun fel, lăsându-i să întunece, asemenea unor buruieni, floarea credinței neamului, cred că săvârșim un mare păcat. Măcar să nu le hrănim, inconștient, rădăcinile!

Sursă: Doxologia.ro