Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (II): Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie - 1910

„Din trecutul strămoşesc să renască arta noastră viitoare“

 (Din cartea de aur a muzeului)

Năzuim să fim, dintre toate popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac, un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale, tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane, confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei. Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna de-abia acum.

Spre a noastră mare ruşine, cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care, ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă la îndeplinire frumoasa decizie.

Acelaşi plan al lui Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C. Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături, broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.

Pentru realizarea acestui frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu, cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.

Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (I): Suntem vrednici de un muzeu naţional?

Expoziţia Cruci de piatră

În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază.

Eminescu: Epigonii

Azi, când lumea e preocupată de îndreptarea stării economice a ţărănimii, s-ar părea, poate, că nu e nimerit să ne mai gândim şi la muzeele noastre. Totuşi, cred dimpotrivă că acum tocmai îşi are rostul ei şi chestiunea aceasta, fiind în foarte strânsă legătură cu reformele sociale ce se plănuiesc. Căci, dacă într-adevăr una din cauzele revoltei din primăvara trecută este prăpastia ce s-a dovedit că desparte clasele noastre sociale, atunci nu numai prin reforme agrare se va îndrepta răul. Pe lângă uşurarea traiului ţăranului, trebuie să ne îngrijim şi de educaţia lui morală. Şi într-acest sens e încă foarte mult de făcut, faţă de puţinul realizat. Pământ i s-a mai dat ţăranului şi în alte dăţi; cum i s-a mai asigurat imaşul vitelor sale şi i se vor mai înlesni şi alte avantaje de ordin material. E momentul să ne întrebăm însă, ce s-a făcut în trecut şi ce se plănuieşte în prezent pentru ridicarea moralităţii sale? Căci instrucţia singură – o experienţă dureroasă ne-a dovedit-o – nu satisface şi mai ales nu îmblânzeşte îndestul sufletul ţăranului.

Ştiinţa de carte este incontestabil absolut necesară tuturor, nu mai încape îndoială. Ea singură însă nu e de ajuns pentru a da educaţia sau cultura în înţelesul adevărat al cuvântului. Pe lângă spirit trebuie îngrijit şi sufletul. Întrucât cel ce va şti să citească şi să scrie nu se va simţi legat de pământul patriei sale şi prin alte legături sufleteşti, nu ne vom putea bizui pe statornicia sentimentelor sale. Neavând nimic sfânt în cugetul său, ţăranul, fie el chiar absolvent al şcolii primare, într-un moment de orbire va da uitării şi patria şi pe frate şi chiar avutul său propriu. Se va simţi străin într-o ţară indiferentă, cât timp printr-o educaţie serioasă nu i se va fi lămurit rostul său pe acest petic de pământ şi nu i se va fi insuflat o adevărată iubire pentru ogorul şi neamul său. Asemenea sentimente trebuie deci redeşteptate în sufletul său.

MŢR, Interior

Respectul tradiţiei este incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea în parte acest rol în educaţia sentimentală. Cu slăbirea credinţei, ţăranul de azi şi-a pierdut însă multe din însuşirile sufleteşti ale părinţilor săi. De vom putea pe baza credinţei să reînviem şi celelalte sentimente bune ale poporului român de odinioară, nu e loc de cercetat aici. Voi insista numai asupra unui singur factor, de care va trebui să se ţină seamă în îndrumarea viitoare a maselor. Şi anume asupra educaţiei artistice a poporului, care trebuie să capete un loc de seamă în programul nostru cultural. Arta, considerată nu ca o cerinţă a luxului, ci ca o îndeletnicire productivă şi recreativă în acelaşi timp, dovedeşte întotdeauna o bună stare sufletească precum şi prosperarea materială a unui popor. Şi, dacă luptăm pe cale de reforme economice să redăm ţăranului un trai mai omenos şi mai îmbelşugat, trebuie neapărat să-i uşurăm şi reluarea ocupaţiilor artistice ale strămoşilor săi. Căci un belşug mai mare şi o artă mai frumoasă a avut ţăranul nostru din generaţiile trecute.