Hilton anunță eliminarea canalelor de televiziune cu conținut pornografic din hoteluri

LifeSiteNews.com, 30 august 2015

Lanțul hotelier Hilton a eliminat canalele de televiziune cu conținut pornografic din hotelurile sale din 85 de țări. Potrivit lui Pat Truman, președintele și directorul executiv al Centrului Național privind Exploatarea Sexuală (NCSE), măsura a fost luată ca urmare a presiunii opiniei publice, provocată în urmă unei campanii publice organizată de NCSE.

Truman a declarat pentru LifeSiteNews că Hilton avea deja o politică strictă pentru a preveni transformarea hotelurilor în locuri de exploatare sexuală, însă și-au dat seama că nu are niciun rost să fie împotriva exploatării sexuale atât timp cât promovează pornografia, cele două aflându-se în strânsă legătură.

Hilton și-a informat clienții de faptul că nu urmărește să îngrădească libertatea de alegere a oamenilor, dar face demersuri pentru eliminarea canalelor cu conținut pornografic din toate hotelurile sale întrucât acestea nu se potrivesc cu standardele, viziunea și obiectivele companiei.

Cu toate acestea, doritorii au în continuare acces la imagini lascive prin intermediul conexiunii wi-fi.

Compania a primit mii de emailuri de la diferite organizații sau persoane fizice care au condamnat promovarea pornografiei și au amenințat că renunță la serviciile acesteia. Acum NCSE îi încurajează să revină la Hilton în semn de apreciere pentru decizia luată.

Pe lângă exploatarea în sine, care se aseamănă foarte mult cu sclavia din trecut, se pune problema degradării morale a cetățenilor americani. Rob McIntire, terapeut pe probleme de dependență sexuală din Colorado Springs, atrage atenția asupra faptului că, în peste jumătate din cazuri, pornografia este menționată printre motivele de divorț. McIntire susține măsură luată de Hilton și este de părere că hotelurile ar putea beneficia de pe urma acestei decizii deoarece sunt multe persoane și organizații creștine care ar alege mai degrabă un astfel de hotel.

NCSE menționează că și alte lanțuri hoteliere, precum Omni, Drury, Ritz-Carlton, Nordic Choice Hotels și Marriott, au recurs la aceiași măsură.

Traducere şi adaptare: Daniela Sandu

Preluat de pe Știri pentru Viață

Dr. Virgiliu Gheorghe: De ce tot mai greu se înţeleg oamenii astăzi? / Școala de Duminică

Observăm tot mai mult că oamenii se înţeleg din ce în ce mai greu fie că e vorba despre familie, fie de relaţiile cu prietenii sau de serviciu. De fapt, oamenii nu realizează că ceea ce se întâmplă se datorează într-o măsură tot mai mare apariţiei unor grave probleme de comunicare. De ce ne înţelegem tot mai greu? Pe ce se bazează înţelegerea noastră? 

 

Se întemeiază pe ceea ce avem lăuntric comun, fie ca dat de conştiinţă, fie ca experienţă de viaţă. Nu poţi să împărtăşeşti cuiva ceva ce e complet străin de experienţa lui. Nu înţelege! Când vorbim despre ceva anume, ne înţelegem şi vorbim despre acelaşi lucru tocmai pentru că avem aceeaşi experienţă. Sunt două tipuri de experienţe comune. Una ce ţine de ceea ce am fost făcuţi noi, cum suntem construiţi noi. De exemplu, când unui copil îi vorbeşti despre un lucru că e bun sau rău, înţelege foarte uşor, pentru că are ceva în el care îi luminează acel înţeles. E vorba despre ceva aprioric, cum spunea Kant, de categoriile bine-rău, frumos-urât. În psihologie, de la Noam Chomsky încoace, se vorbeşte despre nişte matrici generatoare, constitutive conştiinţei noastre care generează structurile fundamentale de limbaj şi categoriile cognitiv-fundamentale. Deci le avem deja şi ele nu fac decât să se dezvolte prin experienţă. Copilul are experienţa aceasta a binelui. Ştie, simte şi când îi spui: „Mă, aia nu e bine!“, el înţelege. Deci, în primul rând, experienţa comună care ne favorizează înţelegerea dintre noi este ceea ce ţine de ontologic, de onthos, de cum am fost făcuţi noi, de ceea ce suntem noi, chip al lui Dumnezeu. 

 

Alt lucru care ar trebui să fie comun şi să constituie o punte de înţelegere între oameni este experienţa pe care am avut-o din copilăria noastră şi până în momentul respectivei comunicări. Cu cât această experienţă este mai asemănătoare cu a celorlalţi, cu atât comunicarea va funcţiona mai bine. Avem aici o experienţă rezultată în urma relaţiei noastre cu cei din familie, cu mama, cu tatăl, cu bunicii, cu cei din comunitatea în care trăim, a relaţiei cu natura, cu cărţile sau tot ceea ce înseamnă educaţie şi viaţă din copilăria noastră şi până la maturitate. 

 

Necazul pentru lumea de astăzi este că oamenii au din ce în ce mai puţin o experienţă cognitivă comună. Aceasta, pentru că între noi şi părinţii noştri a intervenit cineva, între noi şi lume - natură şi ceilalţi oameni - s-a interpus ceva şi chiar între noi şi noi înşine s-a ridicat un zid, iar acesta este ecranul. Din ce în ce mai mult, experienţa omului societăţii mediatice este configurată televizionar, adică prin televizor şi internet. Care este problema?

 

În momentul în care a apărut televiziunea, justificarea acesteia era aceea că reflectă realitatea, un fel de oglindă în care se concentrează ce este mai semnificativ din lumea care ne înconjoară. În timp însă, cercetătorii culturii televizualului constată că lumea tv sau lumea internetului este într-o măsură foarte mică o reflexie a lumii reale, şi, în cel mai bun caz, un punct de vedere subiectiv privind realitatea. Aceasta când nu este o pură ficţiune. Apare însă un alt fenomen: lumea reală devine din ce în ce mai mult o reflexie a lumii virtuale. Asta pentru că evenimentele politice se construiesc la televizor şi în general un eveniment care nu e reflectat mediatic e ca şi cum nu ar exista. Oamenii se îmbracă după cum văd la televizor, îşi alcătuiesc agenda discuţiilor cotidiene tot pe marginea actualităţii mediatice şi împărtăşesc majoritatea părerilor dominante în opinia publică. Astfel că George Gergner, unul dintre cei mai mari sociologi ai comunicării din toate timpurile, observa că dacă în trecut oamenii îşi construiau imaginea interioară despre lume în baza experienţei din familie, comunitate, biserică şi şcoală, astăzi, această imagine este configurată eminamente prin interacţiunea cu mass-media. Omul modern, hrănindu-se într-o măsură tot mai mare din izvoarele lumii virtuale, ajunge ca în sângele lui să circule tot mai mult ideile sau reprezentările acesteia despre lume. 

 

Şi mi se va spune din nou că nu este nici o problemă, că lumea a evoluat, încât noua experienţă umană e mult mai bogată şi mai intensă. Aceste idei şi altele asemănătoare se vehiculează în retorica justificativă a mediului virtual. Problema fundamentală este aceea că una este realitatea, şi alta reprezentarea mai mult sau mai puţin fidelă a ei. În spatele realităţii, a zidirii, a făpturii lui Dumnezeu întotdeauna se află raţiunile, logos, prin care acestea sunt ţinute în existenţă de energiile dumnezeieşti. Acestea, prin împărtăşire, ne hrănesc, ne bucură sufletul, ne dau nădejde, ne motivează. Căci prin toate aceste raţiuni simple, naturale, mintea omului urcă către izvorul lor, către Unul Dumnezeu. 

 

În spatele lumii virtuale însă, se află un conglomerat de reprezentări ale unor mulţimi de subiecte de conştiinţă: scenografi, regizori sau autori anonimi de pe internet. Astfel că experienţa omului mediatic, în loc să afle un numitor comun în zidirea lui Dumnezeu, în raţiunile pe care El le-a pus în creaţie, în Adevăr, aceasta va fi împrăştiată într-o infinitate de opinii, o adevărată legiune, care reprezintă versiuni individualizate ale adevărului. Iar unde sunt mai multe adevăruri nu este nici un adevăr. Scufundaţi într-o lume care nu este reală, cu mintea plină de tot felul de naraţiuni, în limbaj duhovnicesc, idoli de gând, pentru omul prizonier lumii virtuale va fi tot mai dificil să comunice cu cei de lângă el. Problema este una dintre cele mai importante cu care se confruntă şi se vor confrunta psihologia şi psihoterapia zilelor noastre. Conflictele, divorţurile, însingurarea sunt urmările logice ale pierderii reperului comun, a adevărului pus de Dumnezeu în zidirea sa, ca punct de referinţă a comunicării şi înţelegerii dintre noi. În acest context, singura soluţie pe care o văd este revenirea la relaţiile tradiţionale ale omului cu natura, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, păzirea minţii în faţa bombardamentului informaţional şi, desigur, recuperarea în viaţa noastră a dimensiunii psihoterapeutice a vieţii în Biserică. Experienţa Absolutului, a unităţii adevărului în Hristos, este până la urmă cea mai bună terapie a împrăştierii în legiunea de naraţiuni şi opinii care sfâşie trupul umanităţii, şi chiar al Bisericii lui Hristos în zilele noastre.

 

Sursă: ziarul Lumina

Părintele Dumitru Stăniloae - Despre interviu şi profunzimile lui

Deşi blamată adeseori, meseria de jurnalist  poate fi deosebit de folositoare, atât pentru persoana care desfăşoară această activitate, cât şi pentru comunitatea din care face parte. Cu condiția să fie practicată respectând libertatea de conştiinţă şi să fie susținută de o cunoaştere profundă a vieţii.

Superficialitatea este una dintre cele mai mari ispite ale omului contemporan, mai cu seamă a jurnaliştilor. Întotdeauna efectul ei este căutarea senzaţionalului. În schimb, o minte care dorește profunzimea va simţi mereu o chemare către adevăr şi va şti să surprindă firescul. Senzaţionalul este un artificiu, firescul este minunea de a fi.

Ca să existe cunoaştere profundă trebuie ca omul să aibă tăria să pună și să-și pună întrebările importante; iar apoi să caute onest și hotărât răspunsurile. Interviul de mai jos prezintă o perspectivă a legăturii dintre interviu şi ceea ce se află în lăuntrul celor doi interlocutori și în lăuntrul celor care ascultă, văd ori citesc interviul. 

Părintele Dumitru Stăniloae

Interviu realizat de Sorin Dumitrescu

Părinte, aţi dat multe interviuri în răstimpul acestor doi ani?

Am dat destul de multe, şi totuşi nu atâtea câte mi s-au cerut. N-am vrut să mă repet, să fiu excesiv monoton în declararea unor lucruri foarte apropiate. De aceea am mai şi refuzat câte odată.

Interviul, ca structură, ca tip de comunicare, suscită mai ales latura spontană a discursului. Dumneavoastră vă consideraţi spontan?

Câteodată da. Câteodată îmi provoacă în mod spontan nişte idei la care poate nu m-am gândit niciodată înainte. Dar nu întotdeauna. De multe ori mă mir şi eu că pot răspunde lucruri interesante la întrebări abrupte la care nu m-am aşteptat, şi dimpotrivă, cum mă pot lungi, uneori, în declaraţiile mele.

[…]

Vă rog să încercaţi o apropiere şi să-mi spuneţi care este opinia dumneavoastră privind următorul gând: în cadrul formelor de comunicare moderne, interviul vi se pare o abordare rodnică? Dumneavoastră, fiind cel care aţi oferit românilor o versiune a Filocaliei, ştiţi prea bine că în Pateric convorbirea duhovnicească este axată pe idea cuvintelor de folos. Cutare ucenic, se spune, a venit şi “l-a folosit pe avva” cutare. Deci, vă întreb, faţă de convorbirea din Pateric, în perspectiva cuvintelor de folos, interviul vi se pare o abordare utilă, rodnică? Sau, dacă nu, ce pagube vedeţi în el?

Socotesc că aceia care întreabă au un interes pozitiv, să se lămurească în privinţa mântuirii, şi nu dintr-o simplă curiozitate lipsită de importanţă pentru viaţa lor. Şi, dacă totuşi observ la ei aşa ceva, atunci ocolesc întrebarea lor sau răspund cu ceea ce socotesc eu că le este de folos. Deci, prin răspunsurile pe care le dau, prin fiecare cuvânt rostit vreau să fiu de folos, să-l conving pe interlocutor – dacă acesta nu este pe deplin convins – de necesitatea credinţei; să se convingă că există Dumnezeu şi că numai prin El ne mântuim. Deci, să plece câştigaţi chiar dacă nu sunt pe deplin încadraţi în credinţă. Poate pentru Părinţii din Pateric lucrul era mai uşor, pentru că la ei veneau oameni într-o vreme când credinţa era foarte puternică. Astăzi vin oameni care nu prea ştiu bine cine este Hristos, sau se îndoiesc şi vin aşa într-o doară, din dorinţa de a întâlni ceva bizar, care şochează lumea prin felul în care pune problemele. Iar eu caut să-I câştig pe aceşti aflaţi în treabă pentru ceea ce le este lor de un real folos. Adică, revenind, trebuie să apăs pe faptul că interviurile de astăzi sunt mai periculoase decât “interviurile” ce se “dădeau” atunci.

Vi se pare că interviul este forma secularizată a vechii convorbiri duhovniceşti, a cuvintelor de folos?

Da, uneori sunt sigur că da. Mă caută uneori de la televiziune sau de la radio, dornici să câştige cumva interesul auditorilor, printre care poate sunt şi unii care vor să audă ceva despre Hristos. Adesea aceşti reporteri poate nu sunt chiar aşa de convinşi de ceea ce spun eu despre Hristos. Şi eu, la rândul meu, caut să fac ceva de folos pentru mântuire, să nu satisfac numai nişte simple curiozităţi reportericeşti: iată, le zic, mai sunt şi alte lucruri bune în viaţa asta, mai este şi alt domeniu al existenţei, diferit de cel al cântecelor de dans şi al discursurilor politice, al literaturii de senzaţie ş.a.m.d.

Ceea ce deosebeşte, deci, interviul televizat de convorbirea tradiţională este faptul că interlocutorul, întrebătorul, crede în valorile pentru care el îl cercetează pe părintele duhovnicesc. În interviul de astăzi, cum bine spuneţi, motivele pot să fie diverse: curiozitate, un anumit prozelitism, sau cine ştie ce alte interese. Credeţi că, pentru buna difuzare a înţelesurilor suprafireşti ale teologiei, ar exista o incompatibilitate a acestora cu structurile secularizate ale interviului? Altfel spus, un părinte filmat la televizor credeţi că este la fel de eficace, de convingător, ca vederea lui faţă către faţă? Deci, într-o perspectivă mai largă, în ce măsură consideraţi că interviul, filmul de televiziune sunt compatibile cu Ortodoxia?

Cred, înainte de orice, că trebuie să ne preocupe problemele credinţei şi necesitatea “difuzării” credinţei – deci a câştigării oamenilor – folosindu-ne, de ce nu, şi de formele moderne, care altădată nu existau. Înainte, veneau oamenii la Iisus Hristos şi-L întrebau: Cine eşti? Sau apostolii: cine o fi Acesta care umblă pe mare?... parcă nu-i om! Deci, nici ei nu erau pe deplin lămuriţi, dar întrebau. Atunci întrebările se reduceau la contactul direct, nemijlocit, între cel ce întreba şi cel ce răspundea. Astăzi, trebuie să ne folosim şi de aceste mijloace tehnice prin care putem difuza în cercuri largi ceea ce spune o persoană. Atâta doar că un om al Bisericii, un om care-I slujeşte lui Hristos nu trebuie să uite de obligaţiile de a arăta învăţătura lui Hristos, de necesitatea unirii cu El pentru mântuire; Nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu are rost fără Hristos, că dansurile sunt şi ele distractive, cântecele sunt şi ele pentru lumea aceasta, că recomandările cutăror firme pentru îmbrăcăminte sau cine ştie ce altceva sunt de folos, dar peste toate şi dincolo de ele mai este ceva. Şi, poate din toată lumea asta largă, or să zică unii: “uite, era ceva şi noi n-am ştiut!” 

Curios, pe lângă marea răspândire a culturii – a aşa-zisei culturi – în lumea noastră s-a împuţinat îngrijorător cunoaşterea lui Hristos, şi deci a sensului vieţii. Pentru ce trăiesc eu? Chiar numai pentru o mîncare mai bună,pentru o rochie mai frumoasă, chiar numai pentru ca să învăţ să sar şi să cânt, sau numai ca să văd o femeie îmbrăcată sumar şi care să-mi producă o plăcere, chiar numai asta e? Iată!, mai e şi alt plan al vieţii. Şi atunci este necesar să nu mă dau bătut şi sa folosesc şi aceste forme de răspîndire, chiar dacă vin amestecate  cu celelalte.     

                                                                                              

Dar, oare, nu se contaminează de la aspectul secularizat al celorlalte? O emisiune TV sa zicem despre Bunavestire, oare nu se poate contamina, pînă la a-şi pierde relieful, în contextul unui program zilnic, care este exclusiv circumstanţial?

Depinde  cum se face această comunicare de către noi, de catre noi,de către care a fost întrebat. Dacă o face cu deplină convingere şi reuşeşte în cele din urmă să le pună pe celelalte într-un fel de plan relativist. Dacă se întîmplă aşa, atunci cred că e de folos.

Ce înţelegeţi prin plan relativist?

Un plan al plăcerilor provizorii, foarte trecătoare, care mă bucură pentru momen.Şi totuşi, pîna la urmă, nu poţi sa nu te întrebi ce-i viaţa? Dacă reuşesc  să trezesc în oameni această întrebare, atunci încetul cu încetul le lasă pe acelea.

Poţi oare prin intermediul televiziunii să trezeşti aşa ceva? Se ştie că televiziunea are o foarte mare penetraţie în colectivitate, din Capitală până în ultimul cătun. Dar, în acelaşi timp, are ea putinţa să strângă în cuprinsul câtorva minute toată taina unei persoane?

Să ne înţelegem, toată taina lui Hristos n-o putem prezenta şi cuprinde niciodată şi nicăieri. Taina este infinită. Totuşi se atrage atenţia, şi chiar dacă nu primesc toţi, măcar unii încep să gândească că mai e şi altceva, şi asta nu trebuie să ni se pară puţin...

Şi se oferă o alternativă...

Da, se oferă existenţei un alt orizont şi asta e bine. Poate asta îl va face curios să meargă chiar şi la Biserică. Deci, şi în domeniul comunicării nu putem rămâne izolaţi. Ştiţi că Eugen Ionescu a spus că ne găsim undeva înafara istoriei? Eu cred că trebuie să folosim din plin mijloacele pe care le-a realizat ştiinţa în evoluţia istorică. Prin aceste mijloace se poate ajuta omul să-şi pună şi alte întrebări.

[…]

Unde vi se pare că e de neîngăduit filmarea Liturghiei?

În Liturghie este prezent Hristos cel nevăzut şi trebuie să-L simt ca fiind acolo, în starea Lui nevăzută, dar care totuşi mă împrejmuieşte; Mă împărtăşesc de El fără să-L văd. Asta desigur nu se poare reda la TV. Dar totuşi rămâne ceva din cuvânt, un semnal. Bagi de seamă că mai e ceva. De ce la urma urmei să nu folosesc mijloacele acestea? De ce să nu mă folosesc de un telefon să mângâi pe cineva care este foarte trist, poate deznădăjduit, undeva departe? Şi să spun: apăi mângâierea mea nu poate ajunge prin telefon! Ba poate ajunge şi prin telefon câte ceva din ea...

Fragment preluat din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae

 Editura Anastasia

Prof. Univ. Dr. Florin Tudose: "Media din România şi-a pierdut caracterul educaţional"

Trăim într-o epocă dominată de mass-media, într-o epocă în care toată lumea vrea să ştie, să afle, să fie informată. Informaţia a devenit ca un narcotic. Astfel, omul contemporan este supus unei presiuni mediatice continue, ce se află din ce în ce mai mult în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă educaţie şi valori creştine. Despre cum şi cât influenţează starea psihică şi echilibrul naţiunii ştirile negativiste şi alarmiste, despre cum dăunează polarizarea socială extremă, aflăm în interviul pe care ni l-a acordat Prof. Univ. Dr. Florin Tudose, renumit psihiatru.

Cât de mult este influenţată starea psihică a naţiunii noastre de ştirile negative şi alarmiste difuzate de toate televiziunile?

Este un fapt cunoscut din negura vremilor că ştirile negative modifică starea psihică a fiecărui individ, dar şi a grupurilor mari de persoane, deoarece apare şi fenomenul de contagiune în care efectul pe care ştirea sau ştirile proaste îl au asupra fiecăruia se potenţează cu starea celorlalţi. De asemenea, apar interpretări secundare care pot fi extrem de pesimiste şi care la rândul lor accentuează efectul negativ asupra psihicului individual şi colectiv. În epoca contemporană, faptul că ştirile sunt difuzate în repetate rânduri prin televiziuni, ca şi faptul că sunt prelucrate şi deformate în aşa fel, încât efectul lor manipulativ să fie maxim, fac din televiziuni un focar de infecţie psihologică, diseminat în fiecare locuinţă, creând contagiune prin contactul direct cu aproape întreaga populaţie a unui oraş sau a unei ţări. Stările psihice pe care le induc aceste bombardamente cu informaţii negative sunt în principal anxietatea, angoasa, depresia, iar uneori chiar ideile paranoide. Este şocant modelul sui generis pe care televiziunile îl practică, în care se autodefinesc în mod mincinos drept canale de ştiri şi informaţii şi apărători ai intereselor cetăţeanului, în realitate fiind doar emiţători de mesaje manipulatorii care slujesc intereselor stricte ale unui grup sau, mai grav, ale unei singure persoane. Se substituie într-un mod diabolic opiniei publice pe care o identifică cu propriile opinii şi cultivă sloganul "Aşa vrea publicul". Este o absurditate să crezi că publicul vrea să afle doar ştiri alarmiste sau negative şi, eventual, despre comportamentele criminale sau imorale ale oamenilor.