Pentru părinții care tocmai au primit vestea că au un copil cu sindromul Down (la aniversarea unui an de când şi noi am primit aceeaşi veste)

Dragul meu camarad de arme,  

Nu te cunosc, dar simt că suntem legaţi. Îmi aduc aminte că am fost în aceiaşi situaţie în care te afli şi tu acum şi că mi-era frică de ce-mi va rezerva viitorul. Îmi amintesc că mă simţeam atât de singură, până când am întâlnit şi alţi oameni care se confruntau cu emoţii similare, lucru care m-a ajutat să fac faţă veştilor cu care tu te confrunţi astăzi. 

Exact cu un an în urmă am primit diagnosticul de sindrom Down al lui Quinn. M-am aşezat imediat la calculator şi am povestit tuturor povestea noastră, într-o manieră care mă face să mă ascund de ruşine acum când recitesc acea postare de pe blog. În anul care tocmai a trecut, am avut ocazia să privesc în urmă la acele emoţii, aflate atunci în stare brută, şi să-mi reamintesc că în acele momente nu ştiam câte ştiu acum. Şi, ce este mai important: nu făcusem încă cunoştinţă cu Quinn, a cărei simplă existenţă este cea mai mare realizare a mea. El reprezintă curajul meu din momentele de îndoială, răbdarea din momentele de haos şi puterea de neclintit a unei micuţe fiinţe omeneşti pe care le-am primit gratis. 

Dar nu ştiam aceste lucruri atunci. Eram îngrozită, izolată şi zdrobită de durere. Mi-era imposibil să sărbătoresc apariţia iminentă a acestei noi vieţi, atât din frică, cât şi din furie. Am încuiat camera copilului şi i-am ascuns luni în şir hăinuţele, într-un gest plin de ruşine, dar conştientă în acelaşi timp că simpla lor prezenţă m-ar fi aruncat într-un vârtej de durere. Ştiam că-l voi iubi pe Quinn când se va naşte, dar acest sentiment mi se părea într-o mare discrepanţă cu realitatea săptămânilor care au urmat punerii diagnosticului. Pe măsură ce timpul se scurgea, ne confruntam cu noi probleme care îmi provocau frica să nu mă ataşez de cineva care poate nu va supravieţui. Jucam teatru în acele zile; aveam un rol pe care mi-l aminteam la perfecţie de pe vremea când fusesem însărcinată cu Atticus (primul băiat al familiei, n.tr.). Ştiam să răspund la toate întrebările uzuale care i se pun unei femei însărcinate: „Este băiat. Se va naşte în ianuarie. Este al doilea copil.” Dar mereu simţeam că la aceste răspunsuri mai trebuie ataşat un asterisc la final: „Are sindromul Down. Doctorii l-au diagnosticat cu pleurezie şi s-ar putea să nu supravieţuiască”. Bineînţeles că n-am dat glas niciodată acestor note de subsol. Am spus oamenilor ceea ce voiau să audă, pentru că nimeni nu ştie cum să reacţioneze la nişte veşti atât de neaşteptate. Făceam glume şi schimb de poveşti cu celelalte femei însărcinate, în timp ce ţineam ascunsă o invidie cruntă că li se vor naşte copii „normali”, pe când al meu nu va fi aşa; aceste femei nu purtaseră discuţii cu obstetricienii lor despre cele mai înfricoşătoare situaţii care pot apărea. În timp ce eu căutam centre Early Childhood Intervention, asigurări de sănătate și grădinițe pentru copii cu nevoi speciale, acele mame fericite cumpărau hăinuţe pentru copii şi le zugrăveau camera cu ochii strălucind de bucurie. Eu mă trezeam la ora 3 aproape în fiecare dimineaţă, fără să mai pot adormi din cauza grijilor provocate de convingerea că nu eram în stare să cresc un copil cu nevoi speciale. În acele luni de dinaintea naşterii lui Quinn, am fost pierdută. 

Dar apoi, Quinn s-a născut, iar percepţia mi s-a schimbat total. După un scurt travaliu, l-am ţinut în braţe şi am simţit efectiv cum bucățile în care mi se sfărâmase viaţa se aşezau cuminţi la locurile lor, exact ca atunci când, într-un joc de puzzle, bucăţile luate din nou separat şi rearanjate formează o imagine cu mult mai frumoasă decât cea iniţială. 

Aşa că-ţi spun, dragul meu camarad de arme: mai acordă-ţi timp. Dă-ţi voie să plângi în voie copilul pe care ţi-l imaginaseși că-l vei avea. Dă-ţi voie să trăieşti sentimentele de furie şi invidie, pentru că nu tu ai ales să te avânţi într-o asemenea aventură. Nu tu ai ales să ai un copil „special”.  Dar va veni şi ziua când amărăciunea ta va ieşi din adânc către lumină şi vei putea atunci în sfârşit să respiri. Iar în acele momente îţi vei da seama că viaţa ta a luat o cu totul altă întorsătură. Toţi oameni care se vor afla în preajma copilului tău vor fi făcuţi mai buni prin felul lui de a fi. Şi pentru că vei fi reuşit să ieşi din această situaţie dureroasă cu o nouă perspectivă asupra vieţii, vei învăţa să-ţi faci mai puţine griji în legătură cu lucrurile neesenţiale. Ceaşca de cafea vărsată, blocajele din trafic, întâlnirile ratate vor deveni o nimica toată. Ai acum o misiune mai înaltă decât înainte, aşa că aceste lucruri nu te vor mai putea influenţa. 

Şi, pe măsură ce copilul tău creşte, orice succes al său îţi va aduce mai multă bucurie decât orice ţi-ai fi putut imagina. Fiecare zâmbet, bătaie din palme şi gângurit vor fi o sărbătoare. Vei plânge de bucurie când îl vei vedea că să rostogoleşte sau învaţă să stea pe şezut pentru prima oară, dându-ţi seama în acele momente că atenţia acordată realizărilor obişnuite ale unui bebeluş sunt mult prea exagerate. Vei dobândi delicateţe şi răbdare şi vei învăţa că fiul/fiica ta are propriul drum în viaţă şi se dezvoltă în ritmul său. Şi-ţi vei da seama cât de mult ţi s-a îmbunătăţit viaţa, acum că acest copil face parte din ea. Îţi vei face prieteni care merg pe acelaşi drum ca şi tine şi vei simţi faţă de ei un ataşament instantaneu. Nu-mi pot imagina viaţa fără aceşti oameni; simt de parcă am face toţi parte dintr-o singură familie şi mă interesez de copiii lor cu aceiaşi hotărâre şi entuziasm pe care le simt pentru propriul copil. Oare vor fi probleme? Desigur. Vor fi zile grele? Da. Dar nu exista nicio garanţie în această viaţă, aşa că trebuie să cultivăm fericirea indiferent de forma neaşteptată în care ne va fi servită. Pentru mine, există un soţ iubitor şi pe care mă pot baza, un copil precoce de 3 anişori şi un bebeluş cu sindromul Down care are un zâmbet mai luminos decât al oricărei persoane pe care am întâlnit-o. 

Vei simţi şi tu bucuria – îţi promit – iar atunci îţi va fi imposibil să o ignori...

 

 

 Sursă: Megan Davies

Traducere: Gabriela Coşereanu

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

 

 

Sfânta Teodora din Alexandria

Sfânta Teodora era bogată şi de neam ales. Ea s-a măritat cu un bărbat bun, cu purtare aleasă şi credincios, numit Pafnutie, cu care trăia la Alexandria.

Însă diavolul, a cărui ură pentru neamul omenesc este nestinsă, nu a putut răbda sa vadă fericirea Teodorei. Astfel, el a semănat într-un oarecare tânăr bogat pofta fierbinte faţă de ea. Spre a o câştiga pentru sine, tânărul s-a dus la o vrăjitoare şi a plătit-o să facă farmece Teodorei şi s-o înduplece să se dea lui. Acea părtaşă a satanei a aranjat să stea de vorbă cu Teodora, reuşind să o zăpăcească şi să-i slăbeasca hotărârea.

Curând, tânăra Teodora căzu în păcatul preacurviei. Însă îndată după aceea, mustrarea cugetului o străpunse ca o sabie. Şi cu cât şi aducea aminte de fericirea sa de mai înainte şi de curăţia vieţii sale, cugetul începea să o chinuiască şi mai tare.

În durerea de moarte a vinovăţiei şi remuşcării sale, ea aleargă la o mânăstire spre a afla mila şi iertarea lui Dumnezeu, mărturisindu-se pe faţă tuturor celor de acolo. Însă pentru a nu fi descoperită de soţul ei, cu care nu putea să dea faţă, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, schimbându-şi numele în Teodor, şi s-a călugărit într-o mânăstire de bărbaţi.

Pocăinţa sa era atât de sinceră şi nevoinţele atât de stăruitoare, încât Dumnezeu a aflat-o vrednică de a face minuni. I s-a dat putere asupra fiarelor sălbatice, iar odată a vindecat un om sfâşiat de un leu. În vreme de secetă, a făcut cu rugăciunile ei să se umple lacurile de lângă mânăstire.

Între timp, soţul ei jelea pierderea soţiei. Nu putea îndura gândul că ea fugise cu un  alt bărbat. Astfel că Dumnezeu, în nesfârşita Sa milosârdie, i-a descoperit că nu îl părăsise pentru un alt bărbat, ci intrase în viaţa monahală. Aceasta i-a liniştit cugetul şi inima, deşi tot îi mai ducea dorul.

După o vreme, Teodora a fost învinovăţită de unii călugări pizmaşi că a lăsat însărcinată pe o oarecare femeie nemăritată. Aducându-şi aminte de păcatul ei, nu s-a împotrivit învinovăţirii, ci a primit cu smerenie şi în tăcere să fie scoasă afară din mânăstire. A luat tăcută copilul şi l-a crescut ea însăşi în pustia din apropiere. După şapte ani, timp în care a biruit multe ispite şi năluciri drăceşti, egumenul mânăstirii a primit-o înapoi.

Adevărata ei identitate a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toţi se minunau de bunătatea şi răbdarea acelui „călugăr”, care crescuse un copil din flori al cărui tată nu avea cum să fie. Iar egumenul mânăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreţie de către o ceată de îngeri.

Când a murit, Dumnezeu a îndreptat în chip minunat paşii soţului către mânăstirea ei. El a luat parte la îngroparea sa şi apoi s-a mutat în chilia ei, spre a-i continua luptele duhovniceşti şi spre a fi împreună cu ea în duh. Când a murit, a fost îngropat împreună cu ea. Se spune că copilul pe care l-a crescut şi educat întru credinţă a ajuns egumenul mânăstirii.

Din „Căsătoria , cale  spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă articol: Taina Căsătoriei