Mama care și-a dorit fiul Sfânt – o alegere între moarte și Viață / Sfaturi pentru părinți

Foto: Oana Nechifor

Parenting-ul a devenit un cuvânt la modă. Este pe buzele tuturor, transformat într-o adevărată știință, cu specialiști, cercetare, manuale, cursuri și conferințe, metode și practici. Toate, în final ne învață cum să fim mai buni părinți.

Ce ne dorim de la copiii noștri? Vrem să fie primii la școală, să treacă ușor peste refuzuri, respingeri sau greutăți, să devină un fel de supereroi, care să facă în plus tot felul de lucruri față de ceea ce făceam noi la vârsta lor. Ne dorim să-i învățăm ce este onestitatea, bunul simț, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiția, perseverența, colegialitatea, loialitatea, toleranța, bunătatea, speranța, încrederea...

Mai mult, cu toții ne dorim să ajungă „oameni mari”, să aibă o carieră de succes și să nu ducă grija zilei de mâine, așa cum am dus-o noi. Ne recunoaștem în tablou?

„Ce femei admirabile sunt la creștini!”

Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și pe viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți ai Bisericii? Să știm că din toate defectele noastre s-a născut un om care a dobândit Împărăția lui Dumnezeu și de acolo a devenit mijlocitor și ajutător pentru întreaga lume? Să fie doar o utopie?...

Istoria Bisericii ne demonstrează că nu. Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la creștini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.

„Fiul meu, mai rabdă puţin, ca să ajungi şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri”

Pomenirea celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, la început de primăvară, ne aduce în față icoana unei astfel de mame. A unui suflet care a ales Viața în Împărăția lui Dumnezeu pentru fiul ei, dimpreună martir creștin în rândul tinerilor soldați romani.

Istoria a zugrăvit jertfa acestor tineri trăitori în secolul al IV-lea. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a XIX-a, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Efrem Sirul și istoricul Sozomen confirmă actul martiric al celor 40 de mucenici din Armenia. Soldați ai unei legiuni romane, tinerii creștini au refuzat să participe la ritualurile pâgâne oficiate în cinstea împăratului care era cinstit drept zeu în panteonul roman. „Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Iar când s-a făcut ziuă, li s-au frânt fluierele picioarelor şi așa au luat cununile muceniciei”, arată actul martiric.

După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care se pare că era cel mai tânăr, mai sufla încă. Trupurile celorlalți 39 au fost încărcate într-o căruță, cu scopul de a fi arse și date țărânei. Meliton, al patruzecilea mucenic care încă mai trăia, a fost lăsat deoparte, cu gândul că se va însănătoși și se va lepăda de Hristos.

Șansa lui de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu și cununa muceniciei a fost, în acest context, tocmai mama sa. Nu plecase de lângă lac toată noaptea. Suflet de mamă sfântă! Se gândise probabil ca nu cumva tinereţea lui Meliton şi dragostea de viaţă să-i insufle, în cele din urmă, teamă şi să se arate nevrednic de ceata mucenicilor. „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nicio neplăcere, nicio durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta”, descrie un dialog Sfântul Nicolae Velimirovici în Proloagele sale.

Neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor. O icoană a întregii Ortodoxii! A renunțării la ce avea mai scump, la lumina ochilor și la nădejdea bătrâneții! O mamă purtându-și în spate tânărul fiu, fost soldat roman, rănit și însângerat... nu spre spital sau acasă, unde să-i oblojească rănile, ci spre moartea mucenicească, adică spre Viață! „Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama, simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult pentru sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se numere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu”.

O sfântă mamă! O mamă care a ales Viața pentru fiul ei, deși în logica zilei de astăzi am alerga spre viața pământească. Aici trebuie căutată granița dintre sfințenie și cotidian, spune Sfântul Efrem Sirul. Dacă sinaxarul bizantin nu a păstrat numele mamei ce și-a dorit fiul Sfânt, tradiția siriană iacobită o amintește drept Sfânta Areta, protectoarea nașterilor – icoanele ei fiind prezente în mănăstirile iacobite.

Este această mamă un model pentru părinții de astăzi? Greu de răspuns... E o lumină însă, o lumânare în istorie, la care să știm să ne întoarcem cu gândul că există și un alt tip de parenting – unul orientat spre Viață!

Sursa: Doxologia

Sfintii Terentie şi Neonila

Frescă, Catedrala românească din Nurnberg

Terentie şi Neonila au fost blagosloviţi să aibă şapte copii. Deplin uniţi în Hristos, cu toţii au părăsit această viaţă ca mucenici şi împreună s-au întâlnit cu Împăratul şi Dumnezeul lor.

Locul şi timpul anume al muceniciei lor este necunoscut. Însă avem numele tuturor celor şapte copii ce au suferit mucenicia împreună cu părinţii lor. Sfinţii Terentie şi Neonila: Vila, Sarvil, Nita, Ierax, Teodul, Fota şi Eunichie. Când s-a apropiat clipa muceniciei lor, sfinţii părinţi s-au rugat lui Dumnezeu nu pentru ei înşişi, ci unul pentru celălalt şi pentru copiii lor. Toţi nouă au fost decapitaţi pentru credinţa lor în Domnul Iisus Hristos. Iar Biserica îi cinsteşte pe toţi nouă ca Sfinţi Mucenici în această zi.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei

Sfântul Eustatie şi soţia sa, Teopista, cu cei doi fii: Agapie şi Teopist

În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Titus (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.

Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.

Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului".

Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.

Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: "Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru".

Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.

A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: "Să căutaţi vânat". Iar el, descălecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: "Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti, sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi că un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine". Şi iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te veseleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii". Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţând, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.

Sfinţii Dimitrie şi Evantia

Dimitrie era filozof, fiind şi ocârmuitorul unei cetăţi din Asia Mică. Într-o zi, soţia sa Evantia şi fiul său Dimitrie se rugau într-o capişte păgânească, când deodată începu un cutremur puternic.

Cutremurul a dărâmat templul şi ei au fost îngropaţi sub dărâmături. Sfântul Corneliu Sutaşul, întâiul dintre neamuri adus la credinţa creştinească de către Sfântul Apostol Petru (Fapte 10 şi 11), i-a salvat şi apoi i-a adus la credinţa creştină. El le-a umplut inimile şi minţile cu învăţăturile lui Hristos şi toţi din familie s-au făcut pilde strălucitoare şi întruchipări ale Cuvântului Adevărului. 

Cu vremea, toţi au suferit prigoana pentru credinţa lor, fiind lăsaţi să moară de foame de către cei ce-i urau pe creştini.

Sursă articol: Blog Despre Taina Căsătoriei

Sfinţii Eudoxie şi Vasilissa

Sfântul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. 

Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decât cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsându-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsându-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgâni, fugind de mânia împărătească.

Fiind pârât la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întâmpinat în cale şi a fost întrebat de dânşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzând că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veţi abate la mine să mâncaţi pâine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dansul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirându-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună".

Vrând ei să se ducă, i-a oprit pe dânşii, zicând: "Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemându-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfânt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întâmplat să vă întâmpin pe voi. Dar acestea toate sunt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dânsul până la sânge". Apoi, chemând pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altădată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau pe faţă şi să mă dau în mâinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rânduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".

Apoi a poruncit şi a pus în rânduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţându-i pe ei cum să vieţuiască după dânsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfârşit a poruncit soţiei sale să nu plângă, nici să nu se tânguiască atunci când va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luând pe sine îmbrăcămintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brâul cel ostăşesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său.

Ce jale era acolo, când se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plângeau toţi pentru dânsul, luându-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dânşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sârguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrând să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dânsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stând fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicându-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca împărătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfântul: "Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mântuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sunt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducând înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea".

Acestea zicându-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mulţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mânie: "Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hainele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dânsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrând să descurajeze pe Sfântul Eudoxie, crezând că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împăratului lor, decât numai singur Eudoxie care, ruşinându-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rânduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfântul Eudoxie depuse brâul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punându-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzând deodată atâta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsând a-i întreba pe dânşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţându-l de aceasta şi întrebându-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a trimis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrând, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare".

Şi a început apoi a-i număra câte una; întâi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sunt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: "Bârfeşti, ighemoane, spunându-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sunt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrâşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sunt jucării şi focul cu care tu mă îngrozeşti este cu mult mai rece decât focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mâna meşterului". Iar ighemonul a zis: "Blândeţele mele aţâţă nebunia ta, că eşti cu atâta îndrăzneală, încât necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinstirea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate".

Şi a poruncit ca pe Sfântul Eudoxie întinzându-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spânzurându-l, să-l strujească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după câteva zile iarăşi, scoţându-l pe el la întrebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stâlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste grumajii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decât moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osândit.

Când îl duceau pe sfânt la locul tăierii, el se ruga aşa: "Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sângele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie". Acestea grăindu-le Sfântul, uitându-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmându-i şi tânguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plângă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzând pe iubitul său prieten, Zinon, tânguindu-se pentru dânsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plânge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: "Şi eu sunt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgâne şi spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întâi Zinon rugându-se pentru dânsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţându-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfârşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăzneală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luând trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărât. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărât pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrând să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: "Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta". Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorinţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfântul Eudoxie în vis, zicându-i: "Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el". De aceasta când a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzându-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia.

Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcându-i, s-a sfârşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sursă articol: Ortodoxia.md.