Alegerea unui tată: Sfinții Brâncoveni

de Alexandra Nadane

„Prin faţa bătrânelor case brâncoveneşti, pe tot lungul podului lui Şerban Vodă, sute, mii de bucureşteni priveau tăcuţi, înmărmuriţi, cu ochii în lacrimi, trecerea înceată a convoiului. Ei îşi plângeau domnul, şi neputinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi în balade. În cuvintele cronicarului, tragedia durerii este săpată ca în piatră: „…iar pe Constantin Vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doua zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţia ce au avut acolo lângă dânsul o au luat turcii”…” *

In 15 august 2014, se împlinesc 300 de ani de la martiriul Sfinților Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul și ginerele său Ianache. Sfârșitul lor martiric a străbătut veacurile și a rămas în memoria colectivă a poporului român, nu doar pentru cruzimea turcilor, cât mai ales pentru tăria cu care au răbdat chinurile și au ajuns la sfințenie.

După luni de zile în care au fost torturați ca să spună unde le sunt averile și să se lepede de credință, Brâncovenii au fost scoși din închisoare în ziua de 15 august 1714, au fost târâți în lanțuri prin cetate ca ultimii infractori și duși pe malul Bosforului, către locul de execuție care se numea Ialy-Kioşc. Se pare că până și ziua morții lor a fost aleasă în mod intenționat pentru a le amplifica și mai mult suferința: era praznicul Adormirii Maicii Domnului și ziua în care domnitorul împlinea vârsta de 60 de ani.

La execuție urmau să asiste sultanul Ahmed al III-lea, vizirul Gin Ali, cunoscut pentru cruzimea sa, precum și ambasadorii marilor puteri europene: Franța, Anglia, Rusia și Imperiul Habsburgic. Cei șase au fost așezați în genunchi și li s-a îngăduit să spună o ultimă rugăciune. Bărbăția, responsabilitatea și grija pentru mântuirea familiei și neamului său l-au făcut pe Brâncoveanu să rostească, în ciuda imensei dureri aceste cuvinte: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.

Domnul a fost lăsat ultimul pentru a fi chinuit și prin vederea morții propriilor copii.

Citeşte restul articolului pe GEN90

Sfânta Mare Muceniţă Ketevan - regina Georgiei

Sfânta Mare Muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II-lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfânta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile şahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. Îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. În plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El a avut parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Şahul Abbas I i l-a înapoiat pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase credinţa ortodoxă neîntinată.

După aceea, şahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostatici de seamă. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Şahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasă să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă a ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi - nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

Procesiune - Fotograf: Levan Gabechava

Sursă: Ortodoxie şi viaţă

Sursă foto: OrthPhoto

Sfinţii Eudoxie şi Vasilissa

Sfântul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. 

Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decât cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsându-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsându-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgâni, fugind de mânia împărătească.

Fiind pârât la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întâmpinat în cale şi a fost întrebat de dânşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzând că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veţi abate la mine să mâncaţi pâine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dansul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirându-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună".

Vrând ei să se ducă, i-a oprit pe dânşii, zicând: "Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemându-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfânt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întâmplat să vă întâmpin pe voi. Dar acestea toate sunt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dânsul până la sânge". Apoi, chemând pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altădată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau pe faţă şi să mă dau în mâinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rânduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".

Apoi a poruncit şi a pus în rânduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţându-i pe ei cum să vieţuiască după dânsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfârşit a poruncit soţiei sale să nu plângă, nici să nu se tânguiască atunci când va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luând pe sine îmbrăcămintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brâul cel ostăşesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său.

Ce jale era acolo, când se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plângeau toţi pentru dânsul, luându-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dânşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sârguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrând să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dânsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stând fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicându-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca împărătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfântul: "Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mântuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sunt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducând înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea".

Acestea zicându-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mulţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mânie: "Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hainele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dânsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrând să descurajeze pe Sfântul Eudoxie, crezând că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împăratului lor, decât numai singur Eudoxie care, ruşinându-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rânduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfântul Eudoxie depuse brâul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punându-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzând deodată atâta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsând a-i întreba pe dânşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţându-l de aceasta şi întrebându-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a trimis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrând, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare".

Şi a început apoi a-i număra câte una; întâi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sunt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: "Bârfeşti, ighemoane, spunându-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sunt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrâşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sunt jucării şi focul cu care tu mă îngrozeşti este cu mult mai rece decât focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mâna meşterului". Iar ighemonul a zis: "Blândeţele mele aţâţă nebunia ta, că eşti cu atâta îndrăzneală, încât necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinstirea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate".

Şi a poruncit ca pe Sfântul Eudoxie întinzându-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spânzurându-l, să-l strujească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după câteva zile iarăşi, scoţându-l pe el la întrebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stâlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste grumajii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decât moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osândit.

Când îl duceau pe sfânt la locul tăierii, el se ruga aşa: "Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sângele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie". Acestea grăindu-le Sfântul, uitându-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmându-i şi tânguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plângă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzând pe iubitul său prieten, Zinon, tânguindu-se pentru dânsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plânge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: "Şi eu sunt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgâne şi spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întâi Zinon rugându-se pentru dânsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţându-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfârşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăzneală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luând trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărât. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărât pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrând să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: "Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta". Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorinţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfântul Eudoxie în vis, zicându-i: "Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el". De aceasta când a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzându-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia.

Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcându-i, s-a sfârşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sursă articol: Ortodoxia.md.

Sfântul Anghel, Noul Mucenic

Sfântul Anghel a trăit la Constantinopol în vremea stăpânirii turceşti, ţinând de biserica parohială a Sfântului Constantin din Karamani. Era căsătorit, fiind de meserie aurar, astfel că familia sa nu avea lipsă de nimic. Ducea o viaţă creştinească cinstită, împreună cu soţia şi cei şase copii.

La o anume sărbătoare, care se ţinea în satul Floria din apropiere, mai mulţi creştini petreceau împreună cu câţiva greci ce se lepădaseră de credinţa creştină şi se făcuseră musulmani. Cei lepădaţi de credinţă începură să facă glume, schimbându-şi fesurile cu creştinii (căci pe vremea aceea musulmanii şi creştinii trebuiau să-şi acopere capul în chip deosebit). Glumind aşa şi purtând fesurile celorlalţi, s-au ridicat cu toţii şi au jucat. Sfârşindu-se sărbătoarea, fiecare s-a întors acasă cu fesul său.

Spre uimirea lui Anghel, a doua zi unii dintre cei lepădaţi de credinţă veniră la casa lui şi-l întrebară de ce poartă fes de creştin. „De bună seamă, fiindcă sunt creştin”, răspunse el. Atunci ei ziseră: „Ieri te-ai făcut musulman, aşa că trebuie să porţi fes alb de musulman, aşa cum ai făcut atunci”. Şi nevrând el, l-au dus la agie, unde a fost luat sub pază şi a fost dus la judecată.

Cei lepădaţi de credinţă spuseră cadiului că Anghel se făcuse musulman cu o zi înainte, căci spusese cu glas tare mărturisirea de credinţă musulmană şi purtase fes alb de musulman, întrebat de este aşa, Sfântul Anghel a răspuns că fusese numai la o petrecere cu ei, iar apoi s-a întors acasă. Cadiul, văzându-i hotărârea, porunci să fie dus la vizir. Acolo pârâşii lui îi aduseră aceleaşi învinuiri, dar mucenicul tăgădui că ar fi făcut vreodată o asemenea mărturisire de credinţă. Atunci vizirul încercă să-l înduplece pe Anghel să se facă musulman, zicându-i că s-ar bucura de mare cinste din partea lui şi-l va face bogat,  şi chiar că îl va pune într-o înaltă dregătorie.

Sfântul Anghel a răspuns cu glas mare: „Efendi, eu mă trag din părinţi creştini. M-am născut creştin şi creştin am să mor. Nimic din ceea ce-ţi stă în putere nu mă poate despărţi de dragostea dulcelui meu Iisus Hristos, care e Dumnezeu adevărat – nici bogăţiile tale, nici cinstirile, nici slava pe care mi-ai făgăduit-o. Chiar de mi-ai da toată împărăţia, încă nu ai fi în stare să-mi întorci inima şi să mă îndepărtezi de credinţă şi de preadulcele Iisus Hristos“.

Aceasta îl înfurie pe vizir, care începu a-l înfricoşa pe Anghel cu cazne straşnice, de nu se va face musulman. Ca răspuns, mucenicul zise plin de îndrăznire: „Fă cum îţi este voia, bate-mă, taie-mă, junghie-mă, arde-mă, aruncă-mă la fiare sălbatice, îneacă-mă în mare sau orice altceva din cele ce poţi face cu trupul acesta de lut – însă nu mă voi lepăda nicicând de Hristos al meu. Credinţa nu mi-o schimb, şi musulman nu mă fac”.

Auzind aceasta, vizirul porunci ca Anghel să fie dus în temniţă şi pus la cazne cumplite. Pe când se afla în temniţă, a venit la el un vecin, dregător turc de vază, tare mâhnit de jalnica stare a mucenicului. Vrând să-l ajute pe Aghel, omul îi spuse: „Fă-te musulman ca să scapi. Odată slobod, îţi poţi lua nevasta şi copiii şi, cu toate avuţiile, să pleci în alt loc, unde poţi trăi ca un creştin”. Anghel i-a răspuns: „Ferească Dumnezeu să ajung la asemenea nebunie şi întunecare încât să ascult de îndemnurile tale cele nelegiuite. Hristos a murit pentru mine; ce mare lucru ar fi să mor pentru dragostea Lui ? După fire, sunt sortit morţii, de nu astăzi sau mâine, atunci mai târziu. Mai bine deci să mor astăzi pentru Hristos al meu, învrednicindu-mă a dobândi bucuria şi împărăţia Sa cea cerească“.

Astfel, vecinul său a plecat fără nici o ispravă. Atunci musulmanii au trimis pe soţia sa la închisoare, ca să încerce a-l îndupleca să se lepede de Hristos şi să se poată întoarce la familia sa. Însă vaietele jalnice şi stăruinţele ei chinuitoare – ce ar fi înmuiat şi o inimă de piatră – nu l-au înduplecat să-şi schimbe cugetul. Ci el însuşi prinse a o îndemna:

„O, soţia mea, fie ca Hristos să ia locul tuturor celorlalţi pentru mine şi pentru tine. Astăzi vă încredinţez Lui, pe tine şi pe copii. Cu bucurie sufăr pentru Hristos această moarte mucenicească. Deci şi tu, soţia mea, suferă lipsa mea, ca în viaţa ce va să vie iarăşi să ne întâlnim, şi împreună întru veşnicie să ne bucurăm. Ce bunătăţi nepieritoare dobândim prin unirea noastră vremelnică în această viaţă ? Ce câştig vom avea din plăcerile acestei vieţi, de ne vom pierde sufletele, pe care nici lumea întreagă nu poate să le plătească ? Acum dar rămâi cu bine, iubita mea şi suflet îndrăgit. Din clipă în clipă mă voi duce la Hristos, pe care atâta l-am dorit. Curând vei veni şi tu şi împreună ne vom bucura întru veşnică fericire.”

Astfel că, în loc de a-l îndupleca, ea a fost cea înduplecată de el, părăsind temniţa întărită în nădejdea şi dragostea lui Hristos.

După mai multe încercări, neizbutind a-l face pe sfânt să se lepede de Hristos, vizirul îl osândi la moarte. Cu bucurie şi dor alergă el la tăiere, mai iute chiar decât cei ce aveau să-l taie. Acolo, lângă biserica Sfintei Sofii, i s-a tăiat capul, la 1 septembrie l680 (tocmai la două săptămâni după tăierea capului Noului Mucenic Stamatie în acelaşi loc).

În acea noapte ucenicii, cunoscuţii şi rudele sale priveau de departe şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. La miezul nopţii au zărit o lumină dumnezeiască, asemeni unui stâlp de foc, coborând din cer deasupra cinstitelor moaşte şi rămânând astfel mai multe ceasuri. Mulţi musulmani şi creştini au văzut lumina. Din pricina minunii, a venit poruncă de la stăpânire ca moaştele mucenicului să se arunce în mare.

Aflând creştinii mai dinainte, breasla cojocarilor a dat trei sute de piaştri agăi Musur spre a dobândi moaştele. Aga preţuia pe cojocari, aşa că le-a dat să folosească chiar barca lui. Nu se ştie cum, în loc să arunce moaştele în mare, turcii le-au aruncat chiar în barca creştinilor, care mai apoi l-au îngropat pe Anghel cu multă cinste la mănăstirea din ostrovul Proti.

Mitropolitul Partenie al Dristei, om virtuos şi învăţat, a cercetat toate faptele din povestea lui Anghel şi minunile din jurul lor, precum întâmplarea următoare. După moartea sfântului, cei trei dregători răspunzători de moartea lui căzură greu bolnavi. Părea însă că nu pot să moară şi ţipau necontenit, rostind numele mucenicului. S-au chinuit astfel mai multe zile, până ce, chemând pe soţia mucenicului, primiră iertarea ei pentru nedreapta moarte pe care o pricinuiseră. Abia atunci sufletul lor a putut să iasă.

Când ceilalţi oameni de vază auziră despre aceasta, sfetnicii sultanului din acea vreme dădură porunci straşnice ca nici un creştin să nu fie prigonit ori silit să se facă musulman, ci să facă aceasta numai cei ce ar vrea de bunăvoie. Însă această poruncă a fost ţinută numai cât a trăit acel agă care a dat-o.

O altă minune a avut loc la mănăstirea unde mucenicul a fost îngropat. Igumenul îngropase moaştele mucenicului în acelaşi mormânt cu fostul igumen. În aceeaşi noapte, înaintaşul său i s-a arătat în somn, spunând: „Ce ai făcut, o, igumene ? Sunt eu vrednic a sta la un loc cu mucenicul acesta ? Rogu-te, fie mută-l pe el de acolo, fie mută rămăşiţele mele”. Iată cum proslăveşte Dumnezeu pe cei ce îl cinstesc.

Prin mijlocirile mucenicului, copiii săi au fost sloboziţi din Constantinopol şi au fugit în Valahia. Odată ajunşi acolo, au fost primiţi de domnitorii ţării şi au ajuns oameni de vază, trăind în pace şi armonie până la sfârşitul vieţii.

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă articol: Blog Taina Căsătoriei

Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.

Pentru dreapta credinţă şi pentru neam: viaţa şi martiriul sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Născut din părinţii Papa (Pavel) şi Stanca Brâncoveanu la anul 1654, Constantin Brâncoveanu era descendent după tată din marea şi influenta familie a boierilor Craioveşti*, iar după mamă, din vechea familie a Cantacuzinilor.

A fost căsătorit cu Maria lui Neagoe, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, cu care a avut 11 copii, dintre care 4 băieţi şi 7 fete.

Viaţa lui este marcată de complotul prin care s-a încercat să i se extermine neamul, primele victime fiind însuşi tatăl său Papa şi un copil substituit în ultima clipă lui Constantin Brâncoveanu, pe care răsculaţii şeimeni şi dorobanţi veniseră în 1655 să-l ucidă. Aşa cum Irod ucide 14000 de prunci nevinovaţi, căutând să ucidă pe Iisus, Acesta scăpând prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, tot aşa şi acum Constantin Brâncoveanu este păzit de Pronie pentru greaua misiune pe care o avea de împlinit pentru Neam şi Biserică.

A fost crescut de mama sa Stanca şi de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, în casele lor de sub dealul Mitropoliei din Bucureşti. Două persoane din familia Cantacuzinilor l-au influenţat în educaţia lui, şi anume unchii dinspre mamă: Şerban Cantacuzino, viitorul domn şi, mai ales, Constantin Cantacuzino Stolnicul, unul dintre cei mai de seamă cărturari ai epocii. Aşa se face că personalitatea tânărului Constantin Brâncoveanu s-a conturat complex, dând ceea ce poate lipsea mentorilor săi Cantacuzuni: echilibru şi coerenţă.

Luarea domniei

Moartea lui Şerban Vodă îl ia prin surprindere. Însă cu toate că era descendent al Basarabilor şi nepot al lui Matei, Brâncoveanu nu s-a gândit niciodată la tron, deşi ocupase diferite dregătorii înalte.

Dealtfel, de niciun alt domn nu s-a mai auzit că nu a căutat domnia, ba, mai mult, atunci când le-a fost propusă de alţii să o fi refuzat: nici Ştefan, nici Mihai, nici evlaviosul domn Neagoe Basarab. Toţi dinaintea lui şi de după el s-au socotit îndreptaţiţi la tron şi au căutat să-l ocupe. Aşadar, cu sfatul boierilor ţării, Constantin Brâncoveanu este ales domn. Ştiind însă cât de schimbatoare erau firile boierilor, cât de mari erau conflictele de interese şi că pârile şi intrigile la Poarta Otomană şi la curţile europene nu conteneau, îi pune pe boieri să îi jure credinţă.

Într-o scrisoare trimisă către ţarii Rusiei, Constantin Brâncoveanu parcă întrezăreşte ce avea să se întâmple, spunând: "Slujba mea este să îndur năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţa, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi Apostolească Biserică". În octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu este ales domn când avea numai 34 de ani, vârsta bărbatului desăvârşit.

În slujba ţării

Constantin Brâncoveanu a încercat în timpul domniei sale să pună la adapost ţara Românească şi să sprijine şi celelalte două provincii româneşti, Moldova şi Transilvania.

Într-o lume a realităţilor politice cu evoluţie sinuoasă, dictate de interesele şi capriciile cancelariilor europene, singurul mijloc de păstrare a autonomiei era adoptarea unei politici suple, adaptabile cu usurinţă fluctuaţiilor Istanbulului sau Vienei. Brâncoveanu trebuia să facă în aşa fel încât niciodată să nu rămână singur în faţa turcilor şi să nu aibă doi duşmani deodată.

Faptul că a domnit 26 de ani în vremuri aşa de tulburi indică faptul că a fost înzestrat de Dumnezeu cu calitaţi alese, fiind totodată şi un om al realismului. Să nu uitam că în timpul domniei sale a fost contemporan cu 12 patriarhi de Constantinopol, Moldova schimbând 12 domni, iar la Istanbul într-un singur an schimbându-se nu mai puţin de 4 viziri. Este demn de menţionat faptul că Poarta l-a confirmat în câteva rânduri ca domn pe viaţă, oferindu-i şi tronul Moldovei, pe care l-a refuzat.

Patronajul cultural

Dintre ctitoriile brâncoveneşti amintim pe cea de la Hurezi, cel mai reprezentativ complex monastic al acestui stil, cuprinzând mai multe biserici şi schituri (dorit de domnul martir a-i servi drept necropola pentru familia sa), precum şi biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. A ctitorit mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din ţara Făgăraşului, şi re-ctitorit multe altele în ţară. A sprijinit prin numeroasele sale danii biserici şi mânăstiri din întreg Orientul creştin, îndeosebi la locurile sfinte, Sinai şi Muntele Athos.

Familia Brâncoveanu, frescă – Mănăstirea Hurezi

Mănăstirea Hurezi

A construit cinci palate în acelaşi stil, păstrându-se până astazi numai trei: la Mogoşoaia, lângă Bucureşti, la Potlogi, lângă Târgovişte şi Casa Băniei din Craiova. A înfiinţat Academia Domnească în 1694, în chiliile de la Sf. Sava din Bucureşti. Odată cu aducerea în tară a lui Antim Ivireanul, fost episcop de Râmnic şi ulterior mitropolit al ţarii Româneşti, om dăruit cu multe calităţi – cunoştea foarte bine câteva limbi, fiind şi un artist desăvârşit în ale sculpturii, broderiei şi orfevrăriei – s-au putut pune bazele a 5 tipografii domneşti: la Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Râmnic şi Buzau. De numele lui Antim se leaga triumful deplin al limbii române în cult. Astfel, fiind episcop de Râmnic, tipăreşte Apostolul, Evanghelia, Octoihul, Molitfelnicul şi Liturghierul.

De numele lui Brâncoveanu se leagă şi editarea primei ediţii integrale a Scripturii în româneşte: Biblia lui Serban Cantacuzino de la 1688. Cel mai însemnat act de susţinere a Răsăritului Ortodox din partea lui Constantin Brâncoveanu îl constituie însă introducerea tiparului în culturile arabă şi georgiană.

Ştiind că preoţii ortodocşi din Arabia nu au cărţi de cult, a tiparit un Liturghier şi un Ceaslov în limbile greacă şi arabă. Apoi, cu literele turnate la Snagov de către mitropolitul Antim, a trimis la Alep, în Siria, o tipografie arabă, prima din istoria lor, care scoate imediat de sub teasc Psaltirea arabă, având pe frontispiciu stema ţării Româneşti şi iniţialele lui Constantin Brâncoveanu. Tipografia a funcţionat vreme de aproape două Biserica Sf. Gheorghe Nou, Bucureşti secole, până in 1899, tipărind peste 76 de titluri.

A trimis o tipografie şi în Georgia, patria mitropolitului Antim, unde s-au tipărit primele cărţi georgiene: Evanghelia şi Liturghierul.

Paradoxal, tot lui Constantin Brâncoveanu îi revine cinstea de a fi tiparit prima carte în limba turcă din toata lumea otomană.

Este vorba de Proschinitarul Ierusalimului şi a toată Palestina, tipărit în 1701, la Bucureşti.

Demn de menţionat este faptul că scopul tiparului brâncovenesc nu era comercializarea cărţilor - mare parte din tiraje adesea nu trecea de o mie - ci erau împărţite gratis de către Domnie sau Mitropolie, în baza principiului că adevărul nu poate fi vândut.

Martiriul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, frescă - Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Sfârşitul

La viaţa creştină exemplară ca cea a lui Constantin Brâncoveanu nu se putea decât o moarte creştină exemplară. Pe Hristos L-a vândut unul dintre colaboratorii săi; pe Brâncoveanu l-au vândut rudele sale şi sfetnicii. Putea Hristos să scape de calvar? În accepţiune omenească, da, ar fi putut. 
Asta îi "sugerase" si Petru. Putea şi Brâncoveanu să fugă... Dar nu... paharul trebuia băut până la capăt.

În Miercurea Mare a anului 1714 a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa Aga care, în sala divanului şi a boierilor, a pus pe umerii voievodului năframa de mătase neagră, semnul mazilirii. A urmat sigilarea vistieriei şi în cele din urmă jefuirea de averea sa. În ziua următoare boierii sunt sfătuiti să-şi aleagă un alt domn, fie pământean, fie străin. Boierii au răspuns că ei îl vor domn tot pe Brâncoveanu. Supărat, reprezentantul Porţii l-a numit pe Ştefan Cantacuzino, vărul său. În Vinerea Mare, Brâncovenii îşi incep calvarul, în drumul lor spre Istanbul.

Înainte de plecare i-a spus vărului său aceste cuvinte: "Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe vrăjmaşii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a Judecăţii divine!" La Istanbul, Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, împreună cu sfetnicul Ianache sunt închişi în subteranele tenebroase ale închisorii Edicule iar doamna Maria închisă şi ea într-una din camerele de sus. Din aprilie şi până în iulie, Brâncovenii au fost supuşi la cele mai inimaginabile torturi, otomanii căutând să afle unde îşi ţin restul averilor.

Au apelat şi la şiretlicuri, pentru a scoate ultimul ban pe care se gândeau că îl mai au acasă în ţara Românească, prin făgăduirea iertării. Muftiul otoman îi obţine chiar graţierea cu condiţia ca fostul domn să se lepede de creştinism şi să treacă la islamism. Evident, Brâncoveanu a refuzat. Este închis din nou şi iarăşi torturat. Văzând că nu mai scot nimic de la el, otomanii i-au hotărat pieirea. În ziua de 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în ziua când doamna sa Maria îşi sărbatorea onomastica iar bătrânul voievod împlinea 60 de ani, a fost scos împreună cu cei patru fii şi sfetnicul său numai în cămăşi şi desculţi, escortaţi la locul de execuţie din vecinatea seraiului. Pe langă sultan erau prezenţi şi reprezentanţi ai Germaniei, Rusiei, Frantei, Angliei...

Execuţia a durat puţin. Li s-au scos căciulile de pe cap iar sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Înainte de execuţie, au fost întrebaţi daca vor să treacă la mahomedanism.

Glasul înăbuşit al Brâncoveanului celui bătrân a răsunat, înspăimântat de această insultă: "Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".

S-a început cu sfetnicul Ianache. Au căzut pe rând capetele fiilor Constantin, Ştefan şi Radu. Teribla privelişte – asemenea supliciului veterotestamentar al macabeilor – era pentru bătranul lor tată o mai mare suferinţă decât propria sa moarte.

Când a venit rândul lui Matei, feciorul cel mic de numai 12 ani, sub puternica impresie cumplitei tragedii, s-a pierdut cu firea şi, omeneasca frică de moarte, l-a făcut să se arunce la picioarele padişahului, cerând disperat să fie lăsat în viaţă, promiţând în schimb că va trece la mahomedanism.

Pentru bătrânul tată, după cele trei morţi trupeşti ale fiilor mai mari, o şi mai teribilă moarte părea că avea să se împlinească, prin pierderea sufletului celui mic.

Este cumplit să suferi mucenicia pentru credinţa ta, dar este de-a dreptul imposibil – omeneşte vorbind – să dispui de a altuia, prin trimiterea la moarte a propriului fiu. Numai Dumnezeu-Tatăl, Care ne-a iubit atât de mult a mai făcut-o şi, prin ascultare, Patriarhul Avraam ar mai fi putut să o facă.

Vorbele bătrânului Brâncoveanu au dat însă materialitate harului Duhului Sfânt care era deasupra lor şi au avut efectul asteptat asupra copilului: "Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ".

Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe butuc, a zis călăului: "Vreau să mor creştin. Loveşte!"

Şi poate că cea mai amară suferinţă pătimită de Brâncoveni încă nici nu a fost spusă.

Patriarhia de Constantinopol, aflată sub controlul turcilor, a aruncat anatema asupra lor**. Brâncoveanu, care susţinuse întreg Răsăritul Ortodox ca nimeni altul, este anatematizat de Biserică. I s-a dat sa bea paharul amărăciunii până la capăt, blestemat de ai săi, după chipul Mântuitorului. 

Suferinţele vajnicului tată şi voievod se apropiau de sfârşit. A şasea lovitura a călăului – mai puţin dibace sau poate obosită după celelalte execuţii – face ca şi capul marelui Brâncoveanu să nu se despridă de trup cu uşurinţă. Este rostogolit în ţărână, aproape de capetele fiilor săi, ca într-o ultimă îmbratişare…

Trupurile sunt aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în suliţi pe uliţele Istanbulului şi expuse la prima poartă a seraiului. Trupurile au fost pescuite de creştini şi înmormântate la mânăstirea din insula Halki pe care domnitorul o re-ctitorise. Mai târziu, d-na Maria a adus trupurile în tară la biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti unde, la mormant, tot de teama turcilor, nu a scris numele. L-a inscripţionat însă pe candela de deasupra mormântului.

Deşi Cantacuzinii au încercat, prin corespondenţa lor, să se disculpe de rolul nefast pe care l-au jucat în îndepartarea de pe tron şi execuţia Brâncovenilor, cronicile timpului sunt unanime în a-i acuza. Aşa se face că doamna Păuna, soţia vărului Ştefan Vodă Cantacuzino îşi pierde minţile la mânăstirea Dintr-un Lemn din Vâlcea, chiar în ziua de Sfânta Marie, când are loc execuţia Brâncovenilor.

Sfinţilor Martiri Brâncoveni, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Pr. Constantin Popescu

Mirfield, Anglia

BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
2. Laviniu-Aurelian Badulescu, Pentru Dumnezeu şi Neam – 290 de ani de la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, Ed. Agora, Craiova, 2004.

Note:

* Basarabii erau şi ei descendenţi din boierii Craioveşti.
* Deşi Brâncovenii au fost propuşi spre canonizare încă din anul 1950, datorită faptului că "anatema" dată de Patriarhia de Constantinopol nu fusese ridicată, nu au putut fi canonizaţi în acel an. Abia în anii ’’60, la insistenţele Patriarhului Iustinian Marina, Patriarhul de atunci al Constantinopolului, Atenagoras, a ridicat această "anatemă", pregătindu-se astfel terenul pentru canonizarea Sf. Brâncoveni, în anul 1992.

Sursă articol: Apostolia