În zilele împărăţiei lui
Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam
bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar
şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor
al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Titus (79-81), a mers cu
oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.
Deşi era închinător de idoli cu credinţa,
arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i
pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din
legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine
cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu
mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele
Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta
credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele
bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a
născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi.
Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care
neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.
Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce
vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune,
n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să
piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile,
cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el
primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta:
Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile
sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a
urmări pe cerbi.
Şi văzând un cerb mai mare din toată
mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit
şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile
cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul
mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi
fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape
Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la
el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea
oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela
a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin
arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui
Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului,
spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe
cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată
vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă
prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a
căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi,
abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu
mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu
fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi
cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale
cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus
aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare,
ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei,
pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se
în cursele vrăjmaşului".
Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a
văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul
cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă
închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie
Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas
către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de
către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea
auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ,
s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până
atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se
bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la
cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a
întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se
întâmplase.
Iar după ce s-a întors de la vânat la casa
sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse.
Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând
către mine: "Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi
mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau
mântuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să
facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Şi după ce a înnoptat, a poruncit
Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui
unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei
credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate
cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la
dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din
neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus
toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând
rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui,
Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu
Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le:
"Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei
Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui
pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele
vostru".
Şi se duseră la casa lor, născuţi din
scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul
lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în
cer, nu pe pământ.
A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi
luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul,
ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a
trimis pe slugile sale, zicându-le: "Să căutaţi vânat". Iar el,
descălecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi
mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit
a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci
înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui
cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să
le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire
de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit
pe Domnul grăind către dânsul: "Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele
credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine;
dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă,
ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o
să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea,
vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele". Iar
Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti,
sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi
milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca
învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi că un rob
şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să
fie cu mine". Şi iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să
primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?"
Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi
dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să
nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!"
Iar Domnul i-a zis: "Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine,
păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine
şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea
oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi
mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de
cinstea cea vremelnică să te veseleşti, ci de aceea că numele tău este scris în
cărţile celor vii". Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul
Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţând, s-a umplut de multă duhovnicească
bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa,
aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.