„Ce ar putea pricepe știința ta?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăţa sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spaţiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înţeleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeşte din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port şi este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, aşa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte şi priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu aşa şi priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

-         La Milos, mi-a răspuns el.

-         Mergi pentru prima oară?

-         Nu, sunt din insulă.

-         Aveţi apă pe insulă? Există vreo fântână?

-         Nu, nu avem apă pe insulă.

-         Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea roşietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

-         Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

-         Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

-         Da’ ce eşti din Milos, de ştii toate astea? îmi zise el.

-         Nu sunt din Milos şi vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

-         Cum poţi vedea aşa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

-         Ştii dealul acesta? îl întreb.

-         Îl ştiu, răspunse.

-         Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.

În acel moment, interlocutorul meu, ofiţer de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discuţia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel internaţional, redactor-şef al revistelor bisericeşti „Pantenos” şi „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credinţă ani de-a rândul viaţa Bisericii Ortodoxe”.

Aşadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

-         Ce-ţi spunea părintele?

-         Îmi spunea că nu este din Milos şi totuşi cunoştea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îşi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine şi apoi ne-am aşezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

-         Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

-         Nu. Acum vin pentru prima oară.

-         Nu mă cunoşti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

-         Dar tu mă cunoşti pe mine? l-am întrebat eu.

-         Nu te cunosc, dar ştiu că eşti pustnic.

-         De unde ştii? l-am întrebat.

-         Dar tu de unde ai ştiut că acolo se află o aşezare din antichitate? mă întreabă el.

-         Da’ ce, te luminează şi pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

-         Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuşi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din ştiinţa mea mi-am dat seama că eşti pustnic.

-         Dar ce ar putea pricepe ştiinţa ta? l-am întrebat.

-         Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o aşezare „din epoca primitivă”, zise el.

-         Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

          De atunci, Părintele Porfirie şi profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniţi de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovniceşti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vieţii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultăţii de Teologie. Părintele a venit şi s-a aşezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studenţilor într-o atmosferă de intensă emoţie.

Aşa cum am spus mai sus, sfinţii trăiesc stări suprafireşti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut şi Părintele Porfirie trăia astfel de experienţe în timpul cărora se anulau toate limitele spaţio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca şi cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaş veşniciei celei dumnezeieşti. 

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

9 octombrie: Sfinţii Andronic şi Atanasia

Sfinţii Andronic şi Atanasia au fost o pereche evlavioasă şi înstărită, trăind în Antiohia veacului al şaselea. Pentru virtutea sa, ca şi pentru măiestria sa deosebită ca argintar, Andronic ajunsese cunoscut chiar şi împăratului.

O vreme, această familie sfântă obişnuia să-şi împartă bunurile în trei părţi. Prima parte o foloseau pentru milosteniile îmbelşugate date săracilor; a doua parte o foloseau spre a împrumuta bani fără dobândă oricui avea nevoie de acest fel de ajutor; iar a treia parte o păstrau pentru trebuinţele casei şi familiei lor.

Acest chip de vieţuire – făcând mult bine celorlalţi în fiece zi – le-a adus multă bucurie. Oricine avea vreo trebuinţă alerga la casa lor, unde afla alinare şi ajutorul trebuincios. Andronic şi Atanasia erau cu adevărat neagonisitori (amisthos), alinătorii tuturor şi vistierie tuturor celor suferinzi şi necăjiţi. Andronic şi Atanasia aveau doi copii, Ioan şi Măria. Însă cei doi copii au murit în aceeaşi zi, pe când erau mici. Tatăl şi-a domolit durerea şi şi-a văzut de meseria sa, lucrând cu mai multă răbdare decât înainte şi în tăcere. Atanasia avea inima zdrobită şi îşi trecea vremea pe lângă mormântul ce cuprindea pe micuţii ei, în biserica Sfântului Iulian. Stătea acolo, aplecându-se spre mormânt şi suspinând: „Să mor şi eu cu copii mei, să zac alături de ei”. Dar noaptea, când totul era liniştit şi candelele pâlpâiau slab în biserică, înaintea femeii ce plângea s-a oprit un călugăr care i-a spus: „Femeie, de ce te jeluieşti ? Pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească ?”

Iar ea a zis: „Nu te mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut, şi pe aceştia i-am îngropat împreună astăzi”. Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânşii ? Căci zic ţie, în ce chip caută firea omenească hrana şi nu se poate a nu-i da ei, tot aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe care-L roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământeşti; drept aceea, nu ne lipsi pe noi şi de cele cereşti”. Auzind acestea, toată mâhnirea Atanasiei s-a preschimbat în bucurie, dar când s-a uitat după călugăr, ca mai mult să vorbească cu el, nu l-a mai aflat. Atunci s-a dus la cel ce păzea uşile şi l-a întrebat: „Unde este părintele acela ce era în biserică ?” El a răspuns: „Nu a fost nici un părinte aici”. Atunci ea a ştiut că i s-a arătat Fericitul Mucenic Iulian în haine de călugăr. Ducându-se apoi, a venit la soţul ei şi i-a spus toate, rugându-l ca împreună să se lepede de lume şi să se retragă într-o mănăstire, unde să se poată pregăti ca să se întâlnească cu micuţii lor. El a încuviinţat, căci inima îi era împovărată şi toate nădejdile şi ambiţiile sale din această lume se sfârşiseră atunci când pământul s-a închis peste chipurile palide ale copiilor săi.”

Deci Andronic şi Atanasia şi-au împărţit restul averii pentru întreţinerea săracilor şi ajutorarea monahilor. Părăsind Siria, s-au dus la Ierusalim. De acolo au plecat în Egipt, unde au cerut îndrumarea Sfântului Daniil Schiteanul (7 iunie). El l-a sfătuit pe Andronic să meargă la mănăstirea Tavennisioţilor. Întrucât Atanasia trecuse de mijlocul vieţii, el a sfătuit-o să-şi taie părul şi să se îmbrace ca un pustnic. I-a rânduit să trăiască într-o chilie dintr-o lavră a schitului şi i-a poruncit să se întâlnească cu ceilalţi călugări numai la Liturghie, în Ziua Domnului. Se pare că ea a fost printre primele femei ce au trăit pustniceşte în pustia Egiptului.

După doisprezece ani de despărţire, Atanasia – îmbrăcată încă în veşminte de pustnic şi având acum numele de Atanasie – şi-a întâlnit soţul pe când călătoreau amândoi spre Ţara Sfântă. Ea l-a recunoscut, el însă nu a recunoscut-o – atât de schimbată îi era înfăţişarea de anii de aspră nevoinţă. Au stat de vorbă o vreme, apoi au hotărât să-şi urmeze pelerinajul împreună. După cercetarea locurilor sfinte, s-au întors împreună în Egipt. Şi ajungând la locul unde se întâlniseră, Andronic arătă cu băţul şi zise: „Drumul meu e încolo”. Iar ea, arătând în altă parte, zise: „Iar al meu dincolo”. Şi amândoi erau plini de întristare. Apoi Andronic grăi: „Frate Atanasie, amândoi suntem bătrâni şi nu se cade să locuim singuri. împreună cu tine m-am simţit deosebit de bine, şi acum nu mă îndur să mă despart de tine. Vino şi stai cu mine în chilie, iar dacă eu mor mai întâi, tu să-mi închizi ochii; iar de vei muri tu mai întâi, eu a să-mi pun mâna pe ai tăi”. Atunci Atanasia s-a întors cu faţa şi a lăcrimat puţin, apoi a grăit: „Am să vin cu tine, frate”. Deci cei doi bătrâni s-au regăsit, dar Andronic nu ştia că însoţitorul lui era soţia sa; simţea doar o mare înduioşare şi dragoste pentru tovarăşul său.

Trecând încă doisprezece ani, timp în care nimeni nu i-a descoperit taina, nici chiar soţul ei, Atanasia s-a îmbolnăvit grav. Puţin înainte de plecarea din viaţă, ea şi-a zgâriat numele adevărat pe o ţiglă. Văzând scrierea, Andronic a lăcrimat şi s-a aruncat asupra trupului ei, strigând: „Aceasta e soţia mea Atanasia !”

Auzind uimitoarea ei vieţuire, călugării din toate mănăstirile şi sihaştrii din cele mai depărtate ţinuturi s-au adunat la îngropăciunea ei. Cu stâlpări şi ramuri înverzite şi înveşmântaţi în alb (cum era obiceiul în schit), au dus trupul ei la locul de odihnă, şi cu mare bucurie l-au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce a mărit astfel numele Său întru ea.

Deşi un alt pustnic stăruia ca Andronic să se alăture lui într-un alt loc, el n-a voit să părăsească chilia pe care o împărţise cu soţia sa, zicând că va rămâne acolo până ce Domnul îl va lua să se reîntâlnească cu ea. După opt zile a murit şi fericitul Andronic, reîntâlnindu-şi soţia credincioasă în împărăţia cea cerească. Slujba lor la Utrenie zice aşa: „însoţitoare avut-a Andronic pe Atanasia, şi întru nevoinţele cele de pe pământ, şi în tăria cerurilor”.

Şi dezbinare mare s-a făcut între monahi pentru a şti unde să se ducă sfintele moaşte ale sfintei perechi, căci amândouă mănăstirile lor le râvneau.

Stihiri la Vecernie, glas 4

Părăsind toată tirania vieţii şi urând avuţia, şi din dezmierdarea cea trecătoare schimbându-vă, aţi ridicat Crucea ca un jug dumnezeiesc şi aţi urmat lui Hristos, şi aţi locuit la verdeaţa cea cerească minunat, întru care veselindu-vă dimpreună, aduceţi-vă aminte pentru noi, cei ce cu credinţă ne aducem aminte de voi, şi cu dragoste săvârşim sfântă şi cinstită pomenirea voastră, sfinţilor.

Lipsitu-v-aţi de însoţirea cea drăgăstoasă a copiilor cu porunca lui Dumnezeu, şi în viaţă rămânând neschimbaţi, aţi ridicat glasul cel viteaz al lui Iov şi aţi strigat: Domnul a dat, Domnul a luat; pentru aceea, cu lesnire aţi săvârşit lucrul cel dorit, şi mutându-vă către pustietăţi şi către locurile cele sfinte, cu bucurie v-aţi arătat pereche preasfântă.

Cântarea a treia la Utrenie, glas 8

Din rai s-a scos Adam, pentru sfatul Evei, dară tu, înţelepte, de sfatul soţiei tale ascultând, acum dimpreună cu ea în rai petreci, pururea bucurându-vă, fericite Andronic.

Sursă: Blog - Taina Ortodoxiei