Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Vestea extraordinară a sosirii lui Meriam Ibrahim în Italia m-a umplut de bucurie şi entuziasm.

Imaginile cu această graţioasă şi superbă femeie africană, cu copilul în braţe, ieşind din avion, au fost o privelişte de neratat, mai ales după durerea indescriptibilă şi suferinţa pe care le-a îndurat în închisoarea sudaneză.

De aceea, m-am gândit să îmi aştern ideile şi gândurile într-o scrisoare simplă de mulţumire pentru această neînfrântă fiică a Africii, a cărei libertate este sărbătorită de întreaga lume.

În numele tuturor femeilor africane, îţi mulţumesc, Meriam Ibrahim, pentru că ai arătat lumii curajul neclintit ascuns în miezul adevăratei feminităţi. Spun asta, pentru că durerile şi persecuţia pe care le-ai îndurat au fost indisolubil legate de feminitatea ta. Şi astfel, triumful tău a fost cea mai puternică mărturie pentru viaţă, pentru maternitate, căsătorie, iubire şi credinţă.

Eşti cu adevărat o întrupare a credinţei şi virtuţii, un real simbol de putere şi rezistenţă. După umila mea părere, eşti o femeie de caracter, iar povestea ta îmi umple inima de curaj. Îmi dă îndrăzneală pentru a-mi continua vocaţia de apărare a culturii noastre africane a vieţii, căsătoriei, maternităţii, credinţei şi familiei, oricât de greu, de ruşinos şi chiar dureros ar deveni aceasta pentru mine.

Pentru că, în ciuda persecuţiilor intense, ai refuzat să-ţi renegi credinţa creştină. În faţa ameninţărilor extremiştilor, ai stat ca martor şi mărturisitor. În ciuda suferinţei din închisoare, nu ţi-ai renegat soţul şi nu ţi-ai denunţat căsnicia. Încătuşată în lanţuri grele, ai găsit puterea de a le sfida prin puterea vieţii, când ţi-ai născut copilul. În ciuda certitudinii că vei fi condamnată la moarte, ai avut puterea de a-ţi hrăni bebeluşul scump.

Incontestabilul tău exemplu a dat mărturie în faţa întregii lumi despre puterea unei tinere africane care, în cele mai rele circumstanţe, a devenit în mod eroic o întrupare a virtuţilor credinţei, căsătoriei şi maternităţii. Chinurile indescriptibile prin care ai trecut în ultimele luni au reprezentat cea mai vibrantă rază lumină care a străbătut norii negri, contrazicând lumea modernă, care ne spune că credinţa nu are nicio valoare, că libertatea religioasă nu e chiar atât de importantă, că o căsătorie înseamnă orice vrem noi să însemne, că maternitatea nu e decât o alegere pe care o facem în cele mai favorabile condiţii, că ar trebui să ne naştem copiii numai în cele mai convenabile momente.

Tu, sora mea africană, ţi-ai atras criticile feministelor radicale contemporane, care reneagă şi defăimează toate virtuţile pe care le întruchipezi.

Ai primit în trupul tău semnele şi rănile unei autentice creştine, mame şi martire, iar prin aceasta ne-ai arătat ce înseamnă să fii o inspiraţie pentru emanciparea femeii. Şi sunt bucuroasă că ai dovedit că acest concept nu este deloc aşa cum îl descriu radicalii şi ideologii occidentali. Aceştia tot încearcă să ne spună că femeile africane, dacă vor să se emancipeze, trebuie să adopte „eliberarea sexuală”, egoismul, individualismul şi autonomia feroce. Dar tu, Meriam, prin propriul exemplu, ne-ai învăţat că femeia africană emancipată este cea liberă să trăiască şi să-şi practice credinţa, să-şi iubească soţul şi să-şi apere copiii (născuţi şi nenăscuţi). Femeia emancipată este femeia credincioasă şi familistă. Acesta este adevărul care trebuie propovăduit în întreaga Africă.

Acum lumea te priveşte cum respiri aerul proaspăt al libertăţii şi faci primul popas nu la Casa Albă, ci la Casa Sfintei Marta (Casa Santa Marta), care este şi casa Sfântului Părinte Papa Francisc. În locul strângerii de mână prezidenţiale la care mulţi ar fi visat mai presus de orice, tu ai ales strângerea de mână papală. Şi, în locul unei primiri politice, ai preferat binecuvântarea apostolică pentru tine şi familia ta. Ai ales papa în loc de POTUS (n.red. – acronimul pentru preşedinţia americană)!

Eşti o femeie cu o adâncă înţelepciune şi putere, iar Africa te înalţă, te laudă şi te celebrează.

Ne bucurăm împreună cu tine şi pentru tine. Ne bucurăm că, în fine, eşti liberă. Şi, cu această bucurie, mă rog ca mai multe femei (din Africa şi din toate colţurile lumii) să reflecteze profund cu privire la experienţa ta şi să-ţi urmeze exemplul.

Mă rog ca femeile credincioase să se ridice şi să dea curajoasă mărturie, dispuse să meargă până la martiriu.

Mă rog ca femeile gravide să aleagă cu orice preţ viaţa pentru bebeluşii lor.

Mă rog pentru soţii şi mame, ca să rămână credincioase jurămintelor şi vocaţiei lor.

Mă rog ca, dincolo de bucuria la care participă întraga lume, să fim şi noi înzestraţi măcar cu o părticică din virtutea eroică a autenticului feminism de care a dat dovadă Meriam Ibrahim: un feminism purificat în creuzetul incandescent al persecuţiei religioase.

Text reprodus de Mercator prin amabilitatea autoarei

Sursă: Știri pentru viață 

Predica la Duminica a XXI-a după Rusalii: „Pilda semănătorului şi cele patru tipologii umane" / Părintele Gheorghe Calciu

APOSTOLUL

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

EVANGHELIA

LUCA 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

Părintele Gheorghe Calciu – Pilda Semănătorului

În această pildă Mântuitorul creează patru tipologii umane. Mai întâi, tipologia omului nepăsător. Un autor mistic, un filozof, Kierkegaard, numea acest tip de oameni omul-fluture, degustătorul, adică acela care merge din floare în floare, cauta bucuria acestei vieţi şi sfârşeşte cu aripile frânte şi căzute în ţărână. Aceştia sunt oamenii care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, ci se lasa târâţi în toate curentele ideologice, gnostice sau filozofice, în toate părţile. Ei n-au niciun fel de stabilitate. Peste ei calca toate învăţăturile greşite ale lumii acesteia. Sunt ca un zid pe care se scriu toate ideile false ale veacului nostru sau ale veacurilor anterioare. Să ne cercetăm cine dintre noi se aseamănă pământului în care cade sămânţa lui Dumnezeu fără să rodească? Gândiţi-vă!

A doua categorie sunt oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc cu bucurie, însă este de ajuns să vină o zguduire peste dânşii şi se pierd. Este de ajuns să-i lovească o nenorocire sau să înceapă o persecuţie, aşa cum s-a întâmplat sau se mai întâmplă în lume şi mai ales în America, unde persecuţia e subtilă şi foarte perfidă. Este poate o prigoană mai primejdioasă din mai multe puncte de vedere decât cea comunistă, pentru că acolo ştiam cine e bun şi cine e rău. Era alb şi negru. Aici nu mai ştim unde e bine şi unde este rău. Toate sunt gri. Şi în Europa la fel, în Europa Unită. Deci noi suntem aceştia care auzim cuvântul lui Dumnezeu, îl primim, ne bucurăm şi vine o persecuţie sau căldura soarelui, aşa cum se spune în parabolă. Soarele cald dă căldura şi usucă pământul şi sămânţa moare în sufletul nostru.

Ştiţi că atunci când a fost, în comunism, persecuţia aceea religioasă, s-au cernut foarte uşor cei care erau români temeinici de cei care erau numai piatră. Unii au cedat, alţii au colaborat, alţii au făcut lucruri foarte rele, alţii au suferit sau, dacă n-au fost arestaţi, au rezistat tăcuţi în subterane, rugând pe Dumnezeu să îi ajute în viaţa aceasta de prigoniri. M-am întrebat: oare din România, câţi oameni n-au făcut compromisul religios?

Am fost mişcat când am văzut cum în biserică oamenii ridicau braţele în sus, strigând cu glas mare Domane, miluieşte-mă!, când citeam rugăciunile de iertare şi la fiecare le strigam numele cu tărie, ca să audă Dumnezeu rugăciunea lor şi să trimită mila Lui. M-am tulburat mult văzând această credinţă, pe care n-o găseşti în Occident. Aceste manifestări spontane ale sufletului care strigă către Dumnezeu, aici nu se fac. Însă m-am tulburat mai mult după aceea, când am văzut că mulţi din oamenii aceştia au o dublă personalitate: la biserică sunt credincioşi, aprind lumânări, vin, poate stau toată slujba, poate nu stau toată slujba, dar când ies afară devin ca nişte fiare. Se ceartă frate cu frate pentru o bucată de pământ, se înşeală cum pot, în toate chipurile. Este un fel de dedublare a personalităţii.

Aceasta dedublare era în comunism altfel decât acum. Atunci fiecare asculta Europa liberă, mergea la biserică, dar în public striga eu nu cred şi lăuda pe Ceauşescu sau pe Gheorghiu-Dej. Această minciună s-a perpetuat multă vreme. Acum o nouă formă se perpetuează în ţara noastră, mai periculoasă decât aceea, pentru că acum nu ne mai ameninţă religios niciun pericol. Acum, sub presiunea vremurilor, sau sub influenţa teoriilor, sau pur şi simplu pentru că aşa e convenabil, unii se leapădă şi nu aduc nicio roadă. Gândiţi-vă care dintre noi suntem în această categorie, sau am fost, eventual.

A treia categorie de oameni sunt cei pătimaşi. Au păcate multe, tot felul de patimi omeneşti: desfrânare, beţie, lăcomie, zgârcenie, toate patimile acelea care fac din inima noastră un teren plin de buruieni, de spini şi de mărăcini. Şi chiar dacă ne izbeşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ne întoarcem cu dragoste spre El, mai tari sunt patimile noastre, pe care le purtam de cine ştie când. Pentru că pocăinţa naostra nu este adevărată! Este numai un moment de deschidere către Dumnezeu pe care nu-l adâncim în inima noastră, nu facem din el un izvor tămăduitor pentru suflet, ci ne-am deschis o clipă, iar apoi ne-am închis. Patimile noastre au izbucnit în noi mai puternice decât chemarea şi virtuţile pe care Dumnezeu le seamănă în inima noastră. Şi nu aducem roade, iar dacă nu sunt roade, suntem sortiţi pedepsei veşnice. Cine dintre noi se recunoaşte aici?

Cei din a patra categorie sunt oamenii care aud cuvântul, se străduiesc, slujesc cu bucurie lui Dumnezeu, cauta să-şi fertilizeze solul acesta spiritual, să înţeleagă mai adânc cuvântul lui Dumnezeu, să vină la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă bine în jurul lor, să fie o lumină pentru toţi ceilalţi. Unii pot mai puţin, alţii mai mult. Dumnezeu a dat fiecăruia un talant: unuia i-a dat unul singur, altuia i-a dat trei talanţi, altuia i-a dat cinci talanţi. Fiecare a primit ceva şi fiecare dintre noi trebuie să aducă lui Dumnezeu un dar egal cu darul pe care l-a primit. Cel care a primit un talant, să mai aducă unul. Cel care a primit doi talanţi, să mai aducă doi. Cel care a primit cinci, să mai aducă cinci. Cel ce aduce roadă sută la sută, acela este cu adevărat cel care a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a rodit.

Şi a mai zis Dumnezeu din nou: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9). Uitaţi-vă în jurul vostru şi în voi înşivă şi vedeţi sincer unde vă aflaţi. Dacă aveţi intenţie bună şi nu încercaţi să vă amăgiţi pe voi înşivă sau pe alţii, v-aţi plasat exact unde sunteţi. Atunci, cu adevărat, când a zis Mântuitorul „cine are urechi de auzit să audă”, voi sunteţi aceia care aţi înţeles.

Iar aceasta recunoaştere a voastră în tipologiile pe care Mântuitorul le-a creat, plasarea fiecăruia în tipologia voastră, mă convinge că de acum încolo veţi începe să-i slujiţi lui Dumnezeu ca să aduceţi roadă. Cât de mică, dar să aduceţi.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferinţa”, Editura Bonifaciu, 2009)

 

Sursă: Război întru Cuvânt

 

Sfântul Grigorie Luminătorul - Arhiepiscopul Armeniei

Sfântul Grigorie Luminătorul, Arhiepiscopul Armeniei, a cărui pomenire se face astăzi, 30 septembrie, de către Biserica Ortodoxă, s-a născut, după unele izvoare în anul 240, iar după altele în 257, în provincia Balhaven, din Armenia Mare. Părinţii săi erau păgâni şi făceau parte din familia regală a Armeniei, ocupând demnităţi importante în stat. Tatăl Sfântului era rudă cu Artaban, regele Persiei de atunci care era de origine partă. Nobilii persani nesuportând faptul că un part conduce regatul persan în frunte cu Hartasil, unul dintre cei mai importanţi conducători persani, îl ucid pe regele Artaban. Aflând despre această crimă, regele Armenie, Cursar, fratele lui Artaban, porneşte un război împotriva Persiei care va dura timp de 10 ani. Noul rege al Persiei, Artasil, l-a pus pe tatăl Sfântului Grigorie, Anac, să meargă în Armenia pentru a determina înlăturarea de la conducerea acestui regat a lui Cursar. Anac prin vileşug, împreună cu fratele său, îl ucid pe regele Armeniei, Cursar. Demnitarii lui Cursar îi omoară pe Anac şi fratele său şi pe toţi membrii familiilor acestora, cu excepţia a doi dintre copiii lui Anac care fiind prunci sunt ascunşi de o rudenie a acestora şi au scăpat cu viaţă. Unul dintre aceşti copii a fost Sfântul Grigorie Luminătorul. El a fost salvat şi ascuns în Cezareea Capadociei unde a fost crescut în credinţa creştină.

Ajungând la maturitate, Sfântul Grigorie s-a căsătorit şi a avut doi copii pe Aristarh şi Vartanes sau Ortan. După ce a fost hirotonit preot, Sfântul Grigorie s-a întors în ţara sa, Armenia, începând să propovăduiască cu timp şi fără timp cuvântul lui Dumnezeu conaţionalilor săi armeni, convertindu-i pe mulţi dintre aceştia la creştinism. Cu ajutorul împăratului roman Diocleţian, Tridat, fiul lui Cursar, devine rege al Armeniei şi sub influenţa persecuţiilor lui Diocleţian din Imperiul Roman, începe şi el o persecuţia împotriva creştinilor în regatul Armeniei. În timpul acestor persecuţii are foarte mult de suferit şi Sfântul Grigorie care prin harul primit de la Bunul Dumnezeu săvârşeşte multe minuni spre încredinţarea adevărului credinţei creştine. Văzând că nu are niciun rezultat în ceea ce priveşte determinarea Sfântului Grigorie de a apostazia, regele Tridat porunceşte să fie aruncat într-o groapă, în oraşul Artaxat, plină de noroi, cu şerpi, cu viermi şi cu tot felul de necurăţii. Aici a petrecut Apostolul Armeniei nu mai puţini de 14 ani, hrănit de bunătatea şi milostivirea unei văduve, care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi dădea în fiecare zi o bucată de pâine şi apă dintr-un ulcior. În aceşti 14 ani, Tridat, cu ajutorul Imperiului Roman a reuşit să îi învingă pe perşi şi să cucerească mare parte din Persia şi Siria, extinzând persecuţia împotriva creştinilor şi în aceste teritorii. În aceeaşi perioadă, Diocleţian declanşează cea mai mare persecuţie din istoria creştinismului. Din această cauză, mulţi creştini şi-au căutat refugiul în afara graniţelor Imperiului Roman, între aceştia aflându-se şi un grup de treizeci şi şapte de fecioare, care s-au refugiat în Armenia. Printre ele era şi frumoasa Ripsimia, pe care o dorea ca soţie împăratul roman. Diocleţian i-a scris prietenului său Tridat, regele Armeniei, cerându-i să o găsească şi să i-o trimită pe Ripsimia, sau, dacă o vrea, să o păstreze el de soţie. Soldaţii regelui Tridat identifică grupul de fecioare şi Ripsimia s-a predat de bună voie, pentru a salva viaţa celorlalte. Sfânta Muceniţă Ripsimia, întărită de Dumnezeu, nu cedează regelui Tridat, acesta poruncind să fie ucisă ea şi celelalte 36 de fecioare.

În urma persecuţiilor pe care le-a făcut împotriva creştinilor, Dumnezeu a îngăduit asupra lui Tridat o boală cumplită, un fel de nebunie. El se credea a fi mistreţ şi sfâşia tot ceea ce era jurul său. Sora regelui Cusaroducta, rugându-se Bunului Dumnezeu pentru vindecarea fratelui ei, într-o noapte i s-a arătat îngerul Domnului, spunându-i că fratele ei nu se va tămădui decât atunci când Sfântul Grigorie va fi scos din groapă. Sfântul Grigorie este scos din groapa în care a stat 14 ani şi prima sa grijă este înhumarea creştinească a trupurilor fecioarelor, care de nouă zile stăteau neîngropate. Apoi, fiind spălat şi îmbrăcat cu haine curate este adus înaintea lui Tridat. Apostolul armenilor, rugându-se Bunului Dumnezeu şi prin darul pe care l-a primit de la Domnul nostru Iisus Hristos l-a tămăduit spre bucuria tuturor armenilor. Apoi, toţi armenii în frunte cu regele Tridat s-au convertit la creştinism şi au construit o frumoasă biserică pe locul unde au fost îngropate trupurile muceniţelor Ripsimia, Gaiani şi a celor împreună cu ele în timpul persecuţiei lui Tridat. Apoi, regele Tridat l-a trimis pe Sfântul Grigorie în Cazareea Capadociei la Arhiepiscopul Leontie pentru a fi hirotonit Episcop. La întoarcere Sfântul Grigorie a adus cu sine preoţi şi diaconi pentru a-l ajuta în lucrarea pastorală.

Sfântul Grigorie a alcătuit alfabetul armenesc şi a tradus în limba armeană biblia. El este considerat ctitorul culturii armene. Înaintat în vârstă, Sfântul Grigorie participă la Sinodul Ecumenic din 325 şi semnează al treizeci şi şaselea Părinte din cei 318 prezenţi la cel dintâi Sinod Ecumenic. În anul 331 a lăsat ca Episcop al Armeniei, în locul său, pe fiul său Aristarh şi s-a retras într-o peşteră din Mania, unde a trăit în sihăstrie. Acolo s-a mutat la Domnul în anul 332.

Sursă: Basilica