„Am simțit moartea”: O angajată în sistemul avorturilor devine pro-viață după ce vede chipul un copil avortat

31 decembrie 2013

În 2008, The Population Research Institute a publicat mărturia fostei directoare a unei clinici de avorturi. Deși fusese atât de dedicată avortului, încât a lucrat timp de 6 ani în clinică, ea se consideră acum pro-viață. Îşi spune povestea:

„Îmi amintesc, în mod deosebit, cum odată asistam în sala de operație a clinicii unde am fost asistentă medicală timp de 6 ani. Stăteam în spatele doctorului, putând să văd tot ce făcea în timpul avortului unei femei însărcinate în săptămâna 20-22.”

La 20 de săptămâni, copilul este complet dezvoltat. Cântăreşte cam 260g și are o lungime de aproximativ 25cm. Are degete, față și toate celelalte organe pe care un nou-născut le are, incluzând, dacă este fată, uter și ovare. Coardele vocale sunt dezvoltate până la punctul în care poate să plângă.

Poate chiar să simtă gustul. Într-un experiment, s-a arătat că bebeluși cam de aceeași vârstă beau mai puțin lichid amniotic când în acesta s-a adăugat ulei de mac, făcându-l să aibă un gust amar. La 14 săptămâni de la concepție e în stare să audă, răspunde la atingeri și simte durerea. Puteți să vedeți ecografia 4D a unui făt de 21 de săptămâni. Se poate distinge clar faţa copilului.

Conform angajatei clinicii:

„Am putut vedea faţa copilului. Nu ştiu cum să descriu ce am simţit în acel moment. Am realizat că tocmai am ucis o fiinţă umană. Dar în acelaşi timp m-am gândit: e legal, ar trebui să fie în regulă. Dar întreaga mea fiinţă striga împotriva a ceea ce tocmai văzusem. Am simţit moartea. Mă simţeam ruşinată şi confuză uitându-mă la părţile însângerate ale corpului copilului. Pot să spun că am simţit prezenţa diavolului. A fost foarte tulburător. Mintea mea era orbită de bezna din ea, încât nu puteam să fac nimic.

Uneori mă gândesc la acea zi şi simt că ar fi trebuit să fug de acolo sau să încerc să opresc acea nebunie. Ce făceam noi ca profesionişti din domeniul medical, ca fiinţe umane? Ce se întâmplase cu inimile noastre? Unde era compasiunea noastră?

Daca acest copil ar fi fost născut prematur la 20-22 de săptămâni ar fi avut o şansă să trăiască. M-am gândit: Oameni, gândiţi-vă la ceea faceţi. Eu ce fac?. Gândiţi-vă la consecinţele acestui avort. Gândiţi-vă ca acela eraţi dumneavoastră. Imaginaţi-vă că eraţi în cel mai sigur loc din lume, în pântecele mamei voastre. Nu aţi fi avut nicio idee despre cât de crud se va sfârşi viaţa dumneavoastră, cum veţi fi rupt în bucăţi. Ne trădăm copiii. Le întrerupem viaţa atât de abrupt, atât de neaşteptat. Credeţi că avortul aduce uşurare, dar de fapt, aduce goliciune, ruşine, durere, regret, sentimentul morţii. Timp de şase ani avortul a fost modul în care mi-am câştigat pâinea. Preţ de şase ani a fost viaţa mea...”

Această angajată a clinicii şi-a examinat conştiinţa. Ea a avut marele curaj să îşi înfrunte munca din trecut. Puterea emoţională de care a dat dovadă spunându-şi povestea ar trebui să fie apreciată de toţi cei care sunt pro-viaţă. Este atât de simplu să anesteziezi conştiinţa cuiva. Nimeni nu vrea să admită în faţa celorlalţi sau în faţa sa că a făcut ceva greşit. Când angajaţii clinicilor ies în faţă, trebuie să-i susţinem şi să îi acceptăm.

Aceasta angajată a clinicii îşi termina mărturia spunând:

„Acesta este doar începutul poveştii mele. Inima mea arde din ce în ce mai mult să spun tuturor adevărul. Mă veţi auzi de foarte multe ori. Mă rog ca Dumnezeu, unicul Dumnezeu pe care toţi îl avem, să deschidă inimile voastre şi să vă dea înţelepciune şi pasiune pentru a vă ridica şi să vorbiţi. TREZEŞTE-TE LUME! TREZEŞTE-TE!!!”

Sper ca toţi cei care vor citi acestea vor fi inspiraţi de curajul şi entuziasmul ei. Ea este doar unul dintre multele exemple despre cum o inima se poate schimba şi o viaţă se poate transforma. Fiecare poate pune un nou început - nu contează ce ai făcut până acum sau ce greşeli ai săvârşit - oricine se poate schimba şi se poate dedica săvârşirii binelui de acum înainte. Sper că dacă cineva care citeşte aceste rânduri detestă angajaţii clinicilor de avort şi crede că a răzbate până la ei este pierdere de vreme, va reconsidera aceasta şi va găsi compasiune. Nu renunţaţi la nimeni.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Alexandra Maria Vieru şi Diana Elena Gratie

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Părintele Zaharia Zaharou: „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Conferinţă susţinută de Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex în faţa studenţilor creştini ortodocşi din Cluj-Napoca.

În Rai, a arătat părintele, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi.

„Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: „nu este Dumnezeu”. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, zice Scriptura, „toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, a arătat părintele Zaharia.

Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu s-a cruţat pe Sine, a mai arătat părintele Zaharia, ci a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea lui smerită, astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare.

„Pentru a se pocăi şi pentru a fi vindecat de păcat, omul trebuie mai întâi să îşi vadă păcatul. Atunci când omul este departe de Dumnezeu, el rătăceşte în întuneric şi îi este cu neputinţă să înţeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credinţă în Hristos, primeşte cuvântul de la Domnul, în acelaşi timp el primeşte în inimă şi focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândeşte luminarea lăuntrică şi o îndoită vedere. Pe de o parte, focul harului întipăreşte în inima credinciosului Chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi întunecatul adânc în care este căzut. Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă”, a mai arătat în conferinţă părintele Zaharia.

Mândria, piedică în calea luminării

Totuşi, a explicat duhovnicul de la Essex, există o mare piedică în calea luminării, şi anume mândria. Ea împietreşte inima şi slăbănogeşte vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască sensul şi dimensiunea metafizică a păcatului. „Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuşi şi îl îmbată cu desfătările luciferice. Când omul este chinuit de mândrie, caută scăpare în lumea înconjurătoare şi încercând să îşi umple golul lăuntric, se afundă într-o şi mai mare stricăciune şi pierzanie, încât este gata să săvârşească orice păcat.

În această stare, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la faţa Domnului Dumnezeu şi să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie să îşi lepede cugetul întinat prin care se îndreptăţeşte în căderea sa şi să primească chemarea lui Hristos la pocăinţă. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu aduce o luminare lăuntrică şi o îndoită vedere şi simţire. Omul vede dragostea neprihănită şi sfinţenia lui Hristos, pe de o parte?, iar pe de alta, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi înşelăciunea patimilor care îl chinuie. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzeşte sufletul la contemplare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are trebuinţă pentru a face saltul spovedaniei. Oricine se ruşinează să îl primească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitorul răstignit, precum şi cuvântul crucii şi Evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela şi Hristos se va ruşina să îl primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui”, a explicat în cadrul conferinţei renumitul duhovnic.

Aceste cuvinte, a mai spus părintele, ne fac să înţelegem că într-o lume care zace sub puterea celui rău, spovedania şi primirea crucii lui Hristos se însoţesc de ruşine.

„Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, pentru că prin ea primim viaţa cea veşnică. Îndemnându-l pe om ca să-L mărturisească, Hristos îl cinsteşte şi îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci şi Domnul se va lepăda de om. Judecata aceasta pare foarte aspră, însă ea este în acelaşi timp şi plină de milostivire. Pentru că omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă şi ca să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pierzaniei. Ea este plină de milostivire pentru că naşte în noi ruşine şi recunoştinţă pentru marele şi nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita ruşine a nerecunoştinţei.

Ruşinea şi ocara pe care omul le suferă prin primirea Crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în Împărăţia Tatălui Său şi în prezenţa îngerilor Lui, această ruşine se preface în harul înfierii şi în puterea vieţii celei nestricăcioase”, a arătat părintele Zaharia Zaharou.

Cu cât este mai mare pocăinţa, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, a mai arătat el, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuşi o mărturiseşte Domnului şi pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice.

Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu care îşi mărturiseşte fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea şi harul pe care le primeşte pentru înnoirea vieţii sale.

„Ruşinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar ea ne încredinţează că pocăinţa vine din inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie”, spune părintele.

Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălăşlui în el. Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea ruşinii şi pentru mulţumita aceasta ne cercetează şi ne face părtaşi la viaţa sa. Şi, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a ruşinii. „De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pământ şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mâna Domnului se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc marele har şi cu adevărat se nasc din nou”, a încheiat părintele Zaharia Zaharou.

Sursă: ziarul Lumina

Mângâielile senzuale / Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie (3)

Autor: Victor Popescu

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a intra în Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu, iar el mă întreba: „Ai sărutat-o?”. Dacă ziceam „Nu” se considera că suntem doar la stadiul de „lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezintă pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obicei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct încolo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina ea la mine sau să mă duc eu la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere, sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate  au devenit o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea și mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult în gesturile pasionale, îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură.

Uneori îmi puneam limite în minte, înainte de a ne vedea, zicându-mi: „O ating doar până în acest punct, de aici încolo ma opresc." Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: „Dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, dar mersesem prea departe cu atingerile.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: „Am desfrânat părinte” sau „Am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam în atingerile necuviincioase, şi iar mă mustra conştiinţa. Astfel plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur. Îmi părea rău. Vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel, că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. “ (1 Corinteni 6:18).

Aceste căderi și această luptă m-au învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: „Iar am păcătuit, mâine sau poimâine trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era mereu aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri, dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă.

Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii, să petrecem timp în locuri publice, nu singuri. Intimitatea în doi duce la nevoia de relații intime de aceea trebuie evitată până la căsătorie, nicidecum căutată.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomandă mereu să-i cerem Tatălui ceresc: „şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne convingă că această luptă trebuie dată pe tărâmul mângâierilor senzuale când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Săruturile trebuie să aibe și ele o măsură, oricâte promisiuni de căsătorie ar fi la mijloc, căci tocmai ele aprind trupurile și îndeamnă spre mai mult.

Dulceaţa mângâierilor senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct care deocamdată nu trebuie să ajungă. Toate se fac la timpul lor. Brutarul nu scoate pâinea din cuptor până ce nu s-a rumenit, căci altfel o scoate cu aluatul crud și o aruncă. Abia când e coaptă e bună de mâncat. Tot așa și Dumnezeu ne ține în cuptorul răbdării până ce aluatul iubirii se coace,  rumenindu-se în taina căsătoriei, după care tinerii se pot bucura pe săturate unul de altul. Dacă ei se grăbesc și gustă prea devreme din iubirea trupească, se hrănesc de fapt dintr-o pâine crudă, a cărei gust va dezamăgi în final, oricâtă foame de iubire ar fi fost la început.

Fiți răbdători și lăsați iubirea voastră să se coacă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Povestea unui tată care a dorit să-și avorteze fetița cu Sindrom Down

Heath White este un bărbat "perfect" care caută perfecțiunea în tot ceea ce face. La școală, în sport, în serviciul de ofițer FBI. Primul copil, Peeper, născută în 2005, era, bineînțeles, perfectă.

Viața "perfectă" a durat până când, în 2006, a aflat că al doilea copil al lui, cu care era atunci însărcinată soția, are Sindromul Down.

La început a fost cuprins cu totul de patima slavei deșarte: ce vor spune alții despre mine şi despre copilul meu. A căutat cu orice chip să o determine pe soție să avorteze. Deși Jennifer îl iubea mai mult decât orice și îi era teamă că o să o părăsească, ea nu a fost de acord cu luarea vieții fetiței.

La naștere, a spus că nu se vede ca are Sindromul Down. Soțul i-a răspuns că minte și au urmat câteva luni în care pentru el fetița nu exista.

Peste câteva luni însă, Paisley l-a făcut pe tatăl ei să se schimbe. Față de ea, dar și față de ideea de perfecțiune și succes.

A înțeles că Paisley este fetița lui, că este un om și că, în felul ei, este perfectă.

A început să alerge cu Paisley la curse și la maratoane. De acum, nu numai că o iubea, dar dorea să se și laude cu ea!

A reușit să își depășească și rușinea de a o respinge de la început, mărturisind acest lucru într-o scrisoare către Paisley. Ca și cum ar fi știut despre puterea spovedaniei, și-a dat seama ca este mai bine să nu lase niciun "secret murdar" în conștiința sa.

Acum Heath și Jennifer au patru copii. Dar cel de-al doilea, Paisley, l-a făcut pe tatăl ei să înțeleagă că tot ce făcuse în viață a fost departe de perfecțiune. Heath White spune acum că singurul lucru perfect pe care a putut să-l facă a fost dragostea sa pentru Paisley. Și dacă la început era îngrozit de gândul că va trebui să aibă grijă de ea, acum se teme că nu va trăi suficient.

- Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl fac este să alerg. Acesta este timpul meu personal.

După ore întregi de alergat, după nenumărate maratoane, după kilometri nenumăraţi, mereu se întoarce la scrisoare.

"Dragă Paisley, am vrut să-mi iau un moment ca să-ţi spun despre tulburarea emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos şi de egoist am fost şi cu cât m-am gândit mai mult la asta cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul."

Scrisoarea este o marturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care a vrut să fugă acum fuge către ea.

Jeniffer White - soţia lui Heath: El voia să fie perfect şi voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Asta nu era ceea ce plănuise să fie, asta nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ŞI ASTA NU ERA BINE.

Crescut în estul Texasului, Heath White, ştia un singur lucru: succesul. Era un sportiv remarcabil şi un elev de top,  absolvind liceul printre primii trei elevi din clasa lui. A câştigat o bursă la North Western State, în centrul statului Luouisiana. Acolo a început să alerge şi să reuşească în aproape tot ce îşi propunea.

-  Ce note aveai?

- Note maxime. După ce am absolvit liceul am intrat la facultatea de drept pentru un semestru şi am fost acceptat într-un program de antrenament al piloţilor la Forţele Aeriene USA. Am crescut privind filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick(un personaj din TopGun).

- Nu ştia ce era, dar simţea că va avea ceva deosebit de împlinit în viaţa lui.

Absolvind primul din clasa lui de piloţi, White a sărbătorit evenimentul în stilul său unic, cerând-o în căsătorie pe fata pe care o ştia din şcoala generală.

- La sfârşitul festivităţii de absolvire toţi colegii mei s-au adunat în jurul lui Jeniffer, eu am îngenunchiat în faţa ei în timp ce toţi au strigat: “Vrei să te căsătoreşti cu mine?”

- După ce am zis “da”, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:  Până la urmă pe care l-ai ales? I-am zis: pe cel cu inelul.

Heath şi Jeniffer s-au căsătorit pe 7 aprilie 2000. După 4 ani de căsătorie cei doi aşteptau primul lor copil.

- Cum urma să fie copilul, în mintea lui?

- Perfect! Ca el! Copiii noştri urmau să fie deştepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi.

Pepper White s-a născut în mai 2005. Era o fetiţă sănătoasă. Un an mai târziu soţii White aşteptau din nou un copil.

- Voiam să facem un frăţior pentru Pepper. Testele prenatale au arătat că acest copil urma să aibă Sindromul Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie şi limitează modul în care un copil se dezvoltă, atât fizic cât şi mental.

- Care era frica ta cea mai mare?

- Că mă va părăsi, că pur şi simplu va fugi. Şi cel mai rău era că ştiam că el îmi va cere să avortez, deoarece cunoşteam faptul că principiile lui în legătură cu avortul nu sunt atât de puternice ca ale mele.

- Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort.

- Ce i-ai spus?

- Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene. Ce slăbiciune din mine a provocat acest lucru?

- Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Pur şi simplu era absent emoţional.

- Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câştigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca şi cum ai muri. Aşa mă simţeam eu. Simţeam ca şi cum aş fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?

- Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aş scăpa de fetiţă. Şi îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla aşa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în şir.

- Ei i-a fost imposibil să facă avortul. Paisley va urca la bordul avionului. Sau nu.

Paisley White s-a născut  pe 16 martie 2007.

- Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut şi parcă o aud pe mama ei cum îmi zicea că fetiţa nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Şi i-am spus că minte, pentru că se vedea clar că are Sindromul Down.

- M-am simţit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în faţa mea. Şi cred că după ce am început s-o alăptez mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii.

- Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni.

- Momentul decisiv a fost când am pus-o jos şi am gâdilat-o iar ea a început să râdă şi să încerce să mă îndepărteze. Şi râsul ei, zâmbetul şi faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu.

- Ce simţi când îţi aduci aminte de acel moment?

- Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reuşit să mă schimbe.

Schimbarea a venit parţial printr-o idee, un mod de a se arăta lumii şi de a-şi găsi un loc lângă ea.

- Heath a început să alerge din nou, de data asta împingând-o pe Paisley.

- De ce ai vrut să faci aşa aceva?

- Ca l să vadă lumea că sunt mândru de ea. Nimeni nu ştia cum m-am simţit înainte de a se naşte. Iar dacă voi reuşi  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie şi să nu facă greşeală pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit de Paisley mai târziu, în viaţă, când va afla adevăratele mele sentimente.

Pe 2 martie 2008, chiar în ajunul  primei aniversări din viaţa lui Paisley,  au alergat la primul lor maraton în Little Rock.

- Îmi aduc aminte când am fixat-o în cărucior. Era atât de mică şi am învelit-o bine, şi o zdruncinam când alergam cu ea.

- Cred că eram la 100 de metri de linia de sosire şi Heath ne-a văzut şi s-a oprit şi noi l-am întrebat: ce faci? Şi el a zis: o s-o iau în braţe până la linia de sosire.

- Eram doar eu şi cu ea. Nimic nu mai stătea între noi. Uitându-mă la pozele din acea zi îmi dau seama că este o amintire frumoasă.

- Uită-te la medalia ta. Aţi făcut o treabă bună.

Acea linie de sosire era doar punctul de plecare pentru ce-a urmat. Heath a continuat să alerge împreună cu fata lui, dar a vrut să arate lumii cât de mândru este de ea printr-un alt mod. De această dată printr-un mod permanent.

- Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down, şi vreau ca acest lucru să-l vadă şi când se uită la mine.

În următorii 4 ani, în timpul liber de după jobul lui ca agent la FBI, Heath a alergat la tot mai multe curse împreună cu Paisley. 5 curse, 10 curse, încă 9 maratoane, inclusiv o cursă în oraşul său natal Wascon din Texas, în faţa familiei lui care aştepta la linia de sosire.

- Cum v-aţi descurcat?

-  Am câştigat. În acea zi ea era numărul 1.

- Până atunci nu câştigaseră nici un loc întâi.

- Ai câştigat medalia asta cu tati? Dar asta? Dar aceea? Uită-te şi la astea.

Cu toate acestea nicio medalie şi nicio distanţă nu puteau să şteargă îngrijorările unui tată pentru faţa lui.

- Care e teamă ta cea mai mare?

- Mă tem că cineva îi va spune într-o zi “retardată”. Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa ei, pentru că e diferită... iar va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea şi s-o ajut să-şi reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.

Acesta e unul din motivele pentru care, în toiul atâtor curse şi maratoane, după ce Paisley a împlinit 18 luni, Heath s-a aşezat la birou şi a început să scrie scrisoarea adresată fetei lui: 

“Voiam ca oamenii să ştie cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc.”

- Acesta a fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aş fi scris scrisoarea, ea n-ar fi ştiut cum m-am simţit înainte se nască. Putea fi secretul meu ruşinos pe care l-aş fi dus toată viaţa. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să ştie că reprezintă totul pentru mine.

Heath şi Jeniffer au mai adus pe lume al treilea copil, în 2010. O altă fetiţă numită Tex. Şi acum îl aşteaptă pe al patrulea, tot o fetiţă, care urmează să se nască în octombrie anul acesta(2012).

- Arăţi ca un eschimos.

Pe 4 martie anul acesta, la 38 de ani, Heath White se pregătea s-o împingă pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară. Această ultimă cursă urma să aibă un obiectiv mai adânc: de a alerga împreună  321 de mile, un număr cu o semnificaţie profundă. Numărul 321 este semnificativ pentru că Sindromul Down este a treia replică a celui de-al 21-lea cromozom . Atingând acest număr la ultima cursă, ea va rămâne în amintire pentru toată viaţa.

- De ce să te opreşti acum?

- Motivul e dincolo de Paisley. Ea se poate juca, poate merge mai departe fără ca eu s-o împing de la spate.

- La început Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum când se gândeşte la asta spune că s-ar putea să nu poată ajunge să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei.

- Cum descrii momentul în care ai trecut linia de sosire?

- A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea. Nu ştiu ştiu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, ştiind că va fi ultima oară când alergam împreună. Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.

"Înainte ca tu să te naşti, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu eşti lumina şi întunericul meu şi este un privilegiu să-ţi fiu tată. Te voi iubi întotdeauna!

Tati "

* 

October 12, 2012 (LiveActionNews.org) - ESPN airs a weekly show called “E:60.” This investigative hour-long show highlights stories – often personal, touching, and sometimes tragic ones – related to sports. On October 1, ESPN posted a segment of “E:60″ called “Perfect” to YouTube. “Perfect” is nothing less than a gripping, life-changing tale.

Heath White, a military man, marathon runner, and all-around success story, was suddenly faced with a choice. During his wife’s second pregnancy, Heath discovered that his new daughter would be born less than perfect, to his way of thinking. Heath admits that he pressured his wife to have an abortion, yet she bravely refused.

But the story doesn’t stop there. After Paisley was born, Heath decided to be her father. From this precious girl, he has learned what “perfection” really is. And he would undoubtedly tell you that his life would be wholly imperfect without the gift of Paisley. Once unwanted, now greatly loved, Paisley has taught her dad how perfect life can truly be when we welcome each little one.

Watch the story for yourself. It’s just under fifteen minutes long, and it will be some of the best fifteen minutes of your life. Not only does Heath’s story show the beauty of every life – originally wanted or not – but it also shows the power of a changed life. No matter the decisions we have made or have almost made, we can be made new. We can change today and value every single life.

Life itself is perfect.

Sursă: LifeSiteNews

*

Comentarii

Anne Gross Beal: It's so odd that people want "perfect" children, I was briefly pregnant at age 46 (had a miscarriage) and had refused pre-natal testing because by then my other children were teenagers and I had learned there is no pre-natal test for tantrums, bed-wetting, climbing out on the roof, jumping out of 2nd story windows, driving 89 mph in a 40 zone, driving a car 15 miles without oil, failing math or physics, losing a brand new Starter jacket, or pooping on the sidewalk after church. There is no prenatal test for any of that, so why bother?  No child is perfect! Deal with it.

Christine Temple: My 4yr old daughter has DS. Her father wanted me to put her up for adoption and the doctors only offered a medical abortion without any counseling for other options. I decided to continue with the pregnancy and hope for the best; and when she was born, I immediately bonded with her and was amazed at how precious she was as I held her in my arms for the first time. Yes, there are some additional challenges- but the beauty of knowing her in my life far outweighs whatever they might be, and she has made me a much better and compassionate person, I think. If you want to see the beautiful little muffin I'm so glad I kept- you can see her at "facebook.com/angelina.temple"

Charoline Chambers: My brother was born in 1962 with Down Syndrome. I cannot begin to tell you the countless positive ways his presence impacted our lives.  His life was an incredible gift from God - to our family and to those whose lives he touched.  He moved on to his heavenly home when he was 48 and as we gathered to honor his life at his funeral, it was powerfully evident that his unconditionally loving, mischievous, gracious, warm personality had influenced and changed all of us.  We were all better people for having known and loved him.  I believe that children born with DS are the pure in heart - they are gifts straight from the heart of God!   I agree so completely that these children can teach us how perfect life can truly be when we welcome each little one!

Anonim: Thank god for that mother.  My husband and his first wife found out they were expecting a child with down syndrome. He had talked to another man who had experienced the same thing. This man told my husband that  aborting his DS child was the best choice he had ever made. Sadly, he  and his then wife decided to do the same. At 4 months his ex delivered a tiny, dead, perfect DS boy.

It will never stop haunting him that he killed his own son because he wasn't "perfect" or didn't fit in with what we all imagine our kids should be like. I wish this story had come out back then, when they were deciding but I'm glad that it is out now to show other expectant parents that there is joy, there is perfection. I really think this man's story will save lives.

Kelly Ann McDonnell Justus: My daughter aborted her 3rd baby. Her husband couldn't deal with the fact that he killed his own son. My daughter was sedated but he saw the whole thing. It  was very hard for all of us. I think of the baby as a girl. She would be 3 years old this month.  It use to tear me apart but now I am dealing with it better.