Sfântul Nicodim Aghioritul: Cum să luptăm împotriva patimilor trupeşti / Cuvinte pentru tineri

“Frate! Împotriva patimilor trupeşti ai a duce o luptă deosebită de toate celelalte. Iar ca să ştii a lupta după rânduială, trebuie să deosebeşti trei momente şi trei atacuri: înainte de ispită, în timpul ispitei şi după ispită.

Războiul dinainte de ispită este, de obicei, împotriva cauzelor care produc această ispită. Adică trebuie să lupţi astfel împotriva acestei patimi, nu stându-i împotrivă cum te-am învăţat la celelalte patimi, ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni. Şi dacă vreodată e neapărată nevoie a vorbi cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispită, n.n.], vorbeşte scurt, cu faţa respectuoasă, liniştită şi serioasă. Dă, mai bine, cuvintelor tale puţină asprime, iar nu dulceaţă.

“Nu da crezare vrăjmaşului tău în veacul veacului”, zice Sirah (12, 12). Nu te încrede nici în tine. Fiindcă, după cum arama (bronzul) naşte dintr-însa rugina, tot astfel firea ta cea stricată naşte dintr-însa răutatea. “Fiindcă după cum arama rugineşte, aşa şi răutatea lui” (Ibid).

Încă o dată, nu te încrede în tine însuţi, chiar de am zice că nu simţi şi n-ai simţit atâţia ani aceste îmboldiri ale trupului. Căci acest viciu condamnabil face într-o oră ceea ce n-a putut face în mulţi ani şi adeseori are lucrările lui tainice şi ascunse. Cu cât se face mai prietenos, cu atât muşcă mai mortal.

De aceea şi marele Nil a zis: “Chiar de ţi s-ar părea că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei. E foarte amăgitor şi invidios. Vrea să te trântească la pământ, înainte ca mintea-ţi să fie trezită“. Iar pricina pentru care ne supără pofta trupească, este că, după cum, fiecare, în chip firesc se iubeşte pe sine, tot astfel doreşte a-şi câştiga părtaşi la păcat şi semeni în ticăloşie. De aceea, după cum totdeauna iubirea de sine ne amăgeşte, tot astfel şi pofta trupească ne încătuşează greu, şi anevoie scăpăm de ea, dacă nu ne-am pus în pază la vreme.

De aceea, e mai bine a se teme cineva (cum a arătat şi arată experienţa) de persoanele cu care se însoţeşte, decât a avea o tovărăşie nechibzuită, fie pentru motivul că i-ar fi rude, fie pentru că sunt cucernice şi bogate, ori pentru că a primit o binefacere de la ele şi se crede totdeauna îndatorat a le purta respectul şi a le mulţumi. Cu o astfel de tovărăşie nechibzuită se amestecă plăcerile otrăvitoare ale simţurilor, încât fără a ne da seama, încet-încet, străbat până la măduva sufletului adevărat, întunecând raţiunea în aşa fel că ei încep a crede că nu-i nimic, oricât de monstruoase şi periculoase ar fi cauzele păcatelor, adică: privirile drăgăstoase, cuvintele dulci ale unei părţi şi ale alteia, semnele şi mişcările necuviincioase, strângerea mâinilor ş.a. Apoi ajung să cadă, fie în păcatul cel mare, fie în pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera.

Mulţi, de multe ori, au fost amăgiţi de astfel de feţe îmbunătăţite şi evlavioase, femeieşti ori bărbăteşti, de neam rău, şi locuind împreună cu ele, ori chiar din neatenţie întovărăşindu-se cu dânsele, au căzut în patimile necurăţeniei, fiind furaţi de calităţile bune ale acestora: fapta bună, cucernicia şi evlavia. Iar noi adăugăm aici că nu numai din acestea prinde cineva patimă şi dragoste, ci şi dacă ele sunt persoane din părinţi bogaţi, de neam bun, meşteri la cuvânt, cu voce aleasă, frumoase la faţă, inteligente, îndemânatece la lucrul de mână şi meşteşuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea şi dragostea. De aceea, trebuie să ne păzim şi să fim cu băgare de seamă.

De aceea, frate, fugi de foc fiindcă eşti câlţ. Nu zice niciodată că eşti câlţ udat ori îmbibat cu apă. Nu te bizui pe o voinţă puternică. Nu! Consideră-te câlţ uscat şi îndată ce vei mirosi focul, eşti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt vinele cum ar rupe cineva o aţă de câlţi care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9). Nu te bizui nici pe hotărârea ta. Oricât de fermă ţi s-ar părea şi oricât de sârguitor te-ai socoti. Mai bine să mori decât să loveşti pe Dumnezeu cu păcatul. Fiindcă, chiar de am presupune că eşti câlţ ud, totuşi printr-un neîntrerupt contact de tovărăşie, focul cu fierbinţeala lui, încet-încet, usucă apa voii tale celei bune şi pe nesimţite atât te vei lipi de diavolescul dor, încât nu te vei ruşina de oameni, nu vei păzi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaşte viaţa, nici toate pedepsele iadului şi ale muncii, ci vei săvârşi păcatul.

De aceea, fugi, fugi cât poţi.

 a) Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal [sminteală], dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori.

De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. “Înţeleptul temându-se se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14,16) . Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei care-l smintea.

b) Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

c) Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

d) Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî. Ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşa, zicând: el a căzut azi, eu pot cădea mâine. Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşală. Domnul zice: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte-te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

e) Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bună stare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie să le ţii şi să le păzeşti înainte de ispita patimii trupeşti. Iar în timpul ispitei, gândeşte de unde vine acest război: din cauze externe ori interne. Pricinile din afară sunt: pofta şi curiozitatea ochilor, cuvintele şi sunetele dulci, moliciunea şi împodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strângerile de mâini şi pipăirile care îndeamnă la acest păcat.

Iar doctoria acestor întâmpinări este: cucernicia, smerenia şi modestia hainelor.

Să nu voieşti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipăi toate cele ce ne îndeamnă la această răutate.

(…)

Iar pricinile dinăuntru provin din: bunul trai al trupului, gândirile minţii care vin din relele noastre deprinderi şi patimi ori din îndemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos şi mai ales cu metanii şi cu alte multe practici, cum sfătuieşte şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. lar doctoriile gândurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor cărţi, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Everghetinosului şi a Filocaliei ş.a.

Cugetarea şi rugăciunea fă-o astfel. Când va începe a te supăra vreun gând al curviei, îndată înalţă-ţi gândul la Cel Răstignit şi zi din adâncul sufletului: “Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajută-mi degrab să nu cad rob acestui vrăjmaş”. Şi uneori, îmbrăţisând, în gând ori în realitate, Crucea pe care-i răstignit Domnul tău, sărută-i rănile de multe ori, zicând cu dragoste: “Prea frumoase răni, răni prea sfinte, răni prea curate, răniţi această ticăloasă şi necurată inimă a mea şi opriţi-mă a vă vătăma“.

Când se înmulţesc gândurile dulceţurilor trupeşti, să nu se ridice cugetarea ta drept împotriva lor, deşi unele cărţi îndeamnă astfel (Ex: socotirea amărăciunii produsă de dulceaţa trupească, mustrarea cugetului produsă de relele făcute, primejdiile, stricăciunea vieţii şi pierderea fecioriei tale, prihănirea cinstei ş.a).

Gândirea ta să nu se îndrepte la aceste lucruri, fiindcă o astfel de cugetare nu-i totdeauna aşa de puternică şi întemeiată ca să te poată elibera de ispitele trupului.

Mai lesne îţi aduce vătămare. Căci deşi mintea ar lepăda gândurile deodată, cu astfel de cugetare, totuşi ea-i neputincioasă şi pătimaşă, când cugetă aceste lucruri şi mai lesne îşi imaginează plăcerea şi dulceaţa şi atunci cedează.

De aceea, adevărata doctorie a dulceţilor trupeşti este să fugi totdeauna nu numai de ele, ci şi de orice alt lucru, chiar dacă acel ceva ar fi opus lor şi ne-ar aduce aminte de ele.

Adică înţelepciunea cea mare e să ne ducem cu mintea la viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, la ceasul înfricoşat al morţii, la ziua grozavă a judecăţii şi la feluritele munci veşnice.

Iar deşi aceste gânduri trupeşti te frământă mai mult decât de obicei, cum deseori se întâmplă, nu te îngrozi, nici nu lăsa cugetarea celor mai de sus şi să te întorci la ele ca să le stai împotrivă. Nu! Urmează cât mai cu luare aminte aceste cugetări.

Fiindcă nu-i mai bine a sta împotriva acestor gânduri, deşi te-ar ataca neîncetat, să te faci că nu le iei în seamă. În sfârşit, să termini cugetarea-ţi cu această rugăciune:

“Slobozeşte-mă, Ziditorul şi Izbăvitorul meu, de vrăjmaşii mei, pentru patima Ta cea sfântă şi după negrăita Ta bunătate”.

Nu-ţi întoarce mintea la această trupească răutate. Pentru că-i primejdios a-ţi aduce aminte de dânsa chiar singur. Nu sta şi te tângui cu această ispită şi nu te iscodi dacă ai ajuns la învoire cu dânsa ori nu.

Această iscodire, deşi pare bună, totuşi, în realitate, este o amăgire a diavolului, ori o maşinaţie ca să te supere şi să te facă a deznădăjdui, a scădea cu duhul, ori a te ţine totdeauna împleticit în gânduri de acest fel.

De aceea, la această ispită, când n-ai cedat încă, ţi-e destul a mărturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tău, rămânând cu cugetul curat, fără a mai gândi ceva şi fără a-i arăta orice gând al tău, fără a mai fi stăpânit de vreo sfială or ruşine.

Căci dacă ne trebuie puterea smereniei ca să-i biruim pe toţi vrăjmaşii noştri, cu atât mai vârtos avem nevoie de puterea ei în acest război trupesc. Înfrângerea în această luptă este mai totdeauna consecinţa şi pedeapsa lipsei de smerenie. În fine, după ce va trece ispita, aceasta-i ce-ţi rămâne de făcut: Deşi ţi s-ar părea că eşti slobod de cele trupeşti, totuşi stai cu gândul departe de acele persoane şi feţe pricinuitoare de tulburare.

Sf. Ioan Scărarul zice: “Cine a căzut în curvie ori în alt păcat trupesc acela dinainte avea mândria. A căzut pentru a fi smerit. Unde-i căderea, acolo n-a fost smerenie, ci mândrie”. Ori, “Certarea mândrului este căderea” (Cuv. 22).

Să nu socoteşti că-i bine a te întovărăşi cu ele, căci îţi sunt rudenii, îmbunătăţite ori binefăcătoare. Şi aceasta este o amăgire a firii tale celei rele şi o cursă a vicleanului nostru vrăjmaş – diavolul, care se preface în îngerul luminii ca să ne arunce în întuneric (2 Cor. 16, 14)”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”, Editura Egumeniţa)

Sursa: Război întru Cuvânt

Cuvânt de folos: Părintele Dumitru Stăniloae: „Mândria e tămăduită numai de smerenie”

Foto: Pravoslavie.ru

„Mândria e încăpăţânare în propria izolare, e învârtoşare; de aceea trebuie înmuiată prin încercări mai grele, pe când pofta de plăceri e slăbiciune şi, nefiind susţinută de încăpăţânare, e mai uşor de tămăduit. Mândria e tămăduită numai de smerenie. Iar smerenia se câştigă cel mai greu. Dar ea e împreunată cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândită până ce cineva e preocupat prea mult de sine.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 17 la Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 254)

Părintele Zaharia Zaharou: „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Conferinţă susţinută de Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex în faţa studenţilor creştini ortodocşi din Cluj-Napoca.

În Rai, a arătat părintele, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi.

„Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: „nu este Dumnezeu”. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, zice Scriptura, „toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, a arătat părintele Zaharia.

Hristos, dorindu-ne tămăduirea şi mântuirea, nu s-a cruţat pe Sine, a mai arătat părintele Zaharia, ci a răbdat crucea, neţinând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind ruşinea crucii, Hristos a şters ruşinea noastră şi ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea lui smerită, astfel încât oricine o va urma să afle pe deplin vindecare.

„Pentru a se pocăi şi pentru a fi vindecat de păcat, omul trebuie mai întâi să îşi vadă păcatul. Atunci când omul este departe de Dumnezeu, el rătăceşte în întuneric şi îi este cu neputinţă să înţeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credinţă în Hristos, primeşte cuvântul de la Domnul, în acelaşi timp el primeşte în inimă şi focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândeşte luminarea lăuntrică şi o îndoită vedere. Pe de o parte, focul harului întipăreşte în inima credinciosului Chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădeşte sărăcia duhovnicească şi întunecatul adânc în care este căzut. Această vedere este un dar ceresc nepreţuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăinţă”, a mai arătat în conferinţă părintele Zaharia.

Mândria, piedică în calea luminării

Totuşi, a explicat duhovnicul de la Essex, există o mare piedică în calea luminării, şi anume mândria. Ea împietreşte inima şi slăbănogeşte vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască sensul şi dimensiunea metafizică a păcatului. „Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însuşi şi îl îmbată cu desfătările luciferice. Când omul este chinuit de mândrie, caută scăpare în lumea înconjurătoare şi încercând să îşi umple golul lăuntric, se afundă într-o şi mai mare stricăciune şi pierzanie, încât este gata să săvârşească orice păcat.

În această stare, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la faţa Domnului Dumnezeu şi să moară în păcatele sale, neprimind să poarte povara ruşinii pentru păcătoşenia sa, fie să îşi lepede cugetul întinat prin care se îndreptăţeşte în căderea sa şi să primească chemarea lui Hristos la pocăinţă. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu aduce o luminare lăuntrică şi o îndoită vedere şi simţire. Omul vede dragostea neprihănită şi sfinţenia lui Hristos, pe de o parte?, iar pe de alta, înfricoşătoarea beznă a păcatului şi înşelăciunea patimilor care îl chinuie. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzeşte sufletul la contemplare, dar îi şi dăruieşte curajul de care are trebuinţă pentru a face saltul spovedaniei. Oricine se ruşinează să îl primească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitorul răstignit, precum şi cuvântul crucii şi Evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea a tot celui ce crede, de acela şi Hristos se va ruşina să îl primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui”, a explicat în cadrul conferinţei renumitul duhovnic.

Aceste cuvinte, a mai spus părintele, ne fac să înţelegem că într-o lume care zace sub puterea celui rău, spovedania şi primirea crucii lui Hristos se însoţesc de ruşine.

„Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, pentru că prin ea primim viaţa cea veşnică. Îndemnându-l pe om ca să-L mărturisească, Hristos îl cinsteşte şi îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci şi Domnul se va lepăda de om. Judecata aceasta pare foarte aspră, însă ea este în acelaşi timp şi plină de milostivire. Pentru că omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă şi ca să ne izbăvească de ruşinea osândei şi a pierzaniei. Ea este plină de milostivire pentru că naşte în noi ruşine şi recunoştinţă pentru marele şi nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita ruşine a nerecunoştinţei.

Ruşinea şi ocara pe care omul le suferă prin primirea Crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în Împărăţia Tatălui Său şi în prezenţa îngerilor Lui, această ruşine se preface în harul înfierii şi în puterea vieţii celei nestricăcioase”, a arătat părintele Zaharia Zaharou.

Cu cât este mai mare pocăinţa, cu atât este mai mare harul primit

Când credinciosul îşi cunoaşte fărădelegea, a mai arătat el, omul nu mai caută să o mai ascundă, ci împotriva lui însuşi o mărturiseşte Domnului şi pentru ruşinea ce o rabdă atunci când se pocăieşte, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii şi îl primeşte cu harul mântuirii celei veşnice.

Cu cât este mai adâncă pocăinţa, cu care îşi mărturiseşte fărădelegile la spovedanie, cu atât sunt mai mari puterea şi harul pe care le primeşte pentru înnoirea vieţii sale.

„Ruşinea la spovedanie nu este doar un lucru firesc şi sănătos duhovniceşte, dar ea ne încredinţează că pocăinţa vine din inimă, că este de bunăvoie şi plină de smerenie. Oricine se pocăieşte cu adevărat, mărturisindu-şi păcatele, ia asupră-şi întreaga răspundere pentru toată fărădelegea săvârşită, fără a da vina pe Dumnezeu sau pe aproapele, ci îşi poartă ruşinea păcatelor cu smerenie şi bărbăţie”, spune părintele.

Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, omul pune înlăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să se poată sălăşlui în el. Dumnezeu primeşte ruşinea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulţumire adusă Lui, celui care ne-a mântuit prin crucea ruşinii şi pentru mulţumita aceasta ne cercetează şi ne face părtaşi la viaţa sa. Şi, într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a ruşinii. „De aceea, ori de câte ori văd oameni mărturisindu-se cu sinceritate şi cu ruşine, îmi vine să mă ascund sub pământ şi mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că ştiu că în ceasul căinţei şi al ruşinii lor, mâna Domnului se odihneşte peste ei şi tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră şi umilă, oamenii aceştia primesc marele har şi cu adevărat se nasc din nou”, a încheiat părintele Zaharia Zaharou.

Sursă: ziarul Lumina

Predica la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci: Ia-ţi crucea şi mergi după Hristos / Sfântul Luca al Crimeei

APOSTOLUL

Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

EVANGHELIA

MARCU 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Sfântul Luca al Crimeei: Ia-ţi crucea şi mergi după Hristos

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare, ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne da Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Dacă vom împlini această, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiţii puse de Domnul.

Ce înseamnă să te lepezi de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Înseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie. Este ceva străin aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi ştiţi că atunci când ucenicul învaţă meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meşterului, trebuie să se supună întocmai meşterului; să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze aşa cum spune meşterul. Ucenicul nu îndrăzneşte să înveţe ceva singur, să se abată de la îndrumările meşterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului şi vine în mănăstire, prima cerinţă care se impune este deplină tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învăţător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viaţa duhovnicească, şi ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârşească nici o faptă fără binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândeşte bătrânul. Trebuie să-şi respingă în întregime voia sa şi să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar aşa va deveni un monah adevărat.

La război, voi ştiţi că orice soldat este obligat să se supună întocmai  ordinelor conducerii superioare, dar şi conducătorului inferior. El nu îndrăzneşte să judece şi să critice dispoziţiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fìe gata de orice, chiar şi de moarte, şi să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viaţa obişnuită, în viaţa lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare: tot ce ni se pare de dorit, corect şi raţional, lepădare de toate căile inventate, trasate de noi, ale vieţii şi activităţii noastre. Trebuie să lepădăm necondiţionat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urăm sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus:

Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie să ne urâm sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în abisurile sufletului nostru. Şi atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo, pe întuneric, mişună şerpii – şerpii minciunii, desfrâului, lăcomiei pântecelui, hoţiei, chiar şi ai uciderii. Toţi aceşti şerpi mişună şi sunt nenumăraţi. Oare noi nu urâm şerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mişună şerpii. Şi sunt puţine calităţi pentru care merităm dragoste şi multe pentru care merităm ura. Dacă veţi vedea că pe umerii voştri stă o cămaşă urât mirositoare, murdară, oare n-o veţi călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămăşii lui urât mirositoare. Şi lui îi va fi dezgustător şi neplăcut, va urî aceasta cămaşă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de ruşinos.

Vedeţi că nu este nimic straniu în această cerinţă a lui Hristos, că cel ce vrea să meargă după Dansul să-şi urască sufletul.

Trebuie să-ţi urăşti mândria şi îndoiala care ne poruncesc să construim viaţa noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieţii în prim plan.

 

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniş prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieţii noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luăm rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viaţă, raţiunea noastră, şi smerit să plecăm voia sub jugul uşor al lui Hristos.

Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamătă şi Îl cheamă:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Şi atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde Însuşi a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea, şi să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredinţată crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care îşi duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-l pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar şi până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică, pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători, smeriţi cu desăvârşire, ca să-l urmăm pe El, Care s-a micşorat pe Sine Însuşi:

Care, Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultător Tatălui Său, aşa şi noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt. El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gălăteni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, păcatele noastre să le răstignim pe cruce şi să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, aşa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăieşte după poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla în stăpânirea diavolului, să-l dispreţuim, să-l aruncăm că o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fìindca altfel, dacă nu vom da la o parte toată necurăţia sufletului nostru, nu vom urî aceasta necurăţie, nu se poate vorbi ca inima noastră să fìe curată, că în ea să  strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăştie întunericul nopţii. Pentru a fi proaspăt aerul în locuinţa noastră, trebuie să fìe curat.

La fel şi cu sufletul nostru – dacă nu ne vom lepăda de toată necurăţia, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în păcate, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să ştim că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dat o luptă grea şi lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Şi cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lăsa  niciodată în pace. Şi noi vom lupta cu această fìară până la sfârşitul vieţii noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că toţi au dus până la capătul vieţii o luptă neostenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Ştim că mulţi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce şi-a părăsit viaţa cea desfrânată, plină de lux, goliciune şi mângâieri şi a plecat în pustie. Ştim cum o chinuiau permanent imaginile vieţii de mai înainte. I se arătau bucate dulci şi gustoase, cu care era obişnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le avea înainte, înseta după mângâierile dragostei şi după strălucirea vieţii în Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulţi ani de luptă, că la sfârşitul vieţii să poată dobândi liniştea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toţi sfìntii şi o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos - să se lepede de sine până la dispreţuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul vechi şi să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, spinos. Şi nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viaţa duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun şi sfânt. Trebuie să te grăbeşti, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte şi tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-şi răstigni trupul? Cine îndrăzneşte să spună că şi dânsul:

Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe cruce?

Şi iată acest om mare priviţi ce spune: Fraţilor, eu încă nu socotesc să fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ţinta pusă în faţa lui este mare, sfântă şi extrem de greu de atins. El se grăbeşte, fuge.  Şi noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel şi care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?

Iată ce înseamnă să te lepezi de sine şi să mergi în urma lui Hristos!

Dar ce înseamnă să-ţi iei crucea?

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie şi acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulţi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregătite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinaţi să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceţii în pustie până la sfârşitul vieţii. Nouă ne sunt pregătite alte cruci. Viaţa noastră, viaţa tuturor oamenilor este plină de amar, de tristeţe şi suferinţă şi toate aceste amărăciuni, întristări şi suferinţe sufleteşti – sociale şi de familie - constituie crucea noastră. O căsătorie nereuşită, o alegere nereuşită a profesiei, oare provoacă puţine suferinţe? Puţin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soţi, defăimarea – tot ce-i rău, nu este oare aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorităţii oamenilor. Asemenea suferinţe îndură şi sunt obligaţi să ducă toţi oamenii, deşi ei nu vor asta. Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum îşi duc crucea suferinţelor lor.

În ce constă diferenţa dintre ei şi creştinii care îşi duc crucea? Diferenţa stă în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-şi capul, poartă până la sfârşitul vieţii crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui şi a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte faţă de Hristos, pentru că mintea  şi toate dorinţele lor sunt supuse învăţăturilor Evangheliei.

Pentru că omul să îndeplinească învăţătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-şi ducă crucea supus şi neobosit, fără s-o blesteme ci binecuvântând-o. Şi atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini dar care duce în Împărăţia cerurilor.

Iar noi toţi vrem ca şi calea vieţii acesta să fie largă, netedă, fără spini, mizerie, pietre şi înţepături, că ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o altă cale – calea suferinţelor. Trebuie să ştim că pe e aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre El, El Însuşi ne va ajuta minunat. Ne va susţine atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja şi ne va mângâia. Şi atunci vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinţe ale vieţii noastre scurte vor părea uşoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită şi grea doar la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte pe această cale, atunci cu bucurie şi cu smerenie ne vom duce crucea şi, mergând, vom şti că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul, să urăşti necurăţia lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine îşi va pierde astfel sufletul, îl va mântui şi acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toţi Domnul nostru Iisus Hristos de veşnică, slăvita şi nesfârşită cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt şi cu toate cetele sfinţilor îngeri!

30 septembrie 1945

Sursă: Război întru Cuvânt

 

Învăţături despre bine şi rău - Nicolae Steinhardt: "Acum ştiu, am aflat şi eu…"

Părintele Nicolae Steinhardt 

Sursă foto: Doxologia

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor, când altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Nicolae Steinhardt

Sursa: Orthograffiti.ro