Predica la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Sfântul Luca al Crimeii

Evanghelia

Luca 24, 36-53

În vremea aceea, după ce s-a sculat din morţi Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi a grăit către ei: pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau în sine că văd un duh. Dar El le-a grăit: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că un duh nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Deci încă necrezând ei de bucurie şi de mirare, El le-a zis: aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au pus înainte o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând a mâncat în faţa lor. Apoi a zis către ei: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi iarăşi le-a spus: aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi; iar în numele Lui să se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Iar voi sunteţi martorii acestora. Şi iată Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; însă voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de Sus. Apoi i-a dus afară în Betania şi, ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi, pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de dânşii şi s-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!

Sfântul Luca al Crimeii: Înălțarea Domnului – „Eu sunt cu voi”

Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că, la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.

Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.

Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?

Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.

El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.

Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.

Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.

„Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.”

Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.

De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.

Și se spune în condac: „de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat”. Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.

Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.

Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni în inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.

„Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.”

Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.

Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?

Aduceți-vă aminte cum marele Cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: „Nicicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului”.

Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!

Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”?

Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos Însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.

Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuși a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit. Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el.

Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!

Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)

„Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.

Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.

Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.

Amin.

(14 mai 1953)

Sursa: Doxologia

Povestea unui tată care a dorit să-și avorteze fetița cu Sindrom Down

Heath White este un bărbat "perfect" care caută perfecțiunea în tot ceea ce face. La școală, în sport, în serviciul de ofițer FBI. Primul copil, Peeper, născută în 2005, era, bineînțeles, perfectă.

Viața "perfectă" a durat până când, în 2006, a aflat că al doilea copil al lui, cu care era atunci însărcinată soția, are Sindromul Down.

La început a fost cuprins cu totul de patima slavei deșarte: ce vor spune alții despre mine şi despre copilul meu. A căutat cu orice chip să o determine pe soție să avorteze. Deși Jennifer îl iubea mai mult decât orice și îi era teamă că o să o părăsească, ea nu a fost de acord cu luarea vieții fetiței.

La naștere, a spus că nu se vede ca are Sindromul Down. Soțul i-a răspuns că minte și au urmat câteva luni în care pentru el fetița nu exista.

Peste câteva luni însă, Paisley l-a făcut pe tatăl ei să se schimbe. Față de ea, dar și față de ideea de perfecțiune și succes.

A înțeles că Paisley este fetița lui, că este un om și că, în felul ei, este perfectă.

A început să alerge cu Paisley la curse și la maratoane. De acum, nu numai că o iubea, dar dorea să se și laude cu ea!

A reușit să își depășească și rușinea de a o respinge de la început, mărturisind acest lucru într-o scrisoare către Paisley. Ca și cum ar fi știut despre puterea spovedaniei, și-a dat seama ca este mai bine să nu lase niciun "secret murdar" în conștiința sa.

Acum Heath și Jennifer au patru copii. Dar cel de-al doilea, Paisley, l-a făcut pe tatăl ei să înțeleagă că tot ce făcuse în viață a fost departe de perfecțiune. Heath White spune acum că singurul lucru perfect pe care a putut să-l facă a fost dragostea sa pentru Paisley. Și dacă la început era îngrozit de gândul că va trebui să aibă grijă de ea, acum se teme că nu va trăi suficient.

- Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl fac este să alerg. Acesta este timpul meu personal.

După ore întregi de alergat, după nenumărate maratoane, după kilometri nenumăraţi, mereu se întoarce la scrisoare.

"Dragă Paisley, am vrut să-mi iau un moment ca să-ţi spun despre tulburarea emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos şi de egoist am fost şi cu cât m-am gândit mai mult la asta cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul."

Scrisoarea este o marturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care a vrut să fugă acum fuge către ea.

Jeniffer White - soţia lui Heath: El voia să fie perfect şi voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Asta nu era ceea ce plănuise să fie, asta nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ŞI ASTA NU ERA BINE.

Crescut în estul Texasului, Heath White, ştia un singur lucru: succesul. Era un sportiv remarcabil şi un elev de top,  absolvind liceul printre primii trei elevi din clasa lui. A câştigat o bursă la North Western State, în centrul statului Luouisiana. Acolo a început să alerge şi să reuşească în aproape tot ce îşi propunea.

-  Ce note aveai?

- Note maxime. După ce am absolvit liceul am intrat la facultatea de drept pentru un semestru şi am fost acceptat într-un program de antrenament al piloţilor la Forţele Aeriene USA. Am crescut privind filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick(un personaj din TopGun).

- Nu ştia ce era, dar simţea că va avea ceva deosebit de împlinit în viaţa lui.

Absolvind primul din clasa lui de piloţi, White a sărbătorit evenimentul în stilul său unic, cerând-o în căsătorie pe fata pe care o ştia din şcoala generală.

- La sfârşitul festivităţii de absolvire toţi colegii mei s-au adunat în jurul lui Jeniffer, eu am îngenunchiat în faţa ei în timp ce toţi au strigat: “Vrei să te căsătoreşti cu mine?”

- După ce am zis “da”, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:  Până la urmă pe care l-ai ales? I-am zis: pe cel cu inelul.

Heath şi Jeniffer s-au căsătorit pe 7 aprilie 2000. După 4 ani de căsătorie cei doi aşteptau primul lor copil.

- Cum urma să fie copilul, în mintea lui?

- Perfect! Ca el! Copiii noştri urmau să fie deştepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi.

Pepper White s-a născut în mai 2005. Era o fetiţă sănătoasă. Un an mai târziu soţii White aşteptau din nou un copil.

- Voiam să facem un frăţior pentru Pepper. Testele prenatale au arătat că acest copil urma să aibă Sindromul Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie şi limitează modul în care un copil se dezvoltă, atât fizic cât şi mental.

- Care era frica ta cea mai mare?

- Că mă va părăsi, că pur şi simplu va fugi. Şi cel mai rău era că ştiam că el îmi va cere să avortez, deoarece cunoşteam faptul că principiile lui în legătură cu avortul nu sunt atât de puternice ca ale mele.

- Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort.

- Ce i-ai spus?

- Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene. Ce slăbiciune din mine a provocat acest lucru?

- Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Pur şi simplu era absent emoţional.

- Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câştigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca şi cum ai muri. Aşa mă simţeam eu. Simţeam ca şi cum aş fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?

- Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aş scăpa de fetiţă. Şi îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla aşa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în şir.

- Ei i-a fost imposibil să facă avortul. Paisley va urca la bordul avionului. Sau nu.

Paisley White s-a născut  pe 16 martie 2007.

- Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut şi parcă o aud pe mama ei cum îmi zicea că fetiţa nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Şi i-am spus că minte, pentru că se vedea clar că are Sindromul Down.

- M-am simţit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în faţa mea. Şi cred că după ce am început s-o alăptez mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii.

- Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni.

- Momentul decisiv a fost când am pus-o jos şi am gâdilat-o iar ea a început să râdă şi să încerce să mă îndepărteze. Şi râsul ei, zâmbetul şi faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu.

- Ce simţi când îţi aduci aminte de acel moment?

- Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reuşit să mă schimbe.

Schimbarea a venit parţial printr-o idee, un mod de a se arăta lumii şi de a-şi găsi un loc lângă ea.

- Heath a început să alerge din nou, de data asta împingând-o pe Paisley.

- De ce ai vrut să faci aşa aceva?

- Ca l să vadă lumea că sunt mândru de ea. Nimeni nu ştia cum m-am simţit înainte de a se naşte. Iar dacă voi reuşi  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie şi să nu facă greşeală pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit de Paisley mai târziu, în viaţă, când va afla adevăratele mele sentimente.

Pe 2 martie 2008, chiar în ajunul  primei aniversări din viaţa lui Paisley,  au alergat la primul lor maraton în Little Rock.

- Îmi aduc aminte când am fixat-o în cărucior. Era atât de mică şi am învelit-o bine, şi o zdruncinam când alergam cu ea.

- Cred că eram la 100 de metri de linia de sosire şi Heath ne-a văzut şi s-a oprit şi noi l-am întrebat: ce faci? Şi el a zis: o s-o iau în braţe până la linia de sosire.

- Eram doar eu şi cu ea. Nimic nu mai stătea între noi. Uitându-mă la pozele din acea zi îmi dau seama că este o amintire frumoasă.

- Uită-te la medalia ta. Aţi făcut o treabă bună.

Acea linie de sosire era doar punctul de plecare pentru ce-a urmat. Heath a continuat să alerge împreună cu fata lui, dar a vrut să arate lumii cât de mândru este de ea printr-un alt mod. De această dată printr-un mod permanent.

- Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down, şi vreau ca acest lucru să-l vadă şi când se uită la mine.

În următorii 4 ani, în timpul liber de după jobul lui ca agent la FBI, Heath a alergat la tot mai multe curse împreună cu Paisley. 5 curse, 10 curse, încă 9 maratoane, inclusiv o cursă în oraşul său natal Wascon din Texas, în faţa familiei lui care aştepta la linia de sosire.

- Cum v-aţi descurcat?

-  Am câştigat. În acea zi ea era numărul 1.

- Până atunci nu câştigaseră nici un loc întâi.

- Ai câştigat medalia asta cu tati? Dar asta? Dar aceea? Uită-te şi la astea.

Cu toate acestea nicio medalie şi nicio distanţă nu puteau să şteargă îngrijorările unui tată pentru faţa lui.

- Care e teamă ta cea mai mare?

- Mă tem că cineva îi va spune într-o zi “retardată”. Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa ei, pentru că e diferită... iar va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea şi s-o ajut să-şi reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.

Acesta e unul din motivele pentru care, în toiul atâtor curse şi maratoane, după ce Paisley a împlinit 18 luni, Heath s-a aşezat la birou şi a început să scrie scrisoarea adresată fetei lui: 

“Voiam ca oamenii să ştie cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc.”

- Acesta a fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aş fi scris scrisoarea, ea n-ar fi ştiut cum m-am simţit înainte se nască. Putea fi secretul meu ruşinos pe care l-aş fi dus toată viaţa. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să ştie că reprezintă totul pentru mine.

Heath şi Jeniffer au mai adus pe lume al treilea copil, în 2010. O altă fetiţă numită Tex. Şi acum îl aşteaptă pe al patrulea, tot o fetiţă, care urmează să se nască în octombrie anul acesta(2012).

- Arăţi ca un eschimos.

Pe 4 martie anul acesta, la 38 de ani, Heath White se pregătea s-o împingă pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară. Această ultimă cursă urma să aibă un obiectiv mai adânc: de a alerga împreună  321 de mile, un număr cu o semnificaţie profundă. Numărul 321 este semnificativ pentru că Sindromul Down este a treia replică a celui de-al 21-lea cromozom . Atingând acest număr la ultima cursă, ea va rămâne în amintire pentru toată viaţa.

- De ce să te opreşti acum?

- Motivul e dincolo de Paisley. Ea se poate juca, poate merge mai departe fără ca eu s-o împing de la spate.

- La început Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum când se gândeşte la asta spune că s-ar putea să nu poată ajunge să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei.

- Cum descrii momentul în care ai trecut linia de sosire?

- A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea. Nu ştiu ştiu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, ştiind că va fi ultima oară când alergam împreună. Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.

"Înainte ca tu să te naşti, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu eşti lumina şi întunericul meu şi este un privilegiu să-ţi fiu tată. Te voi iubi întotdeauna!

Tati "

* 

October 12, 2012 (LiveActionNews.org) - ESPN airs a weekly show called “E:60.” This investigative hour-long show highlights stories – often personal, touching, and sometimes tragic ones – related to sports. On October 1, ESPN posted a segment of “E:60″ called “Perfect” to YouTube. “Perfect” is nothing less than a gripping, life-changing tale.

Heath White, a military man, marathon runner, and all-around success story, was suddenly faced with a choice. During his wife’s second pregnancy, Heath discovered that his new daughter would be born less than perfect, to his way of thinking. Heath admits that he pressured his wife to have an abortion, yet she bravely refused.

But the story doesn’t stop there. After Paisley was born, Heath decided to be her father. From this precious girl, he has learned what “perfection” really is. And he would undoubtedly tell you that his life would be wholly imperfect without the gift of Paisley. Once unwanted, now greatly loved, Paisley has taught her dad how perfect life can truly be when we welcome each little one.

Watch the story for yourself. It’s just under fifteen minutes long, and it will be some of the best fifteen minutes of your life. Not only does Heath’s story show the beauty of every life – originally wanted or not – but it also shows the power of a changed life. No matter the decisions we have made or have almost made, we can be made new. We can change today and value every single life.

Life itself is perfect.

Sursă: LifeSiteNews

*

Comentarii

Anne Gross Beal: It's so odd that people want "perfect" children, I was briefly pregnant at age 46 (had a miscarriage) and had refused pre-natal testing because by then my other children were teenagers and I had learned there is no pre-natal test for tantrums, bed-wetting, climbing out on the roof, jumping out of 2nd story windows, driving 89 mph in a 40 zone, driving a car 15 miles without oil, failing math or physics, losing a brand new Starter jacket, or pooping on the sidewalk after church. There is no prenatal test for any of that, so why bother?  No child is perfect! Deal with it.

Christine Temple: My 4yr old daughter has DS. Her father wanted me to put her up for adoption and the doctors only offered a medical abortion without any counseling for other options. I decided to continue with the pregnancy and hope for the best; and when she was born, I immediately bonded with her and was amazed at how precious she was as I held her in my arms for the first time. Yes, there are some additional challenges- but the beauty of knowing her in my life far outweighs whatever they might be, and she has made me a much better and compassionate person, I think. If you want to see the beautiful little muffin I'm so glad I kept- you can see her at "facebook.com/angelina.temple"

Charoline Chambers: My brother was born in 1962 with Down Syndrome. I cannot begin to tell you the countless positive ways his presence impacted our lives.  His life was an incredible gift from God - to our family and to those whose lives he touched.  He moved on to his heavenly home when he was 48 and as we gathered to honor his life at his funeral, it was powerfully evident that his unconditionally loving, mischievous, gracious, warm personality had influenced and changed all of us.  We were all better people for having known and loved him.  I believe that children born with DS are the pure in heart - they are gifts straight from the heart of God!   I agree so completely that these children can teach us how perfect life can truly be when we welcome each little one!

Anonim: Thank god for that mother.  My husband and his first wife found out they were expecting a child with down syndrome. He had talked to another man who had experienced the same thing. This man told my husband that  aborting his DS child was the best choice he had ever made. Sadly, he  and his then wife decided to do the same. At 4 months his ex delivered a tiny, dead, perfect DS boy.

It will never stop haunting him that he killed his own son because he wasn't "perfect" or didn't fit in with what we all imagine our kids should be like. I wish this story had come out back then, when they were deciding but I'm glad that it is out now to show other expectant parents that there is joy, there is perfection. I really think this man's story will save lives.

Kelly Ann McDonnell Justus: My daughter aborted her 3rd baby. Her husband couldn't deal with the fact that he killed his own son. My daughter was sedated but he saw the whole thing. It  was very hard for all of us. I think of the baby as a girl. She would be 3 years old this month.  It use to tear me apart but now I am dealing with it better.

O mărturie despre Gheorghe Jimboiu: Trăiam amândoi bucuria învierii mele

 Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima şi ultima dată în viaţa mea am avut o întunecare a minţii şi o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, decât eu, cel care am trăit-o.

Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conştiinţa şi mintea.

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis şi fără frică credinţa în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea şi conştiinţa, şi atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

Cei care îşi închipuie că în încercări excepţionale se poate face faţă numai cu puterile proprii, se înşeală şi se vor înşela până la sfârşitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fără Mine nu veţi putea face nimic»?

De aceea, când nu am strigat şi nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbuşit. Şi prăbuşirea mea a fost mare, pentru că satana mi-a chinuit sufletul şi m-a torturat timp de trei ani.

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăciunea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însa a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeala cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana».

Rugăciunea, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorbă cu Dumnezeu, Îl adoră, Îl măreşte, Îi mulţumeşte, Îi spune pasurile şi necazurile, Îl roagă să-l ierte, Îi cere ajutor şi mila etc [...]

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. [...]

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă posedă, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita
niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez.
Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

- Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

- Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

- O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

- De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

- De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

- Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

- Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

- Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

- Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Secţie. L-am cunoscut pentru a înţelege posibilităţile omului de a-şi mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueraș, ateul întors la dreapta credinţă la apusul vieţii.

Se apropiau Paştile şi puterile mele fizice şi sufleteşti se epuizaseră. În toată fiinţa mea se instalase, fără să-mi dau seama, o nelinişte sau poate o presimţire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emoţia celui aflat în faţa morţii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde minţile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţă aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simteamun alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine.

Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!”. Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare dar el s-a mulţumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat”.
Am revenit pe prici, m-am întins şi m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reuşit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem aşa de patru ani de zile.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării).