Predică la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara

 

APOSTOLUL

ROMANI 10, 1-10

Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

*

EVANGHELIA

MATEI 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, când a trecut Iisus dincolo, în ţinutul Gherghesenilor, iată că L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte furioşi, încât nimeni nu putea să treacă pe drumul acela. Şi iată au început să strige şi să zică: ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Şi era departe de ei o turmă mare de porci la păscut. Iar diavolii îl rugau, zicând: dacă ne scoţi afară, dă-ne voie să ne ducem în turma de porci. Atunci El le-a zis: duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci; şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe ţărm în mare şi s-a înecat în apă. Atunci păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor.

Şi intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în oraşul Său.

Părintele Constantin Coman despre vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara

- R Rădulescu: Doi oameni demonizati ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Îl recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?

- Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică. Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Apoi, este bine ştiut că, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul. Vedem şi în Evanghelia de astăzi, cum se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu:

„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Matei 8,29).

Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. Acesta este, după părerea mea, rostul acestei exprimări, de altfel retorică. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!” conchide un comentator contemporan nouă. Apoi, să nu uităm un lucru, pe care l-am mai spus în dialogurile noastre şi care aş dori să fie reţinut: personajul principal al întâmplării nu sunt demonii, ci Iisus. Sfântul Evanghelist Matei scurtează relatarea, eliminând detalii care ar îngreuia perceperea esenţialului. Demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său.

Problema în fond nu era că Iisus a venit prea devreme. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dobândeşte şansa ca la puterile sale naturale, care nu-i erau suficiente în lupta cu răul, să se adauge puterile dumnezeieşti, şi cu puterile dumnezeieşti să biruiască. De aceea a fost biruită moartea, de aceea a fost biruit păcatul, de aceea a fost biruit diavolul pentru totdeauna, pentru că omul a primit darul nepreţuit al împreună-lucrării cu puterile dumnezeieşti. Sigur, pare un discurs pe care probabil unii dintre ascultătorii dumneavoastră îl iau lejer, ca pe un clişeu. El nu este un clişeu, ci exprimă esenţa Evangheliei Mântuitorul Hristos, a credinţei şi a Învăţăturii Bisericii noastre.

- R Rădulescu: Evanghelia ne spune că erau oameni periculoşi, nimeni nu îndrăznea să treacă pe acolo pe unde erau ei. Se manifestau, bănuiesc, agresiv, violent. Erau ca nişte oameni nebuni. Este vreo legătură părinte profesor, între demonizare şi nebunie? Oamenii nebuni, dereglaţi psihic, suferă de un soi de demonizare? Pentru că mai rar ne întâlnim astăzi cu demonizaţi. Iar dacă aveţi experienţa întâlnirii vreunui om demonizat, explicaţi-ne care este diferenţa dintre un om nebun şi unul demonizat?

- Pr. Coman: Cu oarecare regret am să vă mărturisesc că nu am studiat acest domeniu. Nici eu şi nici în jurul meu nu cunosc pe cineva care să fi studiat această problemă, şi anume care este diferenţa dintre cineva bolnav şi o stare generată de prezenţa sau stăpânirea demonului. Cred că este destul de greu să facă cineva delimitarea exactă. Oricum, un lucru este foarte clar: în perioada în care medicina era un pic mai modestă, multe dintre situaţiile medicale erau asimilate cu demonizările, cu posedările de demoni, iar în perioada în care ştiinţa medicinii a avansat foarte mult, multe au fost scoase din această zonă. Nu pot spune când era mai bine! În principiu, aş spune că nici Biserica nu trebuie să identifice toate stările despre care vorbim cu posedarea sau lucrarea nemijlocită a diavolului, dar nici medicina nu trebuie să le asimileze pe toate patologiei medicale. Fără îndoială că atunci când se descoperă cauze organice, avem de-a face cu stări medicale.

Teologii mai puţin, dar duhovnicii Bisericii noastre, părinţii avansaţi din punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Din păcate, chiar şi în lumea noastră teologică, am renunţat să mai vorbim despre duhuri, deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes. 6,12).

În sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul, cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi, aspecte pe care psihologia le studiază din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar riscă izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască. Se poate întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică patologia medicală.

Oricum, din experienţa şi din istoria Bisericii, putem verifica un lucru, şi anume că prin intervenţia dumnezeiască, în urma rugăciunilor, în urma participării la viaţa Bisericii, la slujbele Bisericii – exorcismele, Spovedania, Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăşanie -, omul se pune sub o protecţie extraordinar de puternică în lupta şi cu duhurile şi cu bolile. Cu bolile care pot fi trupeşti şi sufleteşti. Antropologia noastră nu delimitează foarte clar nici zona trupului de cea a sufletului şi nici zona problemelor duhovniceşti de zona patologică.

Clar este că puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Biserica noastră învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la normalitate, de nesănătate, este păcatul. Păcatul propriu sau păcatele înaintaşilor şi ale semenilor. Este clar că Dumnezeu nu a făcut o fire omenească supusă bolilor, ci a făcut o fire omenească „bună foarte”, ca şi întreaga zidire. Căderea din această stare se datorează libertăţii omului şi stării de păcat, care a afectat şi afectează continuu firea omenească.

- R Radulescu: Demonizaţii sunt vindecaţi, se liniştesc dintr-o dată. Demonilor, Hristos le face o „concesie”, îi lasă să intre în turma de porci. Dacă nu le-ar fi îngăduit să intre în turma de porci, ar fi fost chinuiţi, ei se referă la un chin, prezenţa lui Hristos era un chin pentru ei, ar fi fost chinul mai mare? Ii miluieşte în vreun fel lăsându-i să meargă în turma de porcii? Cum să interpretăm acest gest, transferul demonilor din oameni în porci?

- Pr. Coman: Intr-una din rugăciunile de la exorcismele de la Botez se spune, despre respectivele personaje, că nici peste porci nu au avut stăpânire. Deci demonii, în prezenţa lui Hristos, nici peste porci nu mai au putere.

- R. Rădulescu: Dacă ar fi avut putere, porcii nu s-ar fi aruncat în mare.

- Pr. Coman: Porcii nu s-ar fi aruncat în mare. Nu demonii au dus porcii în mare, ci porcii au dus demonii în mare. Prin urmare, demonii nu au avut putere nici peste porci. Aceasta este erminia Bisericii noastre.

- R. Rădulescu: Dar, asupra unor oameni pe care îi posedă, au putere demonii? Pentru că omul este fiinţă liberă.

- Pr. Coman: Da, pentru că omul este liber şi „cooperant” în acelaşi timp. Aici este marea responsabilitate a omului. În timp ce animalul, în baza instinctului, este mai puţin cooperant cu răul, omul este foarte cooperant cu răul din pricina libertăţii lui. Acest dar extraordinar al libertăţii poate fi, în egală măsură, şi marea dramă a omului. Libertatea presupune responsabilitate, presupune o anumită educaţie, presupune simţul puterilor de a lupta, de a-ţi impune voinţa şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important al demonologiei, dacă doriţi să vorbim despre demonologie, pentru că omul însuşi generează sau cheamă, invită duhurile necurate în sine şi le cultivă, până într-acolo, încât el însuşi poate deveni rău, în parte sau în totalitate, lăsându-se stăpânit de duhuri rele cum sunt: duhul desfrânării, duhul lăcomiei, duhul minciunii, duhul beţiei, duhul hoţiei – foarte răspândit astăzi -, duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire etc.

- R. Rădulescu: Gesturi care devin obişnuinţă…

- Pr. Coman: Devin obişnuinţă şi la un moment dat omul se identifică cu ele atât de mult încât se simte cucerit de aceste duhuri, asfixiat. Noi avem, ca duhovnici, experienţe în acest sens. Probabil că şi mulţi dintre ascultătorii dumneavoastră, dacă ar încerca să-şi controleze, să-şi monitorizeze gândurile, imboldurile, iniţiativele, ar constata că foarte multe sunt generate de astfel de duhuri: al lăcomiei, al iubirii de stăpânire, al mândriei, al iubirii de slavă deşartă cum spunem noi, al lenevirii, al iubirii de arginţi şi multe altele.

- R. Rădulescu: Al erotismului, acum…!

- Pr. Coman: Al erotismului, nu mai vorbim. Dacă am contabiliza aceste situaţii — şi ar trebui să facem lucrul acesta – ne-am speria noi înşine. Ne-am speria constatând înstrăinarea de propria noastră fiinţă. Ne-am speria constatând că suntem capacităţi, asediaţi chiar, de anumite gânduri care nu sunt, de fapt, ale noastre, ci sunt generate şi întreţinute de aceste duhuri care se instalează în inima şi în mintea noastră. Ne-am speria constatând că nu mai trăim noi, ci am devenit pur şi simplu instrumente pasive la dispoziţia patimilor noastre.

Eu propun şi studenţilor mei şi credincioşilor un exerciţiu, care ne este foarte necesar. Acela de a investiga cu multă onestitate să vadă ce imbolduri tainice, lăuntrice, ascunse stau la baza iniţiativelor sau faptelor lor de fiecare zi, de fiecare clipă. Există o motivaţie declarată, mai puţin adevărată, a lucrurilor, dar există şi o motivaţie ascunsă, mai adevărată. Ne surprindem, de exemplu, că foarte multe faptele noastre au la temelie lenea, comoditatea, pentru care se găsesc justificări formale, exterioare, legitime. Ele par legitime în exterior, dar noi ştim că nu sunt, dacă suntem oneşti cu noi înşine. Acesta ar fi rolul preotului la spovedanie, să-l ajute pe credincios să se citească pe sine, să descifreze în adâncul fiinţei lor adevăratele motive sau adevăraţii stimuli ai atitudinilor şi faptelor sale. Oamenii trebuie ajutaţi să descopere că din lăuntrul lor izvorăsc lucrurile, şi mai ales gândurile rele. Cauzele exterioare sau împrejurările exterioare, pe care noi le invocăm, de obicei pentru a ne justifica, sunt numai nişte pretexte. Din cauza faptului că se instalează în noi legiuni de demoni, legiuni de duhuri necurate, suntem victime uşoare patimilor şi răului în general. Să luăm pe omul care are „darul” beţiei. Ce ironie, în popor se spune „are darul beţiei”! Acest om, cu darul beţiei, nu-şi mai aparţine. Am la spovedit soţii de astfel de bărbaţi, care devin nişte brute pur şi simplu, dincolo de orice închipuire. In momentele, foarte puţine de altfel, când sunt treji, sunt oameni foarte calmi, foarte aşezaţi, dar când se activează darul beţiei, devin inumani! Se vede clar că nu se mai pot stăpâni, se vede clar că sunt stăpâniţi de un duh rău. Ei înşişi se dau în mâna acestor duhuri. Acestea se instalează foarte adânc în om. Fiecare dintre noi se luptă cu una sau cu mai multe patimi, care sunt rezultatul acestor duhuri.

Astăzi tinerii se confruntă cu provocări foarte puternice. Erotismul de care aţi amintit, este cultivat pe toate canalele. Internetul deschide oricui, tânăr sau bătrân, accesul „protejat” fără limite la cea mai diabolică industrie pornografică. Noi, ca duhovnici, luăm act de această provocare şi de dimensiunile ei la spovedanie. Nu numai tinerii, ci şi oameni maturi devin captivi acestor noi instrumente ale vrăjmaşului. Deşi îşi dau seama că nu este corect, îşi dau seama că îşi fac foarte mult rău, că este afectat comportamentul faţă de soţie sau faţă de soţ, că se produce o întinare a lumii lăuntrice, a minţii, a gândului, a simţămintelor, în ciuda acestui fapt, nu se pot dezlipi de sursa răului. De ce, oare, are răul atâta putere? Pentru că se foloseşte de un instinct foarte puternic al omului, cel trupesc, al reproducerii.

Dar de ce omul nu se poate stăpâni? De ce omul nu poate fi stăpân pe sine? De multe ori — nu veţi crede probabil – pur şi simplu pentru că nu vrea să fie stăpân pe sine. Se complace în situaţia de stăpânit. In măsura în care el nu este stăpân pe sine, în aceeaşi măsură este stăpânit de patimă. Ori, stăpânirea se cheamă posesie. Iar posedarea de rău se cheamă demonizare. Într-un procent sau altul, toţi facem parte din această categorie. Eliberarea şi emanciparea este foarte grea şi presupune foarte multă nevoinţă şi mai ales recursul la puterea lui Dumnezeu. „Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului!“, spune un canon al Bisericii, ilustrând în felul acesta starea de captivitate în care se află omul robit patimilor.

- R Rădulescu: Tot de un duh rău sunt stăpâniţi şi locuitorii cetăţii din Evanghelie, părinte profesor? Ei Il alungă pe Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, au acelaşi reflex pe care l-au avut diavolii când L-au văzut pe Hristos? „Lasă-ne în pace!” Ii spun şi oamenii. Ce se întâmplă?

- Pr. Coman: Ei confirmă ce am spus până acum. Toţi erau într-un grad anume de posedare, toţi se simt jenaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Inchipuiţi-vă ce reacţie am avea noi, în casă la noi, la serviciu, pe stradă, în sălile de curs, oriunde, dacă ne-am trezi într-o bună zi cu Hristos în faţa noastră!!!

Cred că am avea aceleaşi sentimente de respingere. Ne-am simţi foarte jenaţi, ne-am simţi agresaţi în starea noastră, ne-am simţi oricum incomodaţi în starea în care ne complăcem, deşi ştim că este rea, pentru că s-ar oglindi numaidecât necurăţia din noi şi am prefera, cum foarte multă lume preferă, ca Dumnezeu să fie cât mai departe de noi. Ne-ar fi mai confortabil aşa. Suntem un pic credincioşi, ne facem un pic de rugăciune, mai mergem şi pe la biserică, suntem umani, mai dăm şi un pic de milostenie, dar Dumnezeu ar fi bine să stea departe.

Se vede lucrul acesta în atitudinea pe care o au copiii faţă de Dumnezeu. Copiii, fără excepţie până la o vârstă anume, vin spre biserică, vin spre Dumnezeu, spre tot ce este dumnezeiesc, fără nici o ezitare sau reţinere. Dacă se întâmplă totuşi să întâlnim copii care au reţineri, se feresc sau fug de lucrurile sfinte, de tot ceea ce trimite la Dumnezeu, trebuie să luăm aminte. Este posibil să moştenească, la nivelul zestrei genetice, lucruri grele de la părinţi. In general, copiii vin cu mare deschidere spre Dumnezeu. Dar cum încep să crească şi încep să se aşeze şi să lucreze în dânşii duhurile rele: minciuna, lăcomia, răutatea, invidia etc, încep să fugă, să se îndepărteze. Ajung în postura celor mari care, atunci când văd un preot venind pe stradă, preferă să treacă pe trotuarul celălalt, sau sa se prefacă că nu l-au văzut. Evită, de fapt, orice întâlnire cu un simbol, cu un semn care spune: „Ştii, este şi Dumnezeu pe aici pe undeva!“. Aceasta este şi atitudinea gadarenilor, care sunt deranjaţi de apariţia intempestivă a lui Hristos Dumnezeu.

Mai este un aspect, pe care poate ar trebui să-l discutăm. Este un pic mai ascuns! Este posibil ca în adâncul sufletului lor să fi fost şi regretul însănătoşirii celor bolnavi. Este greu de crezut un astfel de lucru, dar el se întâmplă. Se întâmplă mai ales la nivelul subconştientului. Oricât ni s-ar părea de ciudat, pentru cei sănătoşi, existenţa celor bolnavi este uneori un lucru convenabil, profitabil, desigur, atunci când nu este vorba despre o persoană dragă, ci despre un străin. Existenţa celor bolnavi este confirmarea stării noastre de sănătate. In situaţia aceasta, dispariţia bolnavilor cu diagnostic clar din societate echivalează cu anularea unui argument puternic al faptului că ceilalţi sunt sănătoşi. Spitalele, ca şi închisorile, sunt instituţii care marchează graniţa între sănătoşi şi bolnavi, între oamenii cinstiţi şi hoţi. Dispariţia spitalelor şi a închisorilor ar nelinişti mult pe cei sănătoşi ca şi pe cei cinstiţi, tocmai pentru că nu ar mai fi pusă în evidenţă sănătatea sau corectitudinea lor. Existenţa spitalelor şi a închisorilor dă bine pentru cei care nu sunt nici în spitale nici în închisori. Le hrăneşte impresia că sunt şi sănătoşi şi virtuoşi. Dacă ar veni cineva şi ar vindeca pe toţi bolnavii şi pe toţi păcătoşii, cei care nu sunt nici în spitale şi nici în închisori ar fi foarte deranjaţi.

- R. Rădulescu: Motivul de îndreptăţire.

- Pr. Coman: Adevărul este că graniţa dintre starea de sănătate şi cea de boală, ca şi cea dintre cinste şi cea necinste nu se poate marca prin spital şi prin închisoare. Nu toţi cei care nu sunt în spitale sunt sănătoşi, după cum nu toţi cei care nu sunt în închisori sunt oameni cinstiţi. Ştim aceasta foarte bine. Dar ne place să avem şi închisori şi spitale, pentru că acestea ne confirmă, într-o complicitate socială aproape generalizată, că suntem mai buni decât ceilalţi. In virtutea acestei impresii, n-am fi deloc bine impresionaţi, dacă, printr-o minune, s-ar vindeca lumea din jurul nostru şi de boli şi de patimi”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

EVANGHELIA

 LUCA 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.

 

Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos întâlneşte un demonizat, un om posedat sau stăpânit totalmente de diavol. Reacţiile omului respectiv erau pe măsură, erau diavoleşti să spunem. Vreau să vă întreb, pentru început, astăzi ne întâlnim mai rar, sau, poate, unii chiar nu au văzut oameni posedaţi, deşi există; ce se întâmplă cu acel om? Cum a trăit el, ca să ajungă să fie stăpânit total de diavol? Toţi avem gesturi sau gânduri, le-am putea spune demonice, dar ele apar şi dispar din viaţa noastră. Demonizatul este stăpânit în cea mai mare parte a vieţii sale de diavol. Ce s-a întâmplat, ca să ajungă în această stare?

Pr. Coman: Cred că ar trebui, înainte de orice, să lămurim un pic ce este diavolul şi diavolesc, sau demonic. Diavolul este o conştiinţă, care în mod deplin şi desăvârşit se plasează potrivnic lui Dumnezeu şi, în consecinţă, potrivnic vieţii, potrivnic a tot ceea ce este pozitiv.

R. Rădulescu: Are vreun scop? Este o împotrivire gratuită sau…

Pr. Coman: Diavolul nu este dintru început şi, în consecinţă, nu are un scop final raţional. Este o chestiune de interval. Dumnezeieştile Scripturi ne spun că diavolii sunt îngeri căzuţi. Răul aşadar nu este un principiu, ci este o pervertire a binelui, o cădere, o deviere. Pervertirea totală a binelui este diavolul. Este o conştiinţă întru totul potrivnică vieţii, potrivnică binelui. De aceea i se mai spune şi Potrivnicul. Răul nu are logică!

Ca să revenim la întrebarea dumneavoastră, ce trebuie să fi făcut cineva, ca să ajungă să fie posedat de diavol?

Ajunge să fie stăpânit de diavol cineva care cedează propria stăpânire asupra sinelui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu stăpânire de sine. Este suveran! Putem face unele asocieri care ne sunt la îndemână, le-aţi sugerat şi dumneavoastră în întrebare. De exemplu, stăpânirea de patimi. Cineva poate fi stăpânit de lăcomie, de patima lăcomiei. Sau, un exemplu mai accesibil experienţei tuturor: omul ajunge să fi stăpânit de băutură, dependent de băutură, alcoolic. Patimile sunt nenumărate şi cu puţină onestitate le putem identifica chiar la noi înşine. Cum se manifestă? Nu ne putem stăpâni în faţă provocării patimii respective. Nu mai funcţionează şi nu mai activează propria stăpânire de sine.

Omul este chemat să fie stăpân pe sine, să se controleze, să-şi gestioneze conştient toate impulsurile, toate intenţiile, toate faptele şi toate gândurile, adică să le conducă spre împlinirea rostului sau, spre împlinirea sensului propriei existenţe, să le dea tuturor o finalitatea pozitivă, constructivă, nu distrugătoare. Când nu se mai poate stăpâni, când nu-şi mai poate stăpâni impulsurile, omul este vizibil sub stăpânire străină, sub stăpânirea unui lucru rău. Dacă înţelegem ce înseamnă stăpânirea omului de o patimă sau alta, ne putem imagina ce înseamnă stăpânirea totală de rău. În cazul patimilor mai rămâne în om conştiinţa că ceea ce face este rău şi distructiv pentru propria viaţă. Stăpânirea de demoni presupune cedarea şi la nivelul conştiinţei. Părinţii Bisericii nu vorbeau despre lăcomie sau desfrânare sau lenevire ci despre duhul lăcomiei sau duhul desfrânării sau duhul lenevirii. Este uşor de înţeles de ce.

Cu puţină cercetare de sine, putem şi noi să observăm că la originea acestor patimi stau anumite stări sau intenţii ascunse, latente, care atunci când prind prilejul se manifestă irezistibil. Este regretabil că s-a renunţat la această cultură duhovnicească, cultură a vieţii la nivelul duhurilor, dacă vreţi, evident sub presiunea unei culturi materialiste şi raţionaliste. S-a creditat ideea că răul vine de la trup, de la nevoile şi de la poftele trupului. Are Sfântul Pavel un cuvânt relevant pentru cele spuse aici:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6,12).

Chiar în acest context Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva diavolului, arătând care sunt armele cu care se poate lupta împotriva acestuia:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului… Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11-17)

Adevărul, dreptatea, pacea, credinţă, mântuirea, cuvântul lui Dumnezeu sunt arme duhovniceşti (adică nemateriale) împotriva duhurilor rele. Teologia academică însăşi vorbeşte prea puţin – ca să nu spun aproape deloc – despre nivelul duhovnicesc al existenţei umane, de mecanismele vieţii duhovniceşti. O consecinţă a acestei tăceri este lipsa temelor despre diavol şi duhurile rele din preocupările sale. Se spune că cea mai mare biruinţă a diavolului este să-l convingă pe om că nu există diavol.

Postura de posedat de diavol începe cu aceste stăpâniri sau împătimiri, cu prezenţa patimilor înlăuntrul nostru, este anticipată de către acestea. Un mare teolog şi filosof grec al veacului XX-lea, Nikolaos Matsoukas a scris un tratat de demonologie. Câteva din cărţile sale au fost traduse în limba romana – inclusiv acest tratat de demonologie – şi publicate la Editura Bizantină. Este cam singurul teolog ortodox preocupat de demonologie, în spaţiul răsăritean, cel puţin în epoca modernă şi contemporană. Matsoukas sugerează şi insistă foarte mult asupra contribuţiei noastre la săvârşirea răului în propria noastră existenţă, la „invitarea” demonului să se sălăşluiască în noi. Sigur, altceva este răul provocat de noi şi altceva este diavolul. Diavolul este un rău personalizat. Conlucrarea cu el presupune un pact. Cel posedat, să spunem, din cauza lui sau din cauza părinţilor sau din cauze necunoscute, ajunge la un oarecare pact cu diavolul. Diavolul nu are putere asupra cuiva, dacă respectivul nu-i face loc, nu consimte.

Am avut o experienţă, ca duhovnic, cu un taximetrist, care mi-a relatat cum, plecând de la un simplu joc, a ajuns să fie stăpânit de diavol. Din această cauză a ajuns, de fapt, la mine la biserică. Stătea în maşină şi aşteptă clienţi, ca orice taximetrist. Uneori veneau, alteori nu veneau… De unde până unde, i-a venit în gând să facă un pact cu diavolul, ca să-i aducă clienţi. Dacă vă puteţi închipui!? De unde gândul acesta?! Noi, ca teologi şi preoţi, spunem că însuşi diavolul i-a strecurat în gând această provocare. Şi a început glumind în sinea sa: „Bine mă, trimite-mi clienţi!” Şi au început să-i vină clienţi. Nu avea clienţi a doua zi, zicea iarăşi: „Băi, mai trimite-mi nişte clienţi!” Totul a pornit într-o joacă.

R. Rădulescu: Dar se adresa diavolului?

Pr. Coman: Da, se adresa diavolului. Probabil că l-o fi provocat diavolul însuşi cu invitaţia: „Cere-mi mie, că îţi aduc eu clienţi…!”, un simplu gând. A ajuns, în cele din urmă să aibă coşmaruri. Noaptea nu mai dormea. Îl luă somnul şi începea să simtă cum dănţuiau şi râdeau în jurul lui cete, legiuni de demoni. La început îşi spunea: „Mi se pare mie…! Imaginaţia mea, este de vină…! Nu există diavoli”. Când a venit la biserică, mi-a mărturisit: „Părinte, cum îi ceream, cum veneau clienţii!”.

Sigur, un necredincios sau un raţionalist ar spune că este doar o impresie, o autosugestie, o coincidenţă. El era convins că nu era o simplă coincidenţă. Drama lui era că nu mai reuşea să scape de prezenţa acestui personaj, care îl tortura de aşa manieră, încât ajunsese 24 de ore din 24 să fie sub presiunea prezenţei lui. Când îi râdea pe o parte, când în imaginaţie, când îi auzea vocea, când hohotele de râs, pe care nu le mai putea suporta! Aceasta este istorisirea cuiva păţit în zilele noastre. Era, pur şi simplu, transfigurat, chinuit. A ajuns la biserică cerându-mi: „Părinte, faceţi ceva! Dintr-o joacă prostească, uitaţi unde am ajuns!” A venit un timp şi s-a ajutat de biserică, de Sfânta Cruce, de rugăciune, de dezlegări, ca să se liniştească. L-am pierdut apoi, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.

Iată, aşadar, o situaţie foarte concretă, când cineva, dintr-o joacă, a făcut loc diavolului înlăuntrul său. Posedarea aceasta de demon, are foarte multe grade şi etape. El este, până la urmă, cel care ne cultivă apetenţa pentru lucruri care ne stăpânesc, pentru patimi. Cunoaştem întâmplările din Pateric. Alexandria era în grija unui singur demon, care şi acela dormea. De ce? Pentru că toată lumea era dedată desfrâului. Nu era nevoie de multă vigilenţă din partea demonilor. În schimb, în jurul unui singur schimnic, care se nevoia, erau legiuni de demoni care nu numai că nu aveau timp să doarmă, dar se osteneau, tot timpul, ca să-l determine pe schimnic să înceteze lupta sa duhovnicească.

R. Rădulescu: Adică, îl sileau să răspundă acelor provocări, acelor ispite, cum le spunem. Părinte profesor, demonizatul, acest om din ţinutul gherghesenilor, este vindecat de către Mântuitorul Hristos şi se linişteşte. Demonii care ies din el sunt conduşi sau sunt invitaţi să intre într-o turmă de porci.

Pr. Coman: Demonii îi cer Mântuitorului lucrul acesta.

R. Rădulescu: Ei cer. Aici este cheia întâmplării. Mântuitorul Hristos nu îi lăsă în văzduh sau la îndemână să-şi facă de cap cu alţi oameni, ci îi îndeamnă către nişte dobitoace, către o turmă de porci. Dar nu întâmplător. Se pare, că porcii erau posesiunea oamenilor acelei cetăţi. Aici intervine reacţia acelor oameni, care clar, într-o primă fază, s-au minunat că acel om, pe care-l ştiau un nebun, un demonizat, s-a liniştit. Era acum un om normal. Dar apoi ce fac? Îl invită pe Mântuitorul Hristos să plece din ţinutul lor! Este o reacţie ciudată! În mod normal, ar fi trebuit să-L mai ţină puţin, să vadă ce este cu El! Hristos reuşise să facă ceea ce nimeni nu a reuşit până atunci! De aici tragem concluzia că posedarea este una evidentă în cazul omului vindecat din Evanghelie, dar în cazul celorlalţi demonizaţi este vorba despre o posedare mai subtilă? Ei sunt posedaţi de ceea ce posedau ei? Există acest pericol de a fi stăpâniţi de ceea ce avem fiecare?

Pr. Coman: Este foarte frumos ceea ce spuneţi. Contrastul este pus în evidenţă de Mântuitorul Hristos şi de Sfântul Evanghelist Matei. Oamenii locului nu se bucura atât de mult de vindecarea demonizatului, ba mai mult se revoltă, se întristează, pentru că este afectat avutul lor. Nu sunt în măsură să accepte jertfirea avutului lor, care putea fi chiar preţios, deşi era numai o turmă de porci. Oricum, nu se putea compara cu eliberarea unui om de sub posesiunea diavolului. Aici se pune în discuţie o problemă foarte, foarte importantă, pe care noi o regăsim în toate discursurile, şi culturale şi artistice. Tensiunea între a fi şi a avea, între existenţă şi suportul existenţei. Pentru că omul este chemat să-şi asigure existenţa, bazându-se pe o anumită avere, pe o anumită posesiune. Aceasta ne dă linişte, ne dă siguranţa zilei de mâine. Uneori, chiar ne amăgeşte că aceasta înseamnă a fi, înseamnă a exista. Să ai. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai evident.

R. Rădulescu: Avem tendinţa să ne evaluăm propriile eforturi, în funcţie de ceea ce avem…? Dacă nu avem, nu prea avem pentru ce să trăim?

Pr. Coman: Dar, dacă prelungim un pic logică, un pic numai, vom vedea că sunt lucruri mult mai importante, pe care le putem avea şi care ne-ar ridica la un mod de existenţa mult superior şi mult mai rafinat. A avea înseamnă un mod de existenţa la bază, cel mai de jos. Înseamnă a supravieţui, a te hrăni, a avea ce să mănânci, să ieşi în lume, şi să ai cu ce să te îmbraci. Înseamnă să ai o maşină, ca să poţi să te plimbi şi aşa mai departe. Dar nu în a mânca, nu în a te îmbrăca, nu în a te plimba se epuizează existenţa noastră!

Unde este existenţa noastră? Dacă mergem înspre vârf, existenţa noastră înseamnă să fim în legătură cu oamenii, să avem comunicare şi, eventual, relaţie de iubire cu ei! În realitate, raţiunea noastră de a exista, bucuria existenţei noastre, este să iubim şi să fim iubiţi. Dacă vrem să realizăm lucrul acesta, vom vedea că ne împiedică foarte mult avuţia despre care vorbeam. Ar fi bine ca având, să putem şi iubi. Dar se întâmplă mai rar. Ne iubim pe noi înşine! Calea ca cel care posedă avuţii să ajungă să iubească, este să transforme avutul sau în donări, să-l dăruiască!

În Evanghelia noastră vedem că nu există disponibilitatea dăruirii. Când Mântuitorul le-a propus, nu au acceptat jertfirea turmei de porci pentru a vindeca pe unul dintre semenii lor, probabil fiu, sau frate, sau unchi, sau tată! Nu au acceptat să transforme avuţia în dar. Ar fi fost un salt fantastic al modului de existenţă. De la existenţa de supravieţuire, de jos, de bază, la o existenţă superioară, la treapta de sus a existenţei.

Dacă nu este chemat omul la o existenţă superioară, atunci cine? Părintele Stăniloae ne spune că: „Dragostea este vârful existenţei!” A exista la vârf înseamnă a iubi. Ca să ajungi acolo, ca să ajungi să iubeşti, trebuie să gestionezi foarte jertfelnic avuţia ta, şi patimile asemenea. Un om pătimaş nu poate iubi. Nici chiar patima aceea, pe care o întâlnim atât de des, într-o aşa zisa relaţie nebună de dragoste. Ea nu este, de fapt, un suport real al iubirii. Şi nici nu duce la iubire. Duce la drame, duce la pervertiri ale iubirii. Iubirea are o singură premiză, anume capacitatea de jertfire a sinelui, sacrificiul de sine.

Iar vrăjmaşul, demonul este opusul, adică neiubirea, ura, invidia. Invidia îl face să lupte cu patimă împotriva omului, atunci când acesta începe să devină fiinţă iubitoare, când începe să se desprindă de tot ceea ce ar putea să-l ţină în lumea de jos, la nivelul inferior al existenţei. Atunci, desigur, diavolul face ravagii. Diavolul nu suportă binele. Se spune despre el că „mai degrabă ar putea răbda paiele para focului decât diavolul pala cea arzătoare a dragostei”.

R. Rădulescu: Deci, soluţia pentru a ne păzi de această tendinţă, care ne încearcă pe toţi, de a fi posedaţi, este să exersăm sacrificiul. Cu ce se începe?

Pr. Coman: Spiritualitatea noastră creştinească a dezvoltat un întreg instrumentar. Iată, de exemplu, exersarea în vederea dobândirii capacităţii de a te dărui, în cele din urmă de a te dărui pe tine însuţi, adică de a face sacrificii, este înfrânarea. A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două! (…) Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te mulţumi cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.

Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale, că ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic! Că nu ai trăit tu, de fapt! Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!

Eu sunt la o vârstă, la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe. De aceea, aş îndemna pe cei care ne ascultă, să nu se raporteze la ceea ce discutăm noi aici, ca la nişte teorii ale cuiva, ci să se raporteze că la o ofertă reală de viaţă, ca la o provocare! Să încerce! Omul trebuie să se ridice la un nivel superior de existenţă, acolo unde el este stăpân. Nici patimile, nici vrăjmaşul, ci el! (…)”

(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt