Monahul Moise Aghioritul: Timpul sporeşte pe măsură ce omul creşte duhovniceşte / Sensul vieţii

Unii spun că viaţa noastră este destul de scurtă. Credem, însă, că noi înşine ne scurtăm timpul vieţii prin lipsa de măsură, prin reaua întrebuinţare a lucrurilor şi prin pervertirea obiceiurilor.

Dacă ne folosim viaţa cu respect, cu socotinţă şi cumpătare, atunci aceasta este cu siguranţă destul de lungă. Omul, în general, nu apreciază timpul, îl lasă să curgă fără să dobândească vreun folos, îl iroseşte cu uşurinţă, nu-l valorifică, nu-l întrebuinţează într-un mod folositor. Oamenii trăiesc adesea de parcă ar fi nemuritori aici, pe acest pământ. Nu răscumpără timpul, deşi zilele sunt destul de rele. Timpul sporeşte pe măsură ce omul creşte duhovniceşte, pe măsură ce se apropie de adâncul şi de sfinţenia sensului vieţii.

Unii au îmbătrânit fără să-şi fi trăit bătrâneţea, iar alţii, tineri, au îmbătrânit înainte de a înainta în vârstă. Se tem de moarte, deşi nu ştiu să trăiască. Viaţa li se scurge printre degete fără să apuce să o trăiască. Nu ştiu nici ce înseamnă viaţă, nici ce înseamnă moarte, nici care este sensul esenţial al vieţii omului. Cel mai mult se tem de moarte cei pe care îi mustră conştiinţa, cei care nu şi-au pus în rânduială identitatea lor duhovnicească, cei care s-au lăsat târâţi de desfătările vieţii. Stilul de viaţă duhovnicesc al omului se împotriveşte cu multă putere stricăciunii şi vătămării pe care timpul le poate provoca. Liniştea se poate sălăşlui definitiv în sufletul omului doar după o aprigă luptă cu răul. Încrederea în pronia dumnezeiască va contribui într-o măsură importantă la această reuşită.

Filosoful Seneca spune că „problema nu este, însă, faptul că avem un timp al vieţii scurt, ci că irosim mare parte din acesta”. Dacă omul este târât în vânarea plăcerii, a luxului, a slavei şi a bunăstării, nu va înţelege cum a trecut pe lângă el o viaţă întreagă. Goana avidă după bani, beţia, lenea, ambiţia, lăcomia, uneltirile îl chinuie mult pe cel care le îndrăgeşte. Patimile nu îl lasă pe cel care le lucrează să vadă adevărul.

Desfătările îl ţintuiesc pe om în cele de jos şi nu îl lasă să se desprindă de cele pământeşti. Mulţi îi admiră pe cei bogaţi, nu ştiu însă ce mări învolburate poartă aceştia înlăuntrul lor. Foarte puţini ar putea să spună cu uşurinţă că sunt destul de mulţumiţi faţă de ei înşişi, faţă de sinele lor. Nu i-au dat acestuia timpul pe care, după dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atenţie, nu l-au privit drept în ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodată. De aceea n-ai fost liniştit, plin de pace, fără frică şi răbdător. Am uitat complet că suntem muritori şi trecători pe acest pământ.

Oricât şi-ar bate omul joc, în fel şi chip, de sine însuşi, întotdeauna, în esenţă, va căuta adevărata odihnă. Un înţelept împărat roman se bucura chiar şi numai la gândul că odată şi odată va izbuti să se elibereze de fastul stăpânirii sale pentru a se odihni cu adevărat. Când omul se ocupă cu multe, se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte, nu se poate concentra într-o direcţie ca munca lui să aibă randament, nu are timp să trăiască liber. Foarte adesea oamenii sunt obosiţi de cele din trecut şi din prezent. Încearcă să trăiască un viitor mai bun, fără să facă, însă, nimic important în acest sens. Viaţa se scurge şi omul, adâncit în multele sale îndeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se întreabă cum de au trecut atât de repede atâţia ani. Desigur, cu atât mai scurtă le pare viaţa celor care se ocupă de multe.

În viaţă dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înşine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ţinta, sensul vieţii. Am trecut examenele, suntem câştigători. Simţim mireasma veşniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viaţa. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm.

 

Sursă: Pemptousia

Predica la Duminica a XXIII-a după Rusalii / Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

EVANGHELIA

 LUCA 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.

 

Părintele Constantin Coman: Despre stăpânirea de sine a omului şi despre stăpânirea lui de patimi şi de demoni

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos întâlneşte un demonizat, un om posedat sau stăpânit totalmente de diavol. Reacţiile omului respectiv erau pe măsură, erau diavoleşti să spunem. Vreau să vă întreb, pentru început, astăzi ne întâlnim mai rar, sau, poate, unii chiar nu au văzut oameni posedaţi, deşi există; ce se întâmplă cu acel om? Cum a trăit el, ca să ajungă să fie stăpânit total de diavol? Toţi avem gesturi sau gânduri, le-am putea spune demonice, dar ele apar şi dispar din viaţa noastră. Demonizatul este stăpânit în cea mai mare parte a vieţii sale de diavol. Ce s-a întâmplat, ca să ajungă în această stare?

Pr. Coman: Cred că ar trebui, înainte de orice, să lămurim un pic ce este diavolul şi diavolesc, sau demonic. Diavolul este o conştiinţă, care în mod deplin şi desăvârşit se plasează potrivnic lui Dumnezeu şi, în consecinţă, potrivnic vieţii, potrivnic a tot ceea ce este pozitiv.

R. Rădulescu: Are vreun scop? Este o împotrivire gratuită sau…

Pr. Coman: Diavolul nu este dintru început şi, în consecinţă, nu are un scop final raţional. Este o chestiune de interval. Dumnezeieştile Scripturi ne spun că diavolii sunt îngeri căzuţi. Răul aşadar nu este un principiu, ci este o pervertire a binelui, o cădere, o deviere. Pervertirea totală a binelui este diavolul. Este o conştiinţă întru totul potrivnică vieţii, potrivnică binelui. De aceea i se mai spune şi Potrivnicul. Răul nu are logică!

Ca să revenim la întrebarea dumneavoastră, ce trebuie să fi făcut cineva, ca să ajungă să fie posedat de diavol?

Ajunge să fie stăpânit de diavol cineva care cedează propria stăpânire asupra sinelui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu stăpânire de sine. Este suveran! Putem face unele asocieri care ne sunt la îndemână, le-aţi sugerat şi dumneavoastră în întrebare. De exemplu, stăpânirea de patimi. Cineva poate fi stăpânit de lăcomie, de patima lăcomiei. Sau, un exemplu mai accesibil experienţei tuturor: omul ajunge să fi stăpânit de băutură, dependent de băutură, alcoolic. Patimile sunt nenumărate şi cu puţină onestitate le putem identifica chiar la noi înşine. Cum se manifestă? Nu ne putem stăpâni în faţă provocării patimii respective. Nu mai funcţionează şi nu mai activează propria stăpânire de sine.

Omul este chemat să fie stăpân pe sine, să se controleze, să-şi gestioneze conştient toate impulsurile, toate intenţiile, toate faptele şi toate gândurile, adică să le conducă spre împlinirea rostului sau, spre împlinirea sensului propriei existenţe, să le dea tuturor o finalitatea pozitivă, constructivă, nu distrugătoare. Când nu se mai poate stăpâni, când nu-şi mai poate stăpâni impulsurile, omul este vizibil sub stăpânire străină, sub stăpânirea unui lucru rău. Dacă înţelegem ce înseamnă stăpânirea omului de o patimă sau alta, ne putem imagina ce înseamnă stăpânirea totală de rău. În cazul patimilor mai rămâne în om conştiinţa că ceea ce face este rău şi distructiv pentru propria viaţă. Stăpânirea de demoni presupune cedarea şi la nivelul conştiinţei. Părinţii Bisericii nu vorbeau despre lăcomie sau desfrânare sau lenevire ci despre duhul lăcomiei sau duhul desfrânării sau duhul lenevirii. Este uşor de înţeles de ce.

Cu puţină cercetare de sine, putem şi noi să observăm că la originea acestor patimi stau anumite stări sau intenţii ascunse, latente, care atunci când prind prilejul se manifestă irezistibil. Este regretabil că s-a renunţat la această cultură duhovnicească, cultură a vieţii la nivelul duhurilor, dacă vreţi, evident sub presiunea unei culturi materialiste şi raţionaliste. S-a creditat ideea că răul vine de la trup, de la nevoile şi de la poftele trupului. Are Sfântul Pavel un cuvânt relevant pentru cele spuse aici:

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6,12).

Chiar în acest context Apostolul Pavel vorbeşte despre lupta împotriva diavolului, arătând care sunt armele cu care se poate lupta împotriva acestuia:

„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului… Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11-17)

Adevărul, dreptatea, pacea, credinţă, mântuirea, cuvântul lui Dumnezeu sunt arme duhovniceşti (adică nemateriale) împotriva duhurilor rele. Teologia academică însăşi vorbeşte prea puţin – ca să nu spun aproape deloc – despre nivelul duhovnicesc al existenţei umane, de mecanismele vieţii duhovniceşti. O consecinţă a acestei tăceri este lipsa temelor despre diavol şi duhurile rele din preocupările sale. Se spune că cea mai mare biruinţă a diavolului este să-l convingă pe om că nu există diavol.

Postura de posedat de diavol începe cu aceste stăpâniri sau împătimiri, cu prezenţa patimilor înlăuntrul nostru, este anticipată de către acestea. Un mare teolog şi filosof grec al veacului XX-lea, Nikolaos Matsoukas a scris un tratat de demonologie. Câteva din cărţile sale au fost traduse în limba romana – inclusiv acest tratat de demonologie – şi publicate la Editura Bizantină. Este cam singurul teolog ortodox preocupat de demonologie, în spaţiul răsăritean, cel puţin în epoca modernă şi contemporană. Matsoukas sugerează şi insistă foarte mult asupra contribuţiei noastre la săvârşirea răului în propria noastră existenţă, la „invitarea” demonului să se sălăşluiască în noi. Sigur, altceva este răul provocat de noi şi altceva este diavolul. Diavolul este un rău personalizat. Conlucrarea cu el presupune un pact. Cel posedat, să spunem, din cauza lui sau din cauza părinţilor sau din cauze necunoscute, ajunge la un oarecare pact cu diavolul. Diavolul nu are putere asupra cuiva, dacă respectivul nu-i face loc, nu consimte.

Am avut o experienţă, ca duhovnic, cu un taximetrist, care mi-a relatat cum, plecând de la un simplu joc, a ajuns să fie stăpânit de diavol. Din această cauză a ajuns, de fapt, la mine la biserică. Stătea în maşină şi aşteptă clienţi, ca orice taximetrist. Uneori veneau, alteori nu veneau… De unde până unde, i-a venit în gând să facă un pact cu diavolul, ca să-i aducă clienţi. Dacă vă puteţi închipui!? De unde gândul acesta?! Noi, ca teologi şi preoţi, spunem că însuşi diavolul i-a strecurat în gând această provocare. Şi a început glumind în sinea sa: „Bine mă, trimite-mi clienţi!” Şi au început să-i vină clienţi. Nu avea clienţi a doua zi, zicea iarăşi: „Băi, mai trimite-mi nişte clienţi!” Totul a pornit într-o joacă.

R. Rădulescu: Dar se adresa diavolului?

Pr. Coman: Da, se adresa diavolului. Probabil că l-o fi provocat diavolul însuşi cu invitaţia: „Cere-mi mie, că îţi aduc eu clienţi…!”, un simplu gând. A ajuns, în cele din urmă să aibă coşmaruri. Noaptea nu mai dormea. Îl luă somnul şi începea să simtă cum dănţuiau şi râdeau în jurul lui cete, legiuni de demoni. La început îşi spunea: „Mi se pare mie…! Imaginaţia mea, este de vină…! Nu există diavoli”. Când a venit la biserică, mi-a mărturisit: „Părinte, cum îi ceream, cum veneau clienţii!”.

Sigur, un necredincios sau un raţionalist ar spune că este doar o impresie, o autosugestie, o coincidenţă. El era convins că nu era o simplă coincidenţă. Drama lui era că nu mai reuşea să scape de prezenţa acestui personaj, care îl tortura de aşa manieră, încât ajunsese 24 de ore din 24 să fie sub presiunea prezenţei lui. Când îi râdea pe o parte, când în imaginaţie, când îi auzea vocea, când hohotele de râs, pe care nu le mai putea suporta! Aceasta este istorisirea cuiva păţit în zilele noastre. Era, pur şi simplu, transfigurat, chinuit. A ajuns la biserică cerându-mi: „Părinte, faceţi ceva! Dintr-o joacă prostească, uitaţi unde am ajuns!” A venit un timp şi s-a ajutat de biserică, de Sfânta Cruce, de rugăciune, de dezlegări, ca să se liniştească. L-am pierdut apoi, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu el.

Iată, aşadar, o situaţie foarte concretă, când cineva, dintr-o joacă, a făcut loc diavolului înlăuntrul său. Posedarea aceasta de demon, are foarte multe grade şi etape. El este, până la urmă, cel care ne cultivă apetenţa pentru lucruri care ne stăpânesc, pentru patimi. Cunoaştem întâmplările din Pateric. Alexandria era în grija unui singur demon, care şi acela dormea. De ce? Pentru că toată lumea era dedată desfrâului. Nu era nevoie de multă vigilenţă din partea demonilor. În schimb, în jurul unui singur schimnic, care se nevoia, erau legiuni de demoni care nu numai că nu aveau timp să doarmă, dar se osteneau, tot timpul, ca să-l determine pe schimnic să înceteze lupta sa duhovnicească.

R. Rădulescu: Adică, îl sileau să răspundă acelor provocări, acelor ispite, cum le spunem. Părinte profesor, demonizatul, acest om din ţinutul gherghesenilor, este vindecat de către Mântuitorul Hristos şi se linişteşte. Demonii care ies din el sunt conduşi sau sunt invitaţi să intre într-o turmă de porci.

Pr. Coman: Demonii îi cer Mântuitorului lucrul acesta.

R. Rădulescu: Ei cer. Aici este cheia întâmplării. Mântuitorul Hristos nu îi lăsă în văzduh sau la îndemână să-şi facă de cap cu alţi oameni, ci îi îndeamnă către nişte dobitoace, către o turmă de porci. Dar nu întâmplător. Se pare, că porcii erau posesiunea oamenilor acelei cetăţi. Aici intervine reacţia acelor oameni, care clar, într-o primă fază, s-au minunat că acel om, pe care-l ştiau un nebun, un demonizat, s-a liniştit. Era acum un om normal. Dar apoi ce fac? Îl invită pe Mântuitorul Hristos să plece din ţinutul lor! Este o reacţie ciudată! În mod normal, ar fi trebuit să-L mai ţină puţin, să vadă ce este cu El! Hristos reuşise să facă ceea ce nimeni nu a reuşit până atunci! De aici tragem concluzia că posedarea este una evidentă în cazul omului vindecat din Evanghelie, dar în cazul celorlalţi demonizaţi este vorba despre o posedare mai subtilă? Ei sunt posedaţi de ceea ce posedau ei? Există acest pericol de a fi stăpâniţi de ceea ce avem fiecare?

Pr. Coman: Este foarte frumos ceea ce spuneţi. Contrastul este pus în evidenţă de Mântuitorul Hristos şi de Sfântul Evanghelist Matei. Oamenii locului nu se bucura atât de mult de vindecarea demonizatului, ba mai mult se revoltă, se întristează, pentru că este afectat avutul lor. Nu sunt în măsură să accepte jertfirea avutului lor, care putea fi chiar preţios, deşi era numai o turmă de porci. Oricum, nu se putea compara cu eliberarea unui om de sub posesiunea diavolului. Aici se pune în discuţie o problemă foarte, foarte importantă, pe care noi o regăsim în toate discursurile, şi culturale şi artistice. Tensiunea între a fi şi a avea, între existenţă şi suportul existenţei. Pentru că omul este chemat să-şi asigure existenţa, bazându-se pe o anumită avere, pe o anumită posesiune. Aceasta ne dă linişte, ne dă siguranţa zilei de mâine. Uneori, chiar ne amăgeşte că aceasta înseamnă a fi, înseamnă a exista. Să ai. Cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai evident.

R. Rădulescu: Avem tendinţa să ne evaluăm propriile eforturi, în funcţie de ceea ce avem…? Dacă nu avem, nu prea avem pentru ce să trăim?

Pr. Coman: Dar, dacă prelungim un pic logică, un pic numai, vom vedea că sunt lucruri mult mai importante, pe care le putem avea şi care ne-ar ridica la un mod de existenţa mult superior şi mult mai rafinat. A avea înseamnă un mod de existenţa la bază, cel mai de jos. Înseamnă a supravieţui, a te hrăni, a avea ce să mănânci, să ieşi în lume, şi să ai cu ce să te îmbraci. Înseamnă să ai o maşină, ca să poţi să te plimbi şi aşa mai departe. Dar nu în a mânca, nu în a te îmbrăca, nu în a te plimba se epuizează existenţa noastră!

Unde este existenţa noastră? Dacă mergem înspre vârf, existenţa noastră înseamnă să fim în legătură cu oamenii, să avem comunicare şi, eventual, relaţie de iubire cu ei! În realitate, raţiunea noastră de a exista, bucuria existenţei noastre, este să iubim şi să fim iubiţi. Dacă vrem să realizăm lucrul acesta, vom vedea că ne împiedică foarte mult avuţia despre care vorbeam. Ar fi bine ca având, să putem şi iubi. Dar se întâmplă mai rar. Ne iubim pe noi înşine! Calea ca cel care posedă avuţii să ajungă să iubească, este să transforme avutul sau în donări, să-l dăruiască!

În Evanghelia noastră vedem că nu există disponibilitatea dăruirii. Când Mântuitorul le-a propus, nu au acceptat jertfirea turmei de porci pentru a vindeca pe unul dintre semenii lor, probabil fiu, sau frate, sau unchi, sau tată! Nu au acceptat să transforme avuţia în dar. Ar fi fost un salt fantastic al modului de existenţă. De la existenţa de supravieţuire, de jos, de bază, la o existenţă superioară, la treapta de sus a existenţei.

Dacă nu este chemat omul la o existenţă superioară, atunci cine? Părintele Stăniloae ne spune că: „Dragostea este vârful existenţei!” A exista la vârf înseamnă a iubi. Ca să ajungi acolo, ca să ajungi să iubeşti, trebuie să gestionezi foarte jertfelnic avuţia ta, şi patimile asemenea. Un om pătimaş nu poate iubi. Nici chiar patima aceea, pe care o întâlnim atât de des, într-o aşa zisa relaţie nebună de dragoste. Ea nu este, de fapt, un suport real al iubirii. Şi nici nu duce la iubire. Duce la drame, duce la pervertiri ale iubirii. Iubirea are o singură premiză, anume capacitatea de jertfire a sinelui, sacrificiul de sine.

Iar vrăjmaşul, demonul este opusul, adică neiubirea, ura, invidia. Invidia îl face să lupte cu patimă împotriva omului, atunci când acesta începe să devină fiinţă iubitoare, când începe să se desprindă de tot ceea ce ar putea să-l ţină în lumea de jos, la nivelul inferior al existenţei. Atunci, desigur, diavolul face ravagii. Diavolul nu suportă binele. Se spune despre el că „mai degrabă ar putea răbda paiele para focului decât diavolul pala cea arzătoare a dragostei”.

R. Rădulescu: Deci, soluţia pentru a ne păzi de această tendinţă, care ne încearcă pe toţi, de a fi posedaţi, este să exersăm sacrificiul. Cu ce se începe?

Pr. Coman: Spiritualitatea noastră creştinească a dezvoltat un întreg instrumentar. Iată, de exemplu, exersarea în vederea dobândirii capacităţii de a te dărui, în cele din urmă de a te dărui pe tine însuţi, adică de a face sacrificii, este înfrânarea. A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două! (…) Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te mulţumi cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.

Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale, că ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic! Că nu ai trăit tu, de fapt! Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!

Eu sunt la o vârstă, la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe. De aceea, aş îndemna pe cei care ne ascultă, să nu se raporteze la ceea ce discutăm noi aici, ca la nişte teorii ale cuiva, ci să se raporteze că la o ofertă reală de viaţă, ca la o provocare! Să încerce! Omul trebuie să se ridice la un nivel superior de existenţă, acolo unde el este stăpân. Nici patimile, nici vrăjmaşul, ci el! (…)”

(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt

Arhim. Melchisedec Velnic: „Să fim uniți și să ne păstrăm identitatea în duhul cuminte al Bisericii”

Sursă imagine: Doxologia

Ascultă predica în format audio

Preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși,

Mărturisim în aceste zile Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer şi ne salutăm cu salutul „Hristos S-a înălţat!” până la Duminica ce urmează, a Rusaliilor, când vom prăznui Pogorârea Sfântului Duh, întemeierea Bisericii noastre.

Proorocul Solomon, în Pilde, spune că e este cu neputinţă să cunoști mersul corăbiei pe mare, să urmărești urma șarpelui pe stâncă și drumul vulturului pe cer. Este greu să înțelegi lucrurile acestea, spune el, este greu să pătrunzi aceste taine. Sfinții Părinți tălmăcesc acest cuvânt în felul acesta: așa cum corabia pluteşte pe mare și nu se cunoaște drumul pe unde a trecut, astfel a fost zămislirea Fecioarei Maria. Urma șarpelui pe stâncă face referire la pogorârea lui Hristos la iad, căci nu a știut iadul că l-a primit pe Hristos. Iar urma vulturului pe cer face referire la Înălțarea Domnului la ceruri. Odată cu înălțarea Sa la ceruri El a înălțat şi firea noastră omenească.

Am ascultat astăzi cu toții, în această duminică, a șaptea după Paști, învățătura Bisericii noastre despre Sinodul I Ecumenic, şi în cuvântul de învăţătură a fost prezentat în detaliu tot ce s-a întâmplat la Sinodul I Ecumenic și învățătura stabilită acolo.

De ce am spus acest cuvânt de la Înțeleptul Solomon? Pentru a ne aduce aminte că scopul firii umane este să se înalțe către cele de sus, să se înduhovnicească. Noi, cum frumos spune un Sfânt Părinte, îl avem pe Hristos înaintea noastră. El  a mers înainte ca să ne pregătească loc, și spre cele înalte trebuie să ne îndreptăm. În plus, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic au pus accent pe unitatea Bisericii.

Dragii mei, vreau să atrag atenția asupra unui lucru care se petrece sub ochii noștri, ai tuturor. De multe ori noi stăm pasivi, nesimțitori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și această pasivitate a nu vine decât din lipsa de credință fierbinte. Nu avem o credință vie, statornică, luminată de Duhul lui Hristos, luminată de Duhul Evangheliei. Am spus că firea umană a fost lăsată de Dumnezeu ca să se înalțe, nu să se coboare, nu să se întoarcă spre cele de jos, ci să se îndrepte spre cele de sus.

Trebuie să fim uniți și să ne rugăm, căci trăim niște vremuri foarte grele pentru întregul neam. Nu ne dăm seama cu toţii de ce se întâmplă și de care vor fi urmările a ceea ce acum se dezbate și urmează să se legifereze. Am spus de atâtea ori, aici, în biserică, faptul că astăzi credința noastră și familia sunt vânate. Se vrea distrugerea familiei, a familiei sănătoase, sfinte și bune. Se urmăreşte desfiinţarea legii aceleia strămoșești bine așezate în Biserica noastră și în neamul nostru.

Au doar am fost un neam pervers? Au doar am fost un neam care n-a avut la căpătâi Evanghelia, încât astăzi trebuie să dăm și să aprobăm legi care să fie împotriva Evangheliei? Au doar trebuie să avem o Constituție care să fie departe de duhul neamului nostru? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și pentru care trebuie să facem ceva, nu să stăm cu mâinile în sân. Prima dată aș face îndemnul să ne rugăm. Au doară la temelia neamului strămoșilor noștri, la căpătâiul lui Ștefan și al atâtor domnitori oare a stat legea păcatului? Oare au fost păcatele la căpătâiul lor sau a fost Evanghelia lui Hristos? Pe ce s-a întemeiat acest neam? Pe desfrânare? Pe sodomie? Pe păcate împotriva firii, care acum ajung să fie legiferate?

Hristos S-a înălțat la cer ca să înalțe firea umană. Ne-a deschis nouă drum, ne-a arătat calea pe care trebuie să mergem. Să se întrebe parlamentarii noștri și toți cei pe care i-am votat și i-am ales ca să ne reprezinte: oare tatăl și mama lor, strămoșii lor, ce spun? Bunicii care i-au crescut, ce spun când văd ce propun ei în Parlament?

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viața și de credința noastră mai departe. Nu, dragii mei. Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiți foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage pervertirea firii, are consecințe asupra întregului neam.

Prin anul 2007­–2008 l-am vizitat, împreună cu părinţii de la această mănăstire, pe Părintele Arsenie de la Techirghiol. I-am pus atunci această întrebare: „Sfinția voastră, cum interpretați acest text al Sfintei Scripturi, «urâciunea pustiirii a ajuns în locul cel sfânt», la loc de cinste?”

Răspunsul părintelui a fost clar: păcatul se așează în locul cel sfânt. Care e locul cel sfânt? Mintea și inima noastră. Trupul nostru trebuie să fie templu al Duhului celui Preasfânt și nu altceva. Mintea noastră trebuie să fie locaș al Duhului lui Dumnezeu și nu altceva.

Și, pe lângă toate acestea, ce lege este aceea care îngăduie păcatul? Au doară nu am avut un regim comunist, care a vrut să impună o morală fără Dumnezeu? Dar în acea morală fără de Dumnezeu era mai bine ca acum, sincer să fim. Era mai bine atunci ca acum, pentru că acea morală îl înlătura pe Dumnezeu, dar nu legifera păcatul. Era împotriva păcatului. Pe când acum s-a ajuns să legiferăm păcatul.

Nădăjduim, dragii mei, că se vor lua decizii înțelepte. Nădăjduim că cei care atentează la ființa și la identitatea neamului nostru nu vor izbândi. Ieri l-am serbat pe Eminescu, ziua lui de naștere în veşnicie. Dragii mei, citiți Eminescu. Vedeți cât de frumos a scris despre neamul nostru, despre spiritualitatea noastră, despre rădăcinile noastre care sunt bune și sfinte. Ei bine, aceste rădăcini trebuie păstrate. Nu trebuie otrăvite. Nu trebuie injectate în rădăcina neamului nostru perversiunea, păcatul, fărădelegea, ci trebuie să ne păstrăm în demnitate sfântă și curată. De aceea, dragii mei, fiind în această perioadă, când trebuie să ne înălțăm sufletește, nu să coborâm către cele de jos, să ne rugăm mai mult.

Îndemnul nostru, al tuturor, este un îndemn la rugăciune, ca Dumnezeu să ne dea limpezime și curaj în a mărturisi Adevărul. Au sosit vremurile, dragii mei, când trebuie să mărturisim Adevărul. Au sosit vremurile când trebuie să ne detașăm, să despărțim apele tulburi de apele limpezi. E timpul să spunem răului că este rău și binelui că este bine, nu să amestecăm binele cu răul. O lege care promovează imoralitatea, aceea nu este lege, aceea este fărădelege. Aceea nu este ceva care să se impună, pentru că în interiorul nostru este sădită legea morală.

Spune Sfântul Apostol Pavel limpede în Epistola către Romani: „Păgânii care nu au lege – deci nu aveau legea creștină – din fire fac cele ale legii”. Adică își dau seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce este păcat și de ceea ce este virtute. Ei bine, să ne rugăm la preabunul Dumnezeu ca să dea tuturor limpezime minții, căci li s-a cam întunecat mintea.

S-a vorbit astăzi de Arie, de eretici și de nelegiuirile care îi stăpâneau. Dragii mei, când omul se desparte de Biserică, când se desparte de Adevăr, să nu credeți că imoralitatea este departe de el. Pe cel care se desparte, ereticul, când a plecat din Adevăr, diavolul are grijă, smulgându-l din adevărata credință, să-l treacă prin toate mârșăviile și prin toate păcatele.

Ați auzit, poate, că sunt atâtea și atâtea secte unde este promovată imoralitatea: incestul, orgii, desfrânări. Dacă nu ați auzit, veți auzi, ați auzit acum. Sunt secte unde sunt încrucișări, amestecări de sânge, care nu sunt altceva decât desfrânări în grup. V-am spus: diavolul nu se va mulțumi niciodată să-i răpească omului numai dreapta credință, ci caută să-l terfelească în cele mai urâte și în cele mai netrebnice păcate, de care rușine este și a grăi, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, dragii mei, fiind astăzi în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, nădăjduim în unitatea Bisericii noastre și într-un duh cuminte, în duhul Sfinților Părinți, al Bisericii noastre. Împreună, cler și popor, trebuie să fim uniți și să ne păstrăm identitatea. Să păstrăm acest pământ sfânt și curat. De câte ori n-ați mărturisit, dumneavoastră, care ați fost plecați în afară, când v-ați întors în țară, că nu este un pământ mai sfânt și mai frumos ca acesta al patriei noastre? De ce? Pentru că a fost sfințit cu sudoarea strămoșilor noștri, cu genunchii pe care și i-au plecat, cu viața lor sfântă și curată, demnă, pe care au dus-o în frică de Dumnezeu. Ei bine, noi, cei de acum, trebuie să mergem tot așa. Tot în acest duh. Pe masa noastră de lucru tot Sfânta Evanghelie trebuie să fie, Crucea tot la pieptul nostru, trebuie să îl mărturisim tot pe Hristos Domnul și adevărurile pe care El ni le-a adus, iar păcatele, nelegiuirile care au fost legiferate în Apus și pe care vor și ai noștri să le legifereze, acestea n-au ce căuta. De aceea să fim tari, să nu vă fie rușine, să nu vă fie teamă în a mărturisi Adevărul.

Dascălii, profesorii, primarii, și absolut toți cei care aveți o funcție de conducere undeva, luați atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă, a imoralității care ni se impune, pentru că iarăși spun: e vânată ființa, identitatea noastră națională. E un atentat la cultura noastră și la spiritualitatea noastră. Noi avem o cultură și o spiritualitate, un neam, un popor bine întemeiat, bine așezat pe niște valori și nu trebuie să le pervertim, nu trebuie să le schimbăm.

„Moda lumii” – auzeam pe cineva că spunea despre ce se încearcă să se înscrie în noua Constituție pe care vor să ne cheme să o votăm. Dacă nu va fi cum trebuie nu ne vom prezenta. Să nu mergem la Referendum dacă ea nu va fi în duhul neamului și a spiritualității noastre. De ce? Pentru că nu este a noastră. Nu mă reprezintă, nu mă caracterizează.

S-a ridicat cineva și a spus că trebuie să recunoaștem meritele Bisericii Ortodoxe și a celorlalte biserici din țară, contribuția lor la istoria neamului. Și altcineva s-a ridicat și a spus: Iarăși Biserica? Când vom deveni un stat civilizat?

Aceasta e civilizație? Pardon! Dacă trebuie să fiu pervertit și să-mi pervertesc mintea și conștiința, aceasta nu-i civilizație. Acesta este un abuz. Ceea ce fac ei este un abuz împotriva ființei și a identității naționale, pentru că ei caută să ne schimbe pe noi și să fim noi cum sunt ei. N-aibă decât! Să fie ei! Dacă ei nu știu să apere valorile noastre, nu trebuie să ne facă și pe noi ca pe ei.

De aceea, dragii mei, să-mi iertați vehemența cu care poate am vorbit, dar nu este de glumit. Nu este de tăcut, ci trebuie vorbit, cum am spus și cum a îndemnat Sinodul Mitropolitan. Poate unii cunoașteți, poate unii nu cunoașteți: miercuri, la Mănăstirea Neamț, s-a întâlnit Sinodul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a luat atitudine faţă de ceea ce se întâmplă și a îndemnat tot clerul și pe credincioși la rugăciune, la veghere, la trezvie și la adoptarea unei atitudini. De aceea nu trebuie să tăcem.

Am spus că este cel mai mare atentat care se face asupra culturii și a spiritualității noastre naționale: să pui non-valoarea în locul valorii, să pui păcatul în locul cel sfânt, la loc de cinste. Aceștia grăbesc sfârșitul, dragii mei. Îl silesc pe Dumnezeu să se comporte altfel decât vrea El. De aceea, dându-ne seama că-L silim pe Dumnezeu să se comporte astfel, noi, cu atitudinea noastră, cu bunătatea, cu dragostea, cu rugăciunea fierbinte să-i cerem lui Dumnezeu să le schimbe mintea, să le dea cunoștința Adevărului, tăria mărturisirii Adevărului, a dreptei credințe.

Cum am spus: să meargă toți aceștia să-și întrebe părinții, să-și întrebe strămoșii, să-i întrebe pe toți aceia care stau la temelia neamului nostru: ei cum au mers, ei cum au trăit, ei cum au fost? Și dacă vor avea un răspuns pozitiv, să-l urmeze. Să facă ce au făcut înaintașii și nu altceva. Găsim la biserici, la mănăstiri, tetraevanghele date de sfinții noștri voievozi, de domnitorii noștri, de cei care au întemeiat neamul și țara. Să vadă toți aceștia pe ce trebuie să întemeieze o Constituție: pe Adevăr și pe dreptate, nu pe altceva. Și Adevărul este unul: Hristos este Adevărul, Calea pe care trebuie să mergem.

De aceea, nădăjduim în rugăciunile noastre, ale tuturor. Fiecare să se roage după cum poate: să postească o zi, două, cât poate, să facă ceva. Să zică „Doamne miluiește!” de patruzeci de ori. „Dă-le, Doamne, înțelepciune; dă-le, Doamne, nițică smerenie!” Căci, dragii mei, dacă vor avea nițică smerenie își vor da seama că greșesc. Dar, când omul trăiește în înfumurare, în închipuire, este greu să-şi înţeleagă greşeala. Ce este un eretic? O minte nerăstignită. Ce este un păcătos? Tot o minte nesmerită. Pe când cine se smerește își recunoaște starea în care se află și caută să se înalțe precum vulturul și urmează Vulturului a cărui Înălțare la ceruri am serbat-o, îi urmează lui Hristos. Aici este mintea cea limpede și curată.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne păstrăm cât mai mult identitatea noastră, spiritualitatea noastră, viața noastră cea bună, familia sfântă, aceea întemeiată din soț și soție, din bărbat și femeie, căci aceasta este binecuvântată de Dumnezeu. Încă de la creaţie Dumnezeu așa a lăsat: bărbat și femeie, și nu altfel. Aceasta e temelia familiei și a societății. Nu devierile, căci sunt devieri cele ce se vor legiferate. Am spus: dacă se va ajunge și se va îngădui să vină peste noi această plagă, ea va avea urmări nefaste asupra întregului neam, dar nădăjduim că nu va fi așa ceva. Dacă vom fi uniți și ne vom ruga, nu va fi. Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin.