Părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna despre provocările lumii actuale / Şcoala de Duminică

"Noi acum trăim din punct de vedere duhovnicesc ca și cum am trăi într-un spațiu, într-un loc în care este un cutremur continuu. Cutremurele ne sperie foarte tare, durează 7-10 secunde, iar dacă durează 2 minute și au o mare intensitate, aproape nu mai rămâne nicio clădire în picioare. Din păcate, în vremea noastră, din punct de vedere duhovnicesc este un cutremur care durează de multe decenii și cunoaște grade de intensitate din ce în ce mai ridicate. Atât de greu ne ținem echilibru într-un cutremur fizic, dar și mai greu ne ținem echilibru într-un cutremur duhovnicesc, în care temeliile pe care strămoșii noștri și-au clădit viața au fost negate, au fost răstălmăcite, au fost atacate, au fost ponegrite. Un tânăr dacă aude că Biserica este ponegrită, crede, căci el nu cunoaște Istoria Bisericii, ca să se uite cât a făcut Biserica pentru istoria țării, cât a făcut Biserica pentru a apăra țara, cât a făcut Biserica pentru educație.

În momentul în care credința este atacată și se încearcă extirparea ei din sânul unei comunități, atunci și cultura acelei comunități va cunoaște o dezagregare foarte puternică: se vor pierde repere, se vor distruge modele, va fi un fel de talmeș-balmeș, în care nu va mai putea spune nimeni dacă este mai importantă o statuie sau cel care a luat un ciocan și a sfărâmat-o în bucăți. Dacă omul nu mai crede în relația cu Dumnezeu ca într-un absolut al vieții, atunci tot ce ține de normă, de reper, de model va dispărea. Totul va deveni posibil, așa cum spunea și Dostoievski: „Pentru cine nu crede în Dumnezeu, totul devine posibil”, pentru că nu mai are noțiunea de bine și de rău.

Cine se raportează, se leagă de Hristos ca Dumnezeu adevărat, ca Om adevărat, ca Cel după care a fost făcut omul, ca Cel care a creat omul, acela are tot timpul în fața ochilor cum se poate să fii om cu adevărat. Fără de El noi nu putem să știm cum arată un om. Constantin Noica spunea că nu se vorbește niciunde mai mult despre om decât acolo unde se vorbește despre Dumnezeu, pentru că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Dacă nu mai are în vedere acest chip al lui Dumnezeu și crede, bunăoară, că se trage din maimuță, se va comporta în chip firesc ca o maimuță. Ori omul nu este făcut deloc pentru așa ceva. Omul este făcut pentru a cunoaște slava lui Dumnezeu.

Cred că aceasta este ceea ce avem noi de făcut astăzi:  să ne uităm către Hristos, la ce a făcut el, ce ne-a spus să facem, să încercăm să urmăm ce ne-a spus să facem și atunci vom simți noi înșine acel cuvânt – că Adevărul ne va face liberi."

Părintele Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna

Părintele Serafim Rose: „Adevărata criză este acceptarea sau negarea de către noi a lui Hristos" / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (13)

„Nihilismul vremurilor noastre se găseşte în toate şi cei ce nu aleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, să lupte împotriva lui, în numele deplinătăţii Fiinţei Dumnezeului celui viu, sunt înghiţiţi deja de către el. Am fost aduşi la marginea prăpastiei neantului şi, fie că îi recunoşteam ori nu natură, vom fi înghiţiţi de către ea fără nădejde de scăpare, prin afinitatea faţă de neantul atot-prezent din noi - doar dacă nu ne agăţăm de credinţă deplină şi sigură (care, îndoindu-se, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care nu suntem nimic..."

„Interpretările facile ale „crizei", ale „alegerii" ce ne stă dinainte, abundă; a ţine parte oricăror dintre aceste interpretări iluzorii este osândire. Adevărata criză este acum, precum a fost mereu, înlăuntrul nostru; este acceptarea sau negarea de către noi a lui Hristos. Hristos este criza noastră; El cere de la noi totul sau nimic, şi această „problemă" pe care ne-o înfăţişează este singura care are trebuinţă de răspuns... Îl alegem pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau pe noi, neantul, abisul, Iadul? Vremea noastră este întemeiată asupra neantului; dar acest neant, inexplicabil nouă, înfăţişează, celor ce îl pot încă percepe, criza tuturor oamenilor din toate vremurile, cu deplină claritate şi inconfundabil. Vremea noastră spune, dacă putem a o asculta, să îl alegem pe Dumnezeul cel viu."

Tinerii vremurilor de pe urmă – Ultima şi adevărata răzvrătire Monahii John Marler şi Andrew Wermuth Editura Sophia, 2008 (reeditată)

„Tinerii vremurilor de pe urmă”, reeditată în 2008 la editura Sophia, este o carte scrisă de doi monahi care au experimentat modelele anticulturalismului american, au murit şi au fost înviaţi de Hristos. După înviere au înfiinţat un local, „Monk’s Rock”, unde tinerii răzvrătiţi, în special punk-eri, l-au redescoperit pe Hristos.

Autorii fac un istoric al curentelor anticulturaliste americane, care promiţând decondiţionarea, eliberarea eului, i-au aruncat pe adolescenţi în ghearele sexului, drogurilor şi violenţei. Mai întâi a fost părintele nihilismului european, Friedrich Nietzsche, care a decretat că nu există adevăr absolut. Altfel spus, că oamenii l-au ucis pe Dumnezeu în inimile lor. Şi dacă nu există Dumnezeu, atunci, vorba lui Ivan Karamazov, totul este permis. Cu toate acestea, sufletul omului simte nevoia unei contopiri cu Infinitul care l-a creat şi care a sădit în el aspiraţia spre infinit. De această nevoie de absolut au profitat modelele anticulturaliste: beatnik-şii, rock’n’roll-ul, mişcarea hippie, punk-ul, grunge-ul, rap-ul, heavy-metal-ul, Marilyn Manson ş.a.m.d..

Adevărata răzvrătire împotriva materialismului lumii şi a nihilismului în care trăim rămâne religia iubirii, creştinismul. „Tinerii vremurilor” ar trebui citită în paralel cu „Nihilismul – Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă”, de Seraphim Rose. Sunt scrise în acelaşi duh şi se completează una pe cealaltă. „Nihilismul” este o carte teoretică foarte bine argumentată, iar „Tinerii vremurilor din urmă” aduce multe mărturii ale celor care au experiat anticulturalismul nihilist american.

Un fost punk-er face o mărturisire minunată. O redau în întregime, pentru că ne revelează ceva: Dumnezeu îl caută şi îl găseşte pe tot omul care Îl caută sincer. Dar nu dă năvală peste el. Stă la uşa inimii, bate şi aşteaptă.

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti normal, un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci.

Datorită temperamentului meu, am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Într-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. În realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere.

Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca. Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit – asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea.

Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor lucruri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale – era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă şi nu mă hotăram dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţa fără a uda cearceaful. M-am decis totuşi să mă ridic şi să merg la toaletă. În clipa aceea, mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel, care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit.

Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că, deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nicio scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta… Feţele lor…

                             

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. Înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am rostit în şoaptă: „Iisuse, dacă exişti, ajută-mă!”. În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră.

Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea? Timp de o oră. L-am tot ocărât, curăţînd vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: „Tot ce doream de la tine era să ceri”.

Ciprian Voicilă

Sursa: orthograffiti.ro