Cuvânt de folos / Cuviosul Paisie Aghioritul

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. 

„Cutare a reuşit în viaţa fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament şi nu ştiu nicio limbă străină. Oh, sunt pierdut!”. 

Unul are o maşină şi începe: „Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună , dar după aceasta afla că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. 

În timp ce unul nu are maşina slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. „Slavă lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic că n-am maşina. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucură când spune: „Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

(„Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

 

Şcoala de Duminică - Pr. Ieremia: „Ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie“

 

Meditând

De Augustin Păunoiu

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.

În timpul unui curs la Berkeley

După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.

Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?

Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.

Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.

Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.

Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.

Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.

În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“

În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.

Monahul Ieremia (stânga) alături de părinţii Anania şi Epifanie (dreapta)

Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.

Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.

Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.

Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?

Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.

Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.

Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.

Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.

Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.

Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.

Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.

Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.

Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.

Sursa: ZiarulLumina

Pr. Arsenie Papacioc: Cuvânt la o călugărie

Orice cuvânt frumos şi de laudă se cuvine şi se potriveşte pentru aceste inimi dăruite de mirese ale lui Hristos.

Un eroism care depăşeşte oricare alt eroism omenesc, pentru că inimile acestea au deliberat singure, au hotărât fără echivoc, fără milă pentru familie şi pentru tinereţea lor cu tot ce e frumos în ea.

Cu firea firavă, necunoscută şi fără de nici un nume în lume, au învins valuri întregi de împotrivitori văzuţi şi nevăzuţi, şi cu o râvnă drept îngerească au venit şi şi-au dăruit viaţa fără teamă şi fără de întoarcere Prinţului Divin, Iisus Hristos, ca smerite mirese.

Din prima clipă a plecării lor, harul iubirii lui Dumnezeu le-a ajutat cu drag şi cu o radiere sfântă au cinstea cea mai distinsă şi nobilă din lume să fie alături de Iisus Hristos pe drumul grozav şi însângerat al Golgotei.

Nu e nici un fel de fantezie dacă spunem că se numesc  îngeri. Toate  puterile cereşti văzând lacrimile acestor tinere mirese că sunt mărgăritare la cer, văd şi cinstea şi numele şi bucuria pe care o are bunul Dumnezeu şi Maica Domnului pentru drumul acesta jertfitor dar şi grozav de luminos pe care îl străbat aceste tinere, anonime în lume, dar care, iată, astăzi au primit darul şi s-au consacrat conturându-se pe o nouă treaptă în sus, a cinului monahal.

Ţâşnirea aceasta spre lumea îngerilor, îngeri ai pământului, cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia, călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminaţi, mai necesari şi mai hărăziţi ai neamului lor şi orice sfat de oprire le-ar da, ei, care au simţit inimile stropite cu harul acestei mari chemări, nu se mai pot opri pentru că aceasta nu este numai o înaltă înţelegere ci este şi o mare necesitate sufletească. Şi dacă lumea ar zice că este o nebunie, noi zicem: da, dar este o dulce nebunie în Hristos, o nuntă, nuntă îngerească.

Împăraţi mari şi generali viteji ca: Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon au cucerit pământul şi le-a părut rău că nu au putut cuceri şi stelele, aceştia ar fi fost şi mai mari cuceritori  dacă se cucereau şi pe sine, total.

Iată că această smerită dar severă poziţie a călugărului şi deci şi aceste tinere monahii merg spre a se cuceri total pe sine (şi numai aşa)  şi stelele şi cerul întreg. Iată de ce este înalt, luminos, îngeresc şi divin acest drum al monahismului.

Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi gândirea înaltă trezeşte sentimentul de răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie în lume. Pentru mine e o mare bucurie să vorbesc acum de această dulce şi sfântă nebunie a călugărilor lui Dumnezeu.

Vă pot spune, scumpe măicuţe, care astăzi, iubirea aleasă a lui Dumnezeu a vrut să conturaţi în chip matur călugăria, să vă naşteţi pe voi însevă, să deveniţi necesare şi răspunzătoare în lupta cu  păcatul, ori de unde şi cum ar fi el.

Vă numiţi  părinţii propriei voastre naşteri şi de aceea vi se spune şi maici  pentru că vă naşteţi duhovniceşte pe voi însevă. Putem spune că maternitatea noastră e de mii de ori mai mare deoarece, cucerindu-ne mereu, renaştem mereu spiritele bune şi armonioase ale vieţii pe pământ.

Rămâneţi deci în frumuseţea îngerească, în smerita smerenie, în ascultarea de aur a lanţului tăierii voii şi a iubirii deschise pentru toată lumea din lume în vecii vecilor.

Maica stareţă este mămica adevărată a acestor tinere, curate şi dăruite. A pus o râvnă de amănunt pentru acest moment sacru şi mai ales cu această ocazie s-a observat că poartă în inimă dorinţa de unitate şi armonie monahală. Ca o mamă adevărată lea primit, le-a blagoslovit, le-a făcut să le bată inima bine, şi astăzi, aici, se bucură adevărat după multe dureri greu de depăşit, încununându-se alături de aceste pline de duh începătoare şi împreună fericite mirese ale lui Hristos, Domnul nostru.

Să nu uitaţi niciodată taina aceasta, taina cea mare a vieţii voastre şi să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile frăţiilor voastre.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf .

Din înţelepciunea copiilor

Lumina soarelui este caldă, la fel ca şi lumina de la Dumnezeu, însă dacă stai prea mult la soare faci insolaţie, pe când dacă stai tot timpul la lumina lui Dumnezeu trăieşti fericirea.

Adriana Buzoianu, 15 ani

Oamenii îşi pun icoanele în partea de răsărit a camerei, pentru că aşa cum nu au nici o îndoială că răsare zilnic soarele, aşa nu trebuie să aibă nici o îndoială în privinţa existenţei lui Dumnezeu.

Cătălina Opaină, 15 ani

Beatrice Iordan, Casă - Foto: Petruţ Călinescu

Dumnezeu face mamelor un fel de schiţă, iar noi copiii terminăm aceste icoane.

Alexandra Tănase, 15 ani

Anafura e mâncarea răbdării, de aia se ia pe stomacul gol. Ea este inversă de mâncarea plăcerii.

Tudor Matache, 11 ani

Libertatea este o închisoare dacă este trăită în afara lui Dumnezeu, că fără Dumnezeu libertatea se numeşte pedeapsă.

Andreea Alexandra Stan, 13 ani

Noi îl iubim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu iubeşte căinţa noastră.

Simona Pândele, 15 ani

Beatrice Iordan, Vernisaj "Nuntă în cer" 

Nu toţi cei care îl caută pe Dumnezeu îl găsesc, pentru că, la unii Dumnezeu mai întârzie să fie găsit, ca să vadă ce fac aceia, cum se poartă, îşi pierd speranţa?

Paul Păun, 12 ani

Nu tot ceea este înţelept este spus de către înţelepţi.

Ana Virschi, 14 ani

Dacă atunci când sunt adult necredincios vreau să văd ce este cu credinţa şi pun mâna pe o biblie, dar nu înţeleg mare lucru, este pentru că necredinţa e un păcat vechi din copilărie şi acum trebuie să mă rog mai mult ca să intru în normal cu înţelesul.

Alexandru Preda, 14 ani

Cea mai grea misiune e călugăria, pentru că toţi călugării muncesc, muncesc, de parcă ar face operaţii pe creier, sau pe inimă, să-i salveze pe oameni, numai că ei nu taie cu cuţitul la fel ca doctorii, ci cu îmblânzitul.

Adrian Ioniţă, 10 ani

Biserica e sfântă şi rămâne sfântă, chiar dacă intră în ea mulţi păcătoşi, biserica de aia e făcută, ca păcătoşii care intră să-şi facă acolo antene pentru Dumnezeu.

Paul Păun, 12 ani

Sursă: Cartea "Dorel Zaica şi ucenicii săi" - Editura Alexis, 2009

Mai multe lucrări de Beatrice Iordan găsiţi aici.

Sursă prima imagine: Revista Cuvinte către tineri 

Părintele Ilarion, un călugăr care a fost bancher

Pentru oamenii obişnuiţi cu lucrurile profane, renuţarea la lume a părintelui Ilarion pare a fi greu de înţeles cu atât mai mult cu cât actualul monah a beneficiat de toate avantajele oferite de o viaţă confortabilă.

Era un om avut, ocupând funcţii importante în finanţe printre care şi aceea de director de bancă, un om avut care, după cum el însuşi a mărturisit, a gustat din lumea aceasta tot ceea ce se putea gusta. Dar nu saţietatea pe care ţi-o poate provoca excesul de bunuri materiale l-a determinat să părăsescă viaţa de mirean, ci trecerea la cele veşnice a soţiei. O boală necruţătoare a răpus-o în plină tinereţe.

Tragedia, petrecută în urmă cu 12 ani, l-a făcut să îşi pună unele întrebări despre propria-i condiţie. Cine este? De unde vine? Unde se duce? Iar raspunsurile pe care le-a primit în timp şi după multă zbatere şi suferinţă pot fi rezumate într-o singură frază. El, fostul director de bancă, este un simplu om iar cel de la care vine şi spre care se duce este Domnul Iisus Hristos.

Această descoperire făcută nu doar la modul raţional ci şi duhovnicesc, l-a zguduit atât de profund încât cu acordul celor doi copii ai săi a părăsit viaţa lumească păşind pe calea cea strâmtă a călugăriei. A ales,aşadar, să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală.

Sursă: TVR - Universul Credinţei

Părintele Rafail Noica: "Doamne, dacă tu vrei să fiu călugăr, trebuie să mă convingi!"

Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.

Părintele Sofronie spunea: ,,Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului“. Deci, dacă sunt pentru toţi aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie, aceeaşi este şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi, în detalii, ia tot felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan îl menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea, cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: ,,Eu sunt cel mai păcătos“, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine insumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l iubim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest ,,aşa“? Dar el cum se schimbă din acest ,,aşa“, chiar dacă ,,aşa“-ul lui nu este ca al meu, ci altfel?

Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune că păcatul, care este despărţire şi moarte,

să devină - paradoxal - viaţă şi apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămureşte mai bine cele ce am spus.

Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni şi acolo, fireşte, era aglomeraţie mare. Unul din ei zicea: ,,Ah! tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulţimea asta care forfoteşte, oamenii aceştia“. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potenţial, un prieten, un frate. Tu trăieşti în îmbulzire şi în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni şi de fraţi“.

Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puţin eu am învăţat de la acela că tu, în măsura în care îţi este dat, poţi schimba atitudinea gloatei. Şi vă mai spun că acela care vedea prieteni in masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi în puterea nopţii, căuta îmbulzeala oriunde şi n-a păţit niciodată nimic. Ştiu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei. Acum nu vă îndemn să faceţi toţi la fel, dar totuşi de aici se desprinde, evident, o morală.

Spuneţi-ne, părinte Rafail, de ce v-aţi făcut călugăr şi dacă sunteţi satisfăcut de starea aceasta pe care o aveţi?

Şi călugărirea mea a fost o criză, paralelă cu cea a revenirii la ortodoxie. Căci mă gândeam: ,,Nu cumva dracul nu numai să mă întoarcă la ortodoxie, ci să mă facă cumva şi călugăr?! Ce nefericire, ce nebunie, ce smintiri!“. Dar tot acelaşi „şarpe“ îmi spunea: ,,Dar dacă acesta este un lucru bun, pe care Dumnezeu îl vrea?“. ,,Nu“, mă împotriveam eu. Până la urmă am ajuns la aceeaşi soluţie: ,,Doamne, dacă vrei să fiu călugăr, Tu trebuie să mă convingi, prostia mea să o convingi; inima asta întunecată să o convingi“.

Dacă sunt satisfăcut de călugărie? Vă mărturisesc că, mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată, după aceea, vreo îndoială în toate încercările prin care am trecut. Sunt însă foarte nesatisfácut de rezultate, dar asta nu-i din vina lui Dumnezeu, ci din vina mea. M-a trecut Dumnezeu prin crize, dar mi-a vorbit. Şi m-a convins, în loc să-mi tragă două palme şi să-mi zică: ,,Acum, vino şi stai în casa Tatălui tău, ca Fiul risipitor“, mi-a dat mângâierea de a cunoaşte ortodoxia, nu ca fiind mai puternică sau mai adevărată, ci ca fiind însuşi sufletul omului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Totuşi, celor care voiesc să vină la ortodoxie le spun: ,,Dacă cred în ortodoxie, cred ca şi Sfântul Apostol Pavel care voia ca toată lumeatsă fie aproape sau întocmai cum era el, afară de lanţurile cu care era legat pentru Domnul, afară de suferinţele pe care le indura pentru Evanghelie“.

În legătură cu ce am trăit eu pentru călugărie, aş spune că parcă m-a îmbătat Dumnezeu cu câţiva litri de ţuică puternică, pentru câteva luni. În anii aceia (aveam 18-19 ani), căutam pe furiş - căci mă pregăteam să intru în viaţă, să mă căsătoresc, să am o femeie, ca toată lumea - care din fetiţele ce mă înconjurau ar fi putut să-mi fie nevastă. Dar căutam de la Domnul să-mi dea aceasta, fiindcă ştiam că nu-i lucru uşor căsătoria. Deci, mă uitam la fetele din clasă, de pe stradă, la cele cu care mă mai întâlneam căutând un semn de la Dumnezeu şi parcă nu mai venea. Şi se părea că timpul trece şi îmbătrânesc, iar eu nu văd nicio fată despre care Domnul să-mi fi dat un semn evident că ar putea să-mi fie nevastă. Dar, după nu ştiu câte luni, mi-a venit, ca unui om care se trezeşte din beţie, gândul călugăriei. Acest lucru, pe care îl numisem în înverşunările mele şi smintire, şi nebunie când eram cu protestanţii, doream să mi-l imaginez ce poate fi cu adevărat. Mă aflam în Franţa şi mă gândeam chiar să mă duc şi pe la catolici, măcar să-mi dau seama ce face călugărul. Bunăoară, se scoală dimineaţa, se duce la biserică, dar după aceea ce face? Deci, ce este călugăria, la modul practic? Cu toate nedumeririle mele, aveam în mine un aşa dor, un aşa drag şi simţeam în mine ceva aşa de puternic, anume că acesta-i lucrul pe care l-am voit din copilăria mea.

Între timp mă întâlnisem cu părintele Sofronie, care mi-a confirmat că această chemare nu era o beţie de tânăr, ci era de la Dumnezeu şi că trebuie să-mi termin şcoala, dar pentru mănăstire, ca pregătire pentru viaţa călugărească. După aceasta, la un moment dat, întorcându-mă în Franţa ca să mai fac un an de şcoală, mi-am amintit că înainte fusese un timp când mă uitam în jurul meu, în clasă, pe stradă şi printre prietene, căutând o fată care ar fi putut, de la Domnul, să~mi fie cândva soţie.

Cum am uitat, când am uitat să mai caut aşa ceva, cum m-a îmbătat Dumnezeu de n-am mai văzut în jurul meu, la vârsta aceea - tânăr, de 18 ani şi, vă spun, nu un înger - şi n-am mai dorit însoţirea cu o fată, nu ştiu. Vă spun aceasta ca să înţelegeţi ce lucru minunat poate să facă uneori Domnul cu un necredincios, cu un om păcătos ca toţi oamenii şi poate chiar mai mult decât toţi oamenii.

Pr. Rafail Noica

Sursă: Ortodoxia Tinerilor