Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment, îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Sursă: Theologhia

O primire meritată / Povestiri cu tâlc

Foto: Orthphoto

 

 Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:

- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo...

 Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat, într-o noapte, ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpline pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:

- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.

- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? a mai întrebat omul mirat.

- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmplinăm cum se cuvine.

- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?

- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut, fie că ai fost sărac, fie bogat, ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împarţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.

- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?

- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...

 Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat, însă, cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul său, căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

 †

 Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău!

 Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.

 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Mama mea stătea în halatul ei de spital, gata să mă avorteze; atunci s-a întâlnit cu un înger (I)

de Christina Martin

August 22, 2013 (LiveActionNews)

În liceu am visat că voi fi ca Oprah Winfrey. Îmi imaginam că atunci când voi avea o carieră o să fie ceva cool, ca moderatoare a unui talk show. În facultate m-am lovit de realitate și m-am gândit că ar putea fi o alegere mai înțeleaptă să fiu profesoară. Însă, când mi-am imaginat viitorul, nu m-am gândit niciodată că voi petrece opt ani din viața mea ca activist pro-viață. Credeți-mă când vă spun că nu-mi trecea prin gând acest lucru, nici măcar în vis.

Nu am crescut într-o familie conservatoare. Părinții mei nu m-au luat la vreun protest în fața unei clinici ca să port pancarte cu fetuși avortați. Au divorțat când eram prea mică să-mi amintesc. Mi-am petrecut anii copilăriei împărțită între mama și tata, care trăiesc în Connecticut și California. Am fost iubită și bine hrănită, și mi-am găsit un refugiu în cărți. În ceea ce privește politica, nu discutam despre asta. Părinții mei mergeau la vot, dar nu se discuta despre asta la masa de seară. Am ajuns la concluzia ca negrii votează cu Partidul Democrat și cu asta basta. Nici acum nu e vreun membru al familiei care să voteze cu republicanii.

Ca tânără, problema avortului nu a avut nici o importanță pentru mine. În facultate, îmi amintesc că un prieten mi-a vorbit despre viețile care se pierd prin avort. Știu că am avut sentimentul că ar trebui să îmi pese, dar nu îmi păsa. Îmi vine greu să îmi amintesc asta acum, când îmi petrec timpul scriind articole pe acest subiect, consiliez femeile care sunt în criză de sarcină, având sarcini neplanificate, și ajut mamele să facă rost de cele materiale necesare pentru copiii lor.

Cum am ajuns aici? Nu am fost prinsă ca Dorothy, din povestea Vrăjitorul din Oz, de o tornadă și trimisă într-o lume nouă și ciudată în care oamenii luptă pentru fetuși și se roagă pentru a se pune capăt avortului. Călătoria mea a fost simplă, dar profundă. Am răspuns unei chemări, am învățat și m-am implicat. Pe parcursul ultimilor opt ani, fapte, povestiri, rugăciuni, vise și lecții de istorie m-au influențat și m-au făcut să merg înainte în lupta pentru viață. Călătoria mea sunt eu însumi. Motivele pentru care mă opun avortului pot părea bune sau proaste în ochii dumneavoastră. Dar, indiferent de asta, ele sunt ale mele. Fiecare dintre noi avem un set de credințe care modelează acțiunile noastre. Împărtășesc motivele mele cu speranța că vor declanșa ceva în inima ta, un foc precum cel care arde în mine.

Străina

Când aveam douăzeci și ceva de ani, mama mea mi-a povestit ceva ce a ținut secret toată viața până atunci. Era vorba despre o femeie de serviciu misterioasă care s-a apropiat de ea în spital. Avea o privire adâncă. S-a uitat la mama mea, care stătea acolo speriată în halatul ei alb și așteptând să fie chemată pentru avort. Bătrâna cu mopul i-a ridicat bărbia și i-a spus: „Vrei să ai acest copil?” Mama a răspuns „Da”. După cearta cu medicul care a insistat să facă avortul programat, mama mea a plecat de la spital. Străina a fost de negăsit apoi. Înainte ca mama mea să îmi spună că am fost aproape avortată, mi-a zis: „Înainte de a te naște am întâlnit un înger.”

Predicatorul

Nu e nimeni pe planeta asta care să mă fi influențat mai mult în atitudinea mea pro-viaţă ca Lou Engle. El a fost prima persoană care a vorbit despre avort și despre controlul nașterilor. Eram studentă la un colegiu secular din Connecticut. L-am auzit vorbind la o biserică de lângă campusul meu. Mesajul său a fost plin de pasiune, de foc și de dorinţă pentru dreptate. A îndemnat la crearea unei mișcări a tinerilor care să se roage și să postească pentru încetarea avortului. Nu îmi trecea prin cap atunci că peste câțiva ani o să îl urmez pe Lou și cei asemenea lui la Washington DC pentru a ne ruga zilnic în fața Curții Supreme de Justiție. Rugăciunile pe care le-am rostit cu ani în urmă sunt astăzi continuate de oamenii credincioşi de la Bound4Lifers , care nu au părăsit Curtea Supremă și refuză să oprească rugăciunea.

Rugându-ne împreună la Curtea Supremă

Femeile îndurerate

Părul castaniu închis îi trecea de umeri, iar lacrimile se rostogoleau pe fața ei. „Am fost singură”, a spus ea. „Am luat pilula RU-486 și mi-am omorât copilul.” Durerea îi este încă întipărită pe frunte. Ea mi-a împărtășit o poveste demnă de un film de groază. Am ascultat și am plâns. De atunci am plâns de prea multe ori ca să mai pot număra. Femeia blondă care mi-a spus că avortul a lăsat-o infertilă. Doamna care mi-a povestit despre un avort atât de traumatizant emoțional încât nu a vorbit despre asta timp de 20 de ani. Femeia care mi-a spus cu seninătate: „am făcut șase avorturi și mă simt bine.” Aceste cuvintele le-am simțit că sunt un gol absolut. După întâlnirile cu femei rănite, precum acestea, mă întreb, „Cât de multe mai sunt?”

Asta e doar o parte din povestea mea. În partea a doua am să vă spun ce am învățat de la omul care a vrut să mă lovească și despre faptele care au fost ascunse generaţiei mele.

Christina Martin a fost voce pro-viață timp de opt ani. Munca ei a început după ce mama ei i-a mărturisit că a plătit un medic pentru a o avorta, dar a plecat de la spital înainte de avort. Știind că ea a fost salvată de la moarte, a vrut să lupte pentru alții. După absolvirea colegiului, în 2005, Christina a petrecut doi ani la Justice House of Prayer din Washington DC și s-a rugat în fața Curții Supreme de Justiție zi de zi pentru încetarea avorturilor. Apoi a fost implicată 3 ani, la Atlanta, în cadrul organizaţiei locale a mișcării internaționale pro-viață Bound4Life. Christina încearcă să Îl iubească pe Iisus Hristos în cuvânt și faptă. Ea se ocupă de comunitatea de culoare pe care dorește să o vadă eliberată de genocidul la care este supusă prin avort.

Traducere după LiveActionNews 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Pr. Arsenie Papacioc: Cuvânt la o călugărie

Orice cuvânt frumos şi de laudă se cuvine şi se potriveşte pentru aceste inimi dăruite de mirese ale lui Hristos.

Un eroism care depăşeşte oricare alt eroism omenesc, pentru că inimile acestea au deliberat singure, au hotărât fără echivoc, fără milă pentru familie şi pentru tinereţea lor cu tot ce e frumos în ea.

Cu firea firavă, necunoscută şi fără de nici un nume în lume, au învins valuri întregi de împotrivitori văzuţi şi nevăzuţi, şi cu o râvnă drept îngerească au venit şi şi-au dăruit viaţa fără teamă şi fără de întoarcere Prinţului Divin, Iisus Hristos, ca smerite mirese.

Din prima clipă a plecării lor, harul iubirii lui Dumnezeu le-a ajutat cu drag şi cu o radiere sfântă au cinstea cea mai distinsă şi nobilă din lume să fie alături de Iisus Hristos pe drumul grozav şi însângerat al Golgotei.

Nu e nici un fel de fantezie dacă spunem că se numesc  îngeri. Toate  puterile cereşti văzând lacrimile acestor tinere mirese că sunt mărgăritare la cer, văd şi cinstea şi numele şi bucuria pe care o are bunul Dumnezeu şi Maica Domnului pentru drumul acesta jertfitor dar şi grozav de luminos pe care îl străbat aceste tinere, anonime în lume, dar care, iată, astăzi au primit darul şi s-au consacrat conturându-se pe o nouă treaptă în sus, a cinului monahal.

Ţâşnirea aceasta spre lumea îngerilor, îngeri ai pământului, cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia, călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminaţi, mai necesari şi mai hărăziţi ai neamului lor şi orice sfat de oprire le-ar da, ei, care au simţit inimile stropite cu harul acestei mari chemări, nu se mai pot opri pentru că aceasta nu este numai o înaltă înţelegere ci este şi o mare necesitate sufletească. Şi dacă lumea ar zice că este o nebunie, noi zicem: da, dar este o dulce nebunie în Hristos, o nuntă, nuntă îngerească.

Împăraţi mari şi generali viteji ca: Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon au cucerit pământul şi le-a părut rău că nu au putut cuceri şi stelele, aceştia ar fi fost şi mai mari cuceritori  dacă se cucereau şi pe sine, total.

Iată că această smerită dar severă poziţie a călugărului şi deci şi aceste tinere monahii merg spre a se cuceri total pe sine (şi numai aşa)  şi stelele şi cerul întreg. Iată de ce este înalt, luminos, îngeresc şi divin acest drum al monahismului.

Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi gândirea înaltă trezeşte sentimentul de răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie în lume. Pentru mine e o mare bucurie să vorbesc acum de această dulce şi sfântă nebunie a călugărilor lui Dumnezeu.

Vă pot spune, scumpe măicuţe, care astăzi, iubirea aleasă a lui Dumnezeu a vrut să conturaţi în chip matur călugăria, să vă naşteţi pe voi însevă, să deveniţi necesare şi răspunzătoare în lupta cu  păcatul, ori de unde şi cum ar fi el.

Vă numiţi  părinţii propriei voastre naşteri şi de aceea vi se spune şi maici  pentru că vă naşteţi duhovniceşte pe voi însevă. Putem spune că maternitatea noastră e de mii de ori mai mare deoarece, cucerindu-ne mereu, renaştem mereu spiritele bune şi armonioase ale vieţii pe pământ.

Rămâneţi deci în frumuseţea îngerească, în smerita smerenie, în ascultarea de aur a lanţului tăierii voii şi a iubirii deschise pentru toată lumea din lume în vecii vecilor.

Maica stareţă este mămica adevărată a acestor tinere, curate şi dăruite. A pus o râvnă de amănunt pentru acest moment sacru şi mai ales cu această ocazie s-a observat că poartă în inimă dorinţa de unitate şi armonie monahală. Ca o mamă adevărată lea primit, le-a blagoslovit, le-a făcut să le bată inima bine, şi astăzi, aici, se bucură adevărat după multe dureri greu de depăşit, încununându-se alături de aceste pline de duh începătoare şi împreună fericite mirese ale lui Hristos, Domnul nostru.

Să nu uitaţi niciodată taina aceasta, taina cea mare a vieţii voastre şi să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile frăţiilor voastre.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf .

Sfinţenia tinereţii - IPS Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului

Cât sunt de importante pentru Înaltpreasfinţia Voastră întâlnirile cu tinerii?

Pentru mine orice întâlnire este foarte importantă, nu numai cu tinerii, ci cu orice om. Este deosebit de importantă pentru că eu când mă întâlnesc cu un om parcă mă întâlnesc cu Dumnezeu, deoarece în fiecare om există şi o parte din dumnezeire: sufletul. Întotdeauna am sentimentul acesta, cu orice om mă întâlnesc, de orice vârstă, de orice stare, am aceeaşi bucurie ca şi cum m-aş întâlni cu Dumnezeu.

Întâlnirile cu tinerii sunt foarte importante şi din alt punct de vedere. După părerea mea, cu tânărul trebuie să vorbeşti şi să-l priveşti cu foarte multă evlavie! În vremurile noastre, societatea nu priveşte tineretul în adevărata lui lumină. Îl vede numai în aspectele negative. Dar nu părţile negative reprezintă tineretul. Tânărul nu este ceea ce apare: zburdalnic, păcătos, neascultător, răzvrătit. Nu acesta este el. În spatele acestor manifestări tinereşti există omul de mâine, marele om de mâine, personalitatea de mâine. Acestea trec, aşa cum trec vânturile de primăvară – ştiţi că între martie şi aprilie atmosfera este tulburată, atunci sunt „zilele babelor”. Aceste manifestări trec şi rămâne aurul curat din tânăr. În tinereţe este aur curat, este cea mai frumoasă perioadă din viaţa omului.

Tânărul trebuie să fie conştient despre ce înseamnă tinereţea, cât este de frumoasă tinereţea, cât este de sfântă tinereţea, cât este de sfânt trupul tânărului. Cât timp tânărul şi-a păstrat puritatea şi curăţenia, trupul lui este ca al unui înger, ca al unui arhanghel. Aţi văzut voi un înger cu aripi bătrân? Toţi îngerii cu aripi sunt arătaţi în chipul frumos al tinerilor. Aşa este? Şi atunci, iată cum trebuie să gândim şi să vorbim despre tineri. Să le vorbim ce înseamnă de fapt el, ca tânăr. Oricare pedagog, oricare duhovnic, oricare tată, oricare mamă trebuie să spună aceasta: „Dragul meu, tu eşti ca Adam când a fost în Rai, înainte de a cădea în păcate. Tu ai corpul tău sfânt, ca un vas adevărat al Duhului Sfânt. Şi privirea ta, şi ochii tăi, şi gândirea ta, şi piciorul tău sunt aşa de frumoase şi de sfinte, totul este armonie!”

Tineretul are nevoie de iubire, nu să fie judecat, nu să fie mereu ocărât, nu să fie condamnat. Greşeli am avut toţi, căci toţi am fost tineri. Tineretul are nevoie de respectul întregii societăţi şi de iubire. Ceea ce a făcut tatăl fiului cel rătăcit face şi Dumnezeu atunci când un tânăr se întoarce, se căieşte şi îşi plânge păcatele, când acolo la picioarele altarului, sub umbra patrafirului îşi spovedeşte păcatele cu toată puterea lui şi cu toată căinţa lui. Deci, de iubire are nevoie tineretul, să fie iubit aşa cum este, dar să fie cu adevărat iubit.

În acelaşi timp, tineretul are nevoie de prietenie. Cel mai frumos dar pe care doreşti să-l cucereşti este să ai prieteni. Nimic nu ne este aşa de plăcut ca prietenia adevărată. Prietenia este împlinirea.

Apoi, fiecare tânăr are nevoie să fie ocrotit de cineva. Tânărul simte foarte puternic această dorinţă. Toată societatea trebuie să-l ocrotească pe tânăr. Aceasta este datoria ceasului de faţă, acesta este secretul dacă nu vrem ca infernul să ne înghită întreaga societate. Şi să nu uităm că tânărul este bărbatul de mâine. El se va căsători, va deveni stăpân al unei familii, va avea datoria de tată, de soţ, va fi bărbat ca un împărat.