Sf. Siluan Athonitul: Cuvinte alese închinate Maicii Domnului

“Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.

Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasa cu gândul că El este Cel pe Căruia Îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti? Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Înviere şi cum tânjea sufletul tău după Înălţarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, ca şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine. Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spălaţi-vă şi vă veţi curăţi” (Îs 1, 16), mi-a venit gândul: “Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul“. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit “Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul“. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţia ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinatate şi unele greşeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e că învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Editura Deisis)

Preluat de pe Război întru cuvânt

Pr. Nicolae Steinhardt: „Ce-i datorez eu lui Hristos!"

foto: Zoran Nikolic (Orthphoto)

Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un şirag de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, ce se tălmăceşte: de ajuns nouă. De n-ar fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustie… Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a divinităţii, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu!

Tot astfel, gândesc, orice evreu trecut prin sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i s-a relevat şi care, acum, se numără, printre «iudeii care au crezut în El» poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată vârtutea mea. Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li !

Pentru a-mi fi dat putinţa să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimicnicie şi ticăloşie, Îţi aduc laude şi mulţumiri, şi de s-ar mărgini doar la atâta darul făcut mie, tot prea destul e ca să repet: dai li !

Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc şi să mă închin Ţie – de ajuns ca să binecuvântez Sfânt Numele Tău. Pentru a fi sădit în mine nădejdea iertării şi a fi început să întrezăresc putinţa mântuirii – fii, Doamne, preamărit!

Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concep stabilirea unor relaţii de tip eu-tu cu Tine, Domnul şi Dumnezeul meu, mă minunez şi, nepricepându-mă a spune altceva, strig: dai li!

Şi tot aşa fiindcă de acum mă pot închipui printre acei cărora le-ai grăit: «Dacă veţi rămâne cu cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.» (Ioan 8.31-32).

Recunoscător peste orice posibilitate de exprimare în slabele şi banalele noastre vorbe omeneşti Îţi sunt, Hristoase al meu, şi pentru a fi dobândit calitatea de «prieten» al Tău,pentru a fi fost, altfel spus, înnobilat, căftănit prin credinţă şi apa Botezului şi focul Duhului Sfânt.

Pentru a fi ieşit din tristeţe, mohoreala, jale, descumpănire, acedie (există o acedie a laicului, a necredinciosului), deznădejde şi a mă fi apropiat de starea fericirii. Şi fiindcă, îndeosebi, m-ai socotit în măsură a înţelege şi a fi cu desăvârşire convins că Tu eşti Adevărul, Calea şi Viaţa.

De nu-mi va fi dat a mă mântui, şi încă această absolută convingere îmi este cu totul suficientă spre a cunoaşte liniştea şi a gusta neîngrijorarea.

Mi-ai dăruit, Doamne, în nespusa Ta mărinimie, să aflu tot adevărul – atroce – despre mine însumi; m-ai slobozit din robia păcatului, care slujitor mai ferecat decât mine nu cred să fi avut.

Mai mult decât atât (căci nu dăruieşti niciodată puţin, cu parcimonie, după dreptate, ci numai clătinat şi îndesat, har peste har, nu împarţi bacşişuri, ci pofteşti la cină împărătească): datorită bunătăţii şi milostivirii Tale mi-am putut însuşi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul – dacă demonstraţia ar fi inatacabilă şi covârşitoare n-aş sta nici o clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.

Dai li !

Din rob şi schilod m-ai făcut om liber şi senior; din fricos şi mişel, om îndrăzneţ; din fiinţă a întunecimii, un ahtiat după lumina; Şi slobod a încerca senzaţia că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învăţătura şi vrerea Ta.

Pentru că nu numai că m-a descoperit pe mine mie însumi întru toată mizeria şi josnicia şi nimicnicia mea, ci mi-a dezvăluit mie însumi latentele bune şi priincioase dinăuntrul meu;

- mi-a arătat că nu sunt definitiv şi iremediabil pierdut;

- m-a scos din cloacă, îngustime şi beznă;

-mi-a tradus existenţial şi pe a mea seama cutremurătoarea (şi mângâietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;

- şi nu mi-a cerut să mă anihilez, să mor, ci – dimpotrivă – să mor păcatului şi zădărniciilor şi să viez puternic întru El – cu dragoste şi bucurie – adică intru libertate, voie bună şi calm. (Căci El “preţuind pe om nu vrea – zice Stăniloae – confundarea lui cu Sine, ci menţinerea şi ridicarea lui într-un dialog etern al iubirii“.).

Mi-a descoperit şi o altă mare (şi vreme îndelungată cu totul nepresupusă) taină, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, înlesnindu-mi să înţeleg că nevinovăţia nu se poate obţine decât pe calea aceasta paradoxală a recunoaşterii propriei culpabilităţi.

Mi-a dat de asemenea voie să mă împărtăşesc cu prea curatul Său Trup şi scump sângele Lui şi să-mi pot da seama că orice faptă josnică îmi este numai izvor de amărăciune şi tulburare, iar că actele de mărinimie, curaj şi detaşare “faptele bune şi frumoase” ale atât de hulitei morale practice – sunt singurele creatoare de pace şi mulţumire.

Îl chemi pe Hristos la telefon? ironiza André Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata să intre pe uşa (deschisă) a inimii şi capabil numai de actele caracteristice nobleţei lăuntrice, pe care şi nouă ni le propune, propovăduindu-ne că ne sunt mereu accesibile: discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea ţinerii de minte a răului, sila de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfna şi multe alte stupidităţi a căror jalnică inferioritate şi acută nocivitate ne-a destăinuit-o odată pentru totdeauna şi ne-o dezvăluie de fiecare dată mai dureros.

În cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucereşte numai prin omorârea păcatului şi m-am trezit în stare să descifrez formula “fac ce vreau“: ea nu înseamnă că dau ascultare necondiţionată viscerelor şi tropismelor mele, pornirilor şi instinctelor mele dobitoceşti, constituindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor şi plăgilor firii mele, ci supunându-le pe acestea voinţei, raţiunii şi conştiinţei mele, părţii bune (curăţite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul şi smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar plăcea demonului sălăşluind înăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele aşa-zisei libertăţi instinctuale, în temeiul căreia mă ispiteşte spre a mă îndemna să mă dau rob lui şi duhurilor sale celor rele.

Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător; dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu.

Îi mai datorez Domnului şi nepreţuită, nesperată putere de a îndura şi suferi, de a mă supune, răbdător şi următor Lui, pildei ce ne-a dat ştiind că “El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor şi, tot în acest sens, se smereşte împreună cu noi, îngropându-se într-o chenoză, într-o noapte pe care o repetă în viaţa fiecăruia dintre noi.” (Dumitru Stăniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, şi ea evreică rourată de harul credinţei în Hristos: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.

Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu suferinţa. Prin suferinţa se poate ajunge la adevăr şi lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumeşti inima vrednică o poate afla şi prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălţa până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e “faţa mai puţin nobilă a strădaniei“. Ţinta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însuşim, dincolo de nenorociri, necazuri şi încercări. Esenţa învăţăturii creştine e aceasta deprindere, această descoperire a fericirii.

“Ca şi la Botezul Domnului, în botezul oricărui creştin se deschide cerul, se deschide câmpul înţelegerii duhovniceşti a sensurilor existenţei.” (Constantin Galeriu: Jertfă şi răscumpărare).

Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că “El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută.

Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 şi 72) îmi place a mi le repetă, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăt din binecuvântată zi când am primit euforicul dar al Sfântului Botez:

“Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă“.

“Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu“.

“Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugăciunii mele“.

“Binecuvântat este Dumnezeu care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine”.

“Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta“.

“Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul tău m-ai povăţuit şi cu slava m-ai primit“.

De la aceste inspirate cuvinte la simţământul de împăcare generală, ce mă cuprinde, nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea, cu oamenii care-mi vor răul, cu acei care mi-au greşit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei cărora le-am greşit eu, şi în cele din urmă, până şi cu mine însumi.

(Pr. Nicolae Steinhardt - Dăruind vei dobândi)

Sursă: Fericiţi cei prigoniţi

Hristos Se naște, slăviți-L, Hristos Se naște, întâmpinați-L!

Pr Zaharia Zaharou / Sensul vieții

foto: Orthphoto

De unde voi primi răspunsul la întrebarea pentru ce trăiesc, care e scopul vieții mele? 

E foarte simplu. Odată, în mica insulă de unde vin eu, în Cipru, un tânăr teolog care își închipuia că le știe pe toate a văzut o bătrânică ce frecventa slujbele cu credincioșie tot timpul. S-a gândit să o pună la încercare ca să vadă dacă ea înțelege ce face acolo și i-a spus: „Mătușică, oare de ce ne-a zidit Dumnezeu?” Ea, cu o mare simplitate, s-a întors către el cu un zâmbet plin de har: „Fiule, chiar nu știi? Ne-a zidit pentru slavă.” 

Aceasta înseamnă că Dumnezeu este un Dumnezeu bun, care ne-a zidit pe noi ca să ne facă părtași slavei Sale. Și ne-a destinat nouă ceva care nu e cu nimic mai prejos decât este El Însuși. Adică S-a destinat pe Sine nouă. Așa precum spune Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă, când Îl vom vedea pe El vom deveni precum este El.

 

Având această nădejde mare înaintea noastră, trebuie să ne curățim mereu pe noi înșine, pentru că El e lumină în care nu este niciun întuneric.

 

 Pr Zaharia Zaharou

Cuvânt de folos / Cuviosul Paisie Aghioritul

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. 

„Cutare a reuşit în viaţa fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament şi nu ştiu nicio limbă străină. Oh, sunt pierdut!”. 

Unul are o maşină şi începe: „Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună , dar după aceasta afla că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. 

În timp ce unul nu are maşina slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. „Slavă lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic că n-am maşina. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucură când spune: „Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

(„Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)