Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- de la romano-catolicism la ortodoxie/ Convertire

Am venit la ortodoxie în 2006 un om frânt. Am fost un practicant sincer și un romano-catolic convins mulți ani la rând, dar credința mea a fost zguduită în mare parte de ceea ce am descoperit lucrând ca reporter și investigând scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost că ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credinței de orice încercare, dar informațiile pe care le aveam și care mă chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede în pretențiile de adevăr ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru soția mea și pentru mine Protestantismul nu era o opțiune, dat fiind ceea ce cunoșteam despre istoria bisericii și date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentală. Ne-a mai rămas Ortodoxia ca singur liman la care puteam trage în urma furtunii ce amenința să ne dărâme credința.

foto: Familia Ortodoxă

Adevărul este că tânjeam deja de o vreme după Ortodoxie din aceleași motive pentru care eu, ca tânăr, mi-am găsit calea în Catolicism. Mi s-a părut o stâncă de stabilitate într-o mare turbulență a relativismului și modernismului care acaparau creștinismul apusean. Și în vreme ce Biserica Catolică a dat la o parte atât de mult din moștenirea sa liturgică și artistică în violența Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxă și-a păstrat-o. Cu ceva ani înainte de a intra în Ortodoxie, eu și soția mea am vizitat niște prieteni ortodocși în parohia lor din Maryland. Ca niște catolici morali și conservatori în ceea ce privește ritualul liturgic ce era, am fost mișcați de ceea ce am văzut acolo și chiar invidioși. A trebuit să plecăm mai devreme și s-o pornim în grabă la drum pentru a ajunge către cea mai apropiată parohie catolică pentru a ne îndeplini îndatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastră de la Pizza Hut, biserica la care am reușit să ajungem, și ceea ce am văzut la parohia ortodoxă ne-a făcut să plângem. Dar urâțenia estetică, chiar și un simțământ de dezolare spirituală nu înlătura adevarul și noi știam că trebuie să stăm cu adevărul – și prin urmare cu Roma – în ciuda tuturor acestor lucruri.

Dacă Catolicismul în America ar fi fost sănătos poate că am fi putut sta mai tari în timpul proceselor de abuz sexual. Dar soția mea și cu mine ne îngrijoram deja de ceva vreme cum aveam să creștem copii creștini dată fiind lejeritatea învățăturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocși” însemnând că noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune și ne sârguiam să trăim după aceste învățături. Dădeam greș – toată lumea dă greș – dar ideea e că așteptam de la biserică să ne dea învățături morale limpezi și să ne ajute să ne trăim credința cu integritate și bucurie. Iată care era problema: este foarte puțină ortodoxie în Biserica Catolică din Statele Unite și, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoaștere a conceptului de „credință dreaptă”. Nu era ca și când aș fi vrut să-i dau afară pe toți cei care nu se ridicau la înălțimea trăirii învățăturii catolice – ar fi trebuit să fiu primul căruia să-i fie arătată ușa dacă asta era cazul – doar că nu distingeam nicio direcție și nicio convingere reală că parohiile și comunitățile parohiale există pentru alt motiv decât acela de a ne complace într-o părută stare de bine. Deși atunci nu aveam un termen cu care să descriu situația, eram istovit până la pământ de acea formă artificială de creștinism pe care sociologul Christian Smith o numește „Deismul moralist terapeutic”. Eram atât de golit de deznădejde din pricina tuturor acestor lucruri ca și catolic încât atunci când au bătut acele vânturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credinței mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolică – pe care încă o iubesc și căreia nu-i pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-a făcut să cunosc vechiul creștinism sacramental – ci pentru a înfățișa de ce Ortodoxia a fost atât de atractivă pentru mine. Când l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, pe prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus că pentru un catolic, istovit de războaiele culturale ce au loc înlăuntrul Catolicismului american, e o ușurare binecuvântată să afle că în Ortodoxie nu există astfel de „războaie”. Tipurile de probleme care separă multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atât de disputate în practica ortodoxă. Deși ar fi ridicol să pretindem că aceste conflicte nu există în parohiile ortodoxe, ele pur și simplu nu stârnesc asemenea vâlvă.

Și apoi mai este liturghia și muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea în alte biserici. Este copleșitor de frumoasă și profundă și este în cea mai mare parte aceeași Sfântă Liturghie pe care Sfântul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusețea acestei liturghii este de-a dreptul emoționantă și evlavia pe care o inspiră este întăritoare. Și deși duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (în slujbele ortodoxe cântam psalmi și rugăciuni), sunt multe de spus pentru faptul că nu mai trebuie să rabd să ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) și alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atât de atractivă pentru convertiți, cel puțin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care tratează păcatul. Nu vreau să spun că e o religie dură – e departe de așa ceva! – doar că Ortodoxia ia foarte în serios stricăciunea firii umane. Ortodoxia n-o să-ți spună că ești bine. De fapt, îți va cere să te numești pe tine așa cum Sfântul Pavel se numea, „cel mai mare dintre păcătoși.” Și Ortodoxia îți va spune Vestea cea Bună: că Hristos a murit și a înviat ca și tu să ai viață. Dar ca să ai viață, va trebui să mori ție iar și iar. Și că nu va fi fără durere, că nu poate fi, altfel nu va fi adevărat.

Din pricina tuturor acestora, în pofida frumuseții impresionante și a bogăției sărbătorilor, Ortodoxia este mult mai austeră și solicitantă decât majoritatea bisericilor creștine americane. Liturghiile lungi, desele rugăciuni, asprimea posturilor – toate solicită în mod serios credinciosul, în special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi înșine și ne cheamă la pocăință. Ortodoxia nu e interesată să ne facă să ne simțim confortabil în starea de păcătoșenie. Nu vrea nici mai mult nici mai puțin decât ca noi să devenim sfinți.

E obișnuit printre convertiții americani ca bărbații să fie mai întâi atrași de Ortodoxie și apoi ca soțiile lor să îi urmeze. Nu e greu de văzut de ce. Mulți bărbați sunt sătui de un creștinism ușurel, burghez care nu le cere prea mult. Bărbaților le plac provocările și chiar asta le oferă Ortodoxia.

Nu vă lăsați înșelați. Ortodoxia nu e, în adâncul ei, despre reguli și practici. Cu cât sporesc în ortodoxie cu atât mai clar îmi este că Ortodoxia este o cale. Nu este o instituție, un set de doctrine sau o colecție de ritualuri, deși le conține pe toate trei. Este mai degrabă o modalitate de a privi lumea și locul individului în lume și o traiectorie către sfințenie care este, în mod paradoxal, atât foarte veche cât și actuală, cel puțin pentru sensibilitățile apusene. Este calea către libertate.

Desigur, există posibilitatea să fie și viața parohială plictisitoare, mohorâtă în ortodoxia americană, cel mai adesea în parohiile mai vechi și care sunt orientate etnic, care se văd pe sine puțin mai mult decât comunitatea la rugăciune. Și pentru că bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obișnuiți, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obișnuite. Oricine vine într-o biserică ortodoxă și se așteaptă la perfecțiune va fi dezamăgit. Ceea ce veți găsi este adevărul și frumusețea prezentate într-o formă care poate tăia respirația pentru americanul modern și o Cale veche fondată pe stabilitate doctrinară, realitate sacramentală și misticism creștin practic – un misticism care a fost marginalizată în mai toate celelalte biserici americane.

Am găsit în Ortodoxie ceea ce credeam că voi găsi când am devenit catolic. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua șansă în Ortodoxie și mi-a arătat Calea pe care am căutat-o toată viața mea. Când am venit la ușa bisericii pentru prima dată, un dezastru spiritual, credeam că nu voi putea să rabd aceste liturghii lungi, aceste rugăciuni intense, aceste prosternări, posturile aspre și – cum să mă exprim? – ciudățenia creștinismului ortodox într-un context american. Au trecut cinci ani și nu-mi pot imagina cum am putut trăi fără ele. Nu poți să intrii în Ortodoxie prin lectură. Trebuie să vii și să vezi.

Sursă: FamiliaOrtodoxă

Duminica Sfinților Români. Chemarea primilor Apostoli.

APOSTOLUL

Romani 2, 10-16;

Fraţilor, mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câţi, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Căci, când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc, sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

APOSTOLUL

Evrei 11, 33-40; 12, 1-2;

Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Matei 4, 18-23;

În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, care după aceea a fost numit Petru, şi pe Andrei fratele acestuia, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, şi le-a zis: veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, lăsându-şi mrejele în clipa aceea, au mers după Dânsul. De acolo, mergând El mai departe, a văzut alţi doi fraţi: pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, cârpindu-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe Zevedeu, tatăl lor, au mers după Dânsul. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă în popor.

EVANGHELIA

 Matei 5,14-16; 10,32-33, 17-18,22;

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-şi vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine, şi se duce, şi lasă în urmă o umbră de tristeţe. De ce se grăbesc atât de mult fiii oamenilor în zilele noastre? Ca să culeagă cât mai repede roadele muncii lor. Iar roadele vin, trec, şi în urma lor rămâne o umbră de amărăciune. Vine moartea, şi oamenii noştri mor cu ochii la trecut: la succesul lor pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care au putrezit. Mor, şi odată cu ei moare şi ultima urmă a strădaniilor şi a împlinirilor lor. Vin alţii care, la fel, seamănă şi ei în mare grabă; la fel strâng roadele şi le mănâncă, şi ies cu mâinile goale din acesta lume.

Aşa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor şi al lui Dumnezeu, oamenii spun: „La moara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generaţie, în întregul istoriei însă nu lucrează încet. Adesea seamănă într-o generaţie şi culege în alta; generaţia în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. La noi oamenii, recolta se strânge repede, mult mai repede decât ţine anevoioasa arare, semănare,  plivire, aşteptare, îngrijorare. Dar la Dumnezeu nu este nici repede, nici încet. El Îşi are pasul Lui, şi nu se abate de la el. Furnica se uită şi nu vede decât numai muşuroiul său; gospodarul se uită şi vede tot câmpul.

Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari; Şi-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Şi vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli şi următori ai Săi. Gândiţi-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată faţa pământului, cum ar fi fost răsturnaţi toţi idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învăţătura Lui!

Templele păgâneşti la iuţeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creştinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie! Uşor şi cu spor ar fi fost să se aşeze Biserica între toţi oamenii deopotrivă. Fără-să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat şi pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanţii Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi! încăpăţânaţii evrei L-ar fi recunoscut şi ei drept Mesia cel aşteptat, şi fără să-L mai răstignească I-ar fi făcut plecăciune până la pământ.

Acum gândiţi-vă ce s-ar fi ales, până la urmă, de un asemenea rege, înălţat în pripă de puterea şi mintea omenească. S-ar fi ales ce s-a ales de toate împărăţiile pământului, de dinainte şi de după Hristos. S-ar fi risipit aşa cum s-au risipit acestea, cu-întemeietorii lor cu tot, şi lumea ar fi rămas în urmă cum a fost şi înainte. Daca vreţi o pildă, e ca şi cum un gigant ar smulge din munţi un stejar falnic şi l-ar planta în vale. Câtă vreme uriaşul stă lângă el şi-l propteşte cu mâna sa cea tare, stă şi stejarul. Dar când se îndepărtează sprijinitorul, la prima suflare de vânt se prăbuşeşte ca o sur-cică. Vin oamenii, se uită şi se minunează cum de a căzut asemenea mândreţe de copac, pe când în jur tufele pipernicite n-au păţit nimic. Clatină din cap şi zic. „Cu adevărat tufele crescând încet din sămânţa lor, se ţin mai bine decât cel mai straşnic stejar scos din rădăcină. Cu cât mai bine îi sunt rădăcinile înfipte în pământ, cu atât mai bine se ţine pomul şi e greu să-l dobori”.

Ce înţelept a fost Hristos, pornind de jos, şi nu din vârf! Ce înţelept a fost să purceadă la clădirea împărăţiei, nu cu prinţi, ci cu pescari! Şi ce bine de noi, care trăim după două mii de ani de la viaţa Sa pământească, că nu Şi-a văzut în vremea vieţii Sale pământeşti desăvârşita încoronare a lucrului Său, că n-a cules atunci toate roadele muncii Sale! Nu a vrut Hristos să mute, ca un gigant, un copac uriaş îndată pe pământ ci a vrut, ca un gospodar chibzuit, să îngroape sămânţa adânc în întunecimea pământului şi să meargă liniştit acasă. Şi aşa a şi făcut. A îngropat Domnul sămânţa pomului vieţii, nu doar în întunecimea unor simpli pescari, ci în chiar bezna iadului — şi S-a dus în drumul Său. Şi copacul a crescut încet, foarte încet. Vânturi sălbatice l-au zguduit căutând să-l frângă, dar nimic nu au izbândit. Duşmanii l-au retezat, dar rădăcina a dat noi şi noi vlăstare; cu cât mai mult a fost lovit, cu atât mai hotărât şi mai drept a crescut. Armatele vrăjmaşului au săpat adânc, adânc, mai adânc decât în catacombe, căutând să pătrundă la rădăcină; dar cu cât au vrut s-o smintească din loc, cu atât ea s-a întărit şi a scos mai puternice mlădiţe. Deci pomul lui Hristos — sădit în felul lui Dumnezeu, nu al omului — înfloreşte şi e verde şi astăzi, după trecerea a două mii de ani, şi dă roade dulci oamenilor şi îngerilor, şi străluceşte viu şi preafrumos de parcă de-abia generaţia dinainte l-a plantat. Citește mai mult...

 *

Pr. Dumitru Stăniloae:

Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi.

A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor.

 Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască.

Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat.

Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii.

Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini.

Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate.

Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională. Citește mai mult...

*

Pr. Ioanichie Bălan despre Sfinții Români

Prof. Nicolae Constantinescu: „Puterea dumnezeiască se vădeşte în orice act de vindecare“

Foto: diac. Ioan Grigore

Prof. dr. Nicolae Constantinescu şi-a dedicat viaţa chirurgiei. A salvat mii de oameni, dar nu-şi atribuie nici un merit. Cu înţelepciunea celor 76 de ani, declară smerit: "Eu am fost doar un instrument în mâna Celui de sus". Drept urmare, nevoia de a-L mărturisi pe Hristos public, în ultimii 20 de ani, a venit firesc. Fără această mărturisire, dialogul redat mai jos despre locul şi rolul credinţei în menţinerea şi dobândirea sănătăţii, în asigurarea unei calităţi a vieţii, în redefinirea actului medical ca un act sacru ar fi fost de prisos.

Ai crede că un om de talia profesorului Nicolae Constantinescu, recunoscut la nivel internaţional pentru activitatea profesională, ştiinţifică şi publicistică impresionantă, este dacă nu greu de abordat, în orice caz, dificil de înţeles. Nimic mai fals. De la o primă întâlnire, constaţi că profesorul face parte din categoria acelor personalităţi rare, care pe cât de valoroase sunt, pe atât de natural şi familiar se comportă cu cei din jur. Îşi face timp şi pofteşte la discuţii pe oricine păşeşte cu gând bun în biroul său de la Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti, de unde s-a pensionat în anul 2001, rămânând în continuare profesor consultant.

Printre vrafurile de cărţi stivuite în două corpuri de bibliotecă şi pe podea, numeroasele distincţii şi premii care acoperă peretele din dreptul mesei de lucru, portretele înrămate ale maeştrilor săi, icoana Sfântului Nicolae şi o ţesătură pe perete, intitulată "Smerenie", ocupă locul central al încăperii, unde se aşază pe un fotoliu şi începe să mărturisească. Cei 53 de ani de practică chirurgicală i L-au descoperit pe Dumnezeu: "Operezi în acelaşi fel doi inşi, unul trăieşte, altul moare, deşi eşti convins că amândoi vor trăi fiindcă tu ai fost cel care a lucrat acolo. Vine, deci, momentul în care îţi dai seama că nu numai tu eşti cel care contribuie la vindecare - asta e prima treaptă, şi cu cât urci mai sus (în sensul bun al cuvântului), cu atât mai mult realizezi că tu ai fost nimic. Că ai fost, de fapt, un instrument în mâna Celui de sus.

Momentul acesta este unul fundamental, cel puţin pentru meseria de chirurg, să-ţi dai seama că în tine a lucrat şi lucrează divinitatea, adică cea care îţi dă forţă, minte, atenţie, acurateţe. Oricât te-ai crede de deştept, de pătrunzător, de genial, chiar vine o vreme când supralicitarea eului din tine nu te mai mulţumeşte, când realizezi limitele tale, când începi să te smereşti. Şi, culmea, lucrul ăsta ţi se poate întâmpla chiar când eşti în culmea gloriei".

Credinţă şi încredere

Chirurgul spune că puterea dumnezeiască nu este prezentă doar în vindecările miraculoase, ci se vădeşte în orice act de vindecare şi, "fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi încrederea lui în medic reprezintă primul pas decisiv spre vindecare". Totodată, credinţa în Iisus şi în puterile Lui tămăduitoare provoacă un puternic fior emoţional, tradus în plan energetic printr-o forţă vitală de netăgăduit, iar pe plan psihic, printr-o puternică stimulare a sentimentului iubirii. Se poate spune că starea de dăruire, de abandonare în şi pentru Hristos este de fapt agentul şi vehiculul vindecării.

Cei bolnavi nu trebuie să caute vinovaţi pentru suferinţa lor. Aceştia, subliniază medicul, trebuie să-şi intensifice trăirile şi strădaniile vieţii creştine, iar semenii lor să li se alăture cu efortul lor de rugăciune, post şi îngrijiri medico-sociale. De asemenea, creştinul ortodox trebuie să ştie că există psalmi tămăduitori, specialistul indicând în caz de boală citirea psalmilor 3, 30, 50 şi 142.

Bolile trupeşti cauzate de bolile sufleteşti

Degradarea morală din zilele noastre, care duce la boli sufleteşti grave, are impact şi asupra sănătăţii trupeşti. "Niciodată sufletul nu suferă fără să existe şi o suferinţă trupească, după cum nici trupul nu suferă fără o întristare a sufletului, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă", confirmă doctorul. Şi continuă, explicând că dacă omul este alcătuit din trup şi suflet, pe cale de consecinţă există atât boli ale trupului, cât şi boli ale sufletului, aşa încât şi vindecările trebuie să se manifeste atât la nivelul trupului, cât şi la nivelul sufletului. Obţinerea stării de sănătate trebuie sa vizeze deci atât vindecarea trupească, cât şi îmbunătăţirea vieţii spirituale a pacienţilor.

După Sfântul Grigorie Sinaitul, bolile sufleteşti sunt: înfumurarea şi trufia, cutezanţa semeaţă; mânia şi aprinderea grabnică; patimile poftei: lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de sine; patimile simţirii: necredinţa, viclenia, uneltirea, făţărnicia, grăirea de rău despre altul, osândirea, dispreţul şi batjocorirea, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, jurămintele strâmbe; patimile minţii: lauda de sine şi înălţarea necontenită a propriei persoane, cearta, pizma, grăirea cu răutate împotriva cuiva, surzenia cu voia, răstălmăcirile, nălucirile; patimile cugetării: amăgirile, întunecarea şi orbirea, împrăştierea, rătăcirile, lipsa de rezistenţă la momeli, încuviinţarea la rău, robirea cu bună-ştiinţă.

Puterea vindecătoare a Sfintei Liturghii

Profesorul încurajează participarea la Sfânta Liturghie, care "are o certă putere vindecătoare. Duminica, sub cupola bisericii, alături de preot şi de noi, credincioşii, vine Iisus, vin îngerii, vin sfinţii, iar noi ne întărim prin puterea comunicării şi acolo în biserică suntem una cu Hristos. În cuvântările pe care le-am ţinut în ultimii 10 ani, am prezentat, printre altele, un studiu al Universităţii Duke din SUA, publicat în "Journal of Gerontology", 1999, în care se concluziona pe baza unui mare număr de cazuri, că mersul regulat la biserică îmbunătăţeşte sănătatea şi prelungeşte viaţa. Un alt studiu, tot american, făcut pe o populaţie numeroasă, arată că cei care merg la biserică, măcar o dată pe lună, îşi diminuează cu 50% riscul de a muri de boli cardiace, de unele cancere sau prin sinucidere".

Rolul purificator al "cetăţilor de apărare ale creştinului"

Prof. dr. Nicolae Constantinescu nu uită să amintească de rolul postului în menţinerea stării de sănătate, deoarece "rostul postului este însănătoşirea trupului şi o stavilă pusă în faţa patimii lăcomiei de a mânca. Aşa cum zilele de post însănătoşesc trupul, spovedania, rugăciunile şi faptele de milostenie însănătoşesc sufletul".

De asemenea, susţine specialistul, spovedania este mijlocul cel mai important de curăţire a sufletului, cu valoare de prevenire a îmbolnăvirilor pentru omul sănătos şi cu valoare terapeutică pentru omul bolnav, iar aceasta trebuie să se asocieze cu pocăinţa (metanoia). Sfânta Taină a Împărtăşaniei, care urmează curăţirii prin Spovedanie, "este o concorporalitate cu Hristos, în acelaşi timp purificatoare şi vindecătoare".

Apa sfinţită, anafura, tămâia, sfinţirea casei, flacăra unei candele, icoanele, pelerinajele la locurile sfinte, apoi Taina Botezului, Taina Ungerii cu Sfântul Mir, Taina Sfântului Maslu, Taina Nunţii sunt toate "cetăţi de apărare ale creştinului între naştere şi moarte, ridicate prin credinţa noastră şi prin ruga preotului", după cum le numeşte doctorul Constantinescu, care încheie: "Convingerea mea ortodoxă fundamentală este că ţinta vieţii omeneşti este reprezentată de participarea la viaţa însăşi a lui Dumnezeu".

Sursă: Ziarul Lumina

Părintele Rafail Noica: "Doamne, dacă tu vrei să fiu călugăr, trebuie să mă convingi!"

Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.

Părintele Sofronie spunea: ,,Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului“. Deci, dacă sunt pentru toţi aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie, aceeaşi este şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi, în detalii, ia tot felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan îl menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea, cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: ,,Eu sunt cel mai păcătos“, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine insumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l iubim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest ,,aşa“? Dar el cum se schimbă din acest ,,aşa“, chiar dacă ,,aşa“-ul lui nu este ca al meu, ci altfel?

Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune că păcatul, care este despărţire şi moarte,

să devină - paradoxal - viaţă şi apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămureşte mai bine cele ce am spus.

Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni şi acolo, fireşte, era aglomeraţie mare. Unul din ei zicea: ,,Ah! tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulţimea asta care forfoteşte, oamenii aceştia“. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potenţial, un prieten, un frate. Tu trăieşti în îmbulzire şi în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni şi de fraţi“.

Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puţin eu am învăţat de la acela că tu, în măsura în care îţi este dat, poţi schimba atitudinea gloatei. Şi vă mai spun că acela care vedea prieteni in masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi în puterea nopţii, căuta îmbulzeala oriunde şi n-a păţit niciodată nimic. Ştiu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei. Acum nu vă îndemn să faceţi toţi la fel, dar totuşi de aici se desprinde, evident, o morală.

Spuneţi-ne, părinte Rafail, de ce v-aţi făcut călugăr şi dacă sunteţi satisfăcut de starea aceasta pe care o aveţi?

Şi călugărirea mea a fost o criză, paralelă cu cea a revenirii la ortodoxie. Căci mă gândeam: ,,Nu cumva dracul nu numai să mă întoarcă la ortodoxie, ci să mă facă cumva şi călugăr?! Ce nefericire, ce nebunie, ce smintiri!“. Dar tot acelaşi „şarpe“ îmi spunea: ,,Dar dacă acesta este un lucru bun, pe care Dumnezeu îl vrea?“. ,,Nu“, mă împotriveam eu. Până la urmă am ajuns la aceeaşi soluţie: ,,Doamne, dacă vrei să fiu călugăr, Tu trebuie să mă convingi, prostia mea să o convingi; inima asta întunecată să o convingi“.

Dacă sunt satisfăcut de călugărie? Vă mărturisesc că, mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată, după aceea, vreo îndoială în toate încercările prin care am trecut. Sunt însă foarte nesatisfácut de rezultate, dar asta nu-i din vina lui Dumnezeu, ci din vina mea. M-a trecut Dumnezeu prin crize, dar mi-a vorbit. Şi m-a convins, în loc să-mi tragă două palme şi să-mi zică: ,,Acum, vino şi stai în casa Tatălui tău, ca Fiul risipitor“, mi-a dat mângâierea de a cunoaşte ortodoxia, nu ca fiind mai puternică sau mai adevărată, ci ca fiind însuşi sufletul omului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Totuşi, celor care voiesc să vină la ortodoxie le spun: ,,Dacă cred în ortodoxie, cred ca şi Sfântul Apostol Pavel care voia ca toată lumeatsă fie aproape sau întocmai cum era el, afară de lanţurile cu care era legat pentru Domnul, afară de suferinţele pe care le indura pentru Evanghelie“.

În legătură cu ce am trăit eu pentru călugărie, aş spune că parcă m-a îmbătat Dumnezeu cu câţiva litri de ţuică puternică, pentru câteva luni. În anii aceia (aveam 18-19 ani), căutam pe furiş - căci mă pregăteam să intru în viaţă, să mă căsătoresc, să am o femeie, ca toată lumea - care din fetiţele ce mă înconjurau ar fi putut să-mi fie nevastă. Dar căutam de la Domnul să-mi dea aceasta, fiindcă ştiam că nu-i lucru uşor căsătoria. Deci, mă uitam la fetele din clasă, de pe stradă, la cele cu care mă mai întâlneam căutând un semn de la Dumnezeu şi parcă nu mai venea. Şi se părea că timpul trece şi îmbătrânesc, iar eu nu văd nicio fată despre care Domnul să-mi fi dat un semn evident că ar putea să-mi fie nevastă. Dar, după nu ştiu câte luni, mi-a venit, ca unui om care se trezeşte din beţie, gândul călugăriei. Acest lucru, pe care îl numisem în înverşunările mele şi smintire, şi nebunie când eram cu protestanţii, doream să mi-l imaginez ce poate fi cu adevărat. Mă aflam în Franţa şi mă gândeam chiar să mă duc şi pe la catolici, măcar să-mi dau seama ce face călugărul. Bunăoară, se scoală dimineaţa, se duce la biserică, dar după aceea ce face? Deci, ce este călugăria, la modul practic? Cu toate nedumeririle mele, aveam în mine un aşa dor, un aşa drag şi simţeam în mine ceva aşa de puternic, anume că acesta-i lucrul pe care l-am voit din copilăria mea.

Între timp mă întâlnisem cu părintele Sofronie, care mi-a confirmat că această chemare nu era o beţie de tânăr, ci era de la Dumnezeu şi că trebuie să-mi termin şcoala, dar pentru mănăstire, ca pregătire pentru viaţa călugărească. După aceasta, la un moment dat, întorcându-mă în Franţa ca să mai fac un an de şcoală, mi-am amintit că înainte fusese un timp când mă uitam în jurul meu, în clasă, pe stradă şi printre prietene, căutând o fată care ar fi putut, de la Domnul, să~mi fie cândva soţie.

Cum am uitat, când am uitat să mai caut aşa ceva, cum m-a îmbătat Dumnezeu de n-am mai văzut în jurul meu, la vârsta aceea - tânăr, de 18 ani şi, vă spun, nu un înger - şi n-am mai dorit însoţirea cu o fată, nu ştiu. Vă spun aceasta ca să înţelegeţi ce lucru minunat poate să facă uneori Domnul cu un necredincios, cu un om păcătos ca toţi oamenii şi poate chiar mai mult decât toţi oamenii.

Pr. Rafail Noica

Sursă: Ortodoxia Tinerilor