Nu vorbi înainte de a fi întrebat / Şcoala de Duminică

de Paul Siladi, ziarul Lumina

Câteodată, adevăruri adânci se ascund sub înfăţişări banale. Primul meu contact cu şcoala a fost aşezat sub semnul unei porunci de neînţeles pentru copilul neîngrădit care eram: „nu vorbi neîntrebat“. Multă vreme nu am găsit în spatele acestor cuvinte decât manifestarea unei autorităţi care nu ştia altfel să se impună. Acelaşi îndemn, aproape identic formal, se regăseşte şi în Pateric; de această dată însă este răspunsul imprevizibil la întrebarea esenţială: „cum să mă mântuiesc?“. Este cazul avvei Euprepios, care la începutul călugăriei sale a întâlnit un bătrân, pe care l-a întâmpinat cu întrebarea de mai sus, clasică pentru monahism şi fundamentală pentru orice creştin. Neaşteptat, i se livrează un aparent loc comun: „Dacă vrei să te mântuieşti, ori de câte ori te duci la cineva, nu vorbi înainte de a fi întrebat“.

Cuvintele bătrânilor, pentru a putea fi înţelese, trebuie privite îndeaproape. Forma sintetică, lipsită de desfăşurarea amplă a gândului, pretinde o anumită reflecţie. Ce înseamnă, de fapt, să nu vorbeşti neîntrebat? Ce se ascunde în spatele acestui îndemn? În primul rând este vorba despre o semnificativă mutare de accent de pe vorbire pe ascultare. Când vorbeşti, te pui pe tine în prim plan, când asculţi, faci loc celuilalt, îl preţuieşti, cu întreaga lui experienţă cu tot. Atunci când eşti pregătit să asculţi, eşti pregătit să dai atenţie, să îţi depăşeşti egoismul şi autosuficienţa. Şi mai e ceva. Una dintre tentaţiile celor puţin familiarizaţi cu cele ale duhului este de a se socoti înţelepţi înainte de vreme şi a-i bombarda pe cei din jur cu sfaturi nesolicitate. Atunci când sfaturile (bine intenţionate şi formal corecte poate) sunt aruncate fără discernământ, nu doar că sunt nelucrătoare, dar pot chiar să rănească. Spiritul viu riscă să se transforme în cicăleală moralizatoare.

Să vorbeşti doar atunci când eşti întrebat înseamnă să îl respecţi pe celălalt, să nu îi cotropeşti spaţiul şi intimitatea. Să te armonizezi permanent cu el, într-o relaţie vie. Dialogul de la egal la egal, pentru creştini, are un caracter paradoxal. Cu adevărat dialoghează de pe aceeaşi treaptă doar cei care, reciproc, îl pun pe celălalt mai presus decât pe sine, după cuvântul Mântuitorului: „care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă“ (Mc 10, 44). Abia în felul acesta îşi priveşte fiecare, cu adevărat, aşa cum se cuvine, aproapele. O asemenea atmosferă aduce cu sine şi prezenţa lui Hristos, care dă conţinut dialogului.

Să nu vorbeşti înainte de a fi întrebat înseamnă să laşi să se creeze aşteptarea. Aceasta fertilizează inima şi o pregăteşte pentru a primi cuvântul şi a deveni roditoare.

Nu în ultimul rând, cuvântul pe care îl primeşte avva Euprepios trebuie privit din perspectiva disciplinei pe care o impune. Părinţii pustiei erau experimentaţi şi ingenioşi în nevoinţă, iar una dintre luptele greu de dus era cea împotriva limbuţiei, a grăirii în deşert. Avertismentul Sfântului Apostol Iacov a fost perpetuat continuu în rândul monahilor: „limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească. Ea este un rău fără de astâmpăr; ea este plină de venin, aducătoare de moarte“ (Iac 3, 8). De aceea a nu vorbi decât atunci când eşti întrebat pune o sănătoasă barieră vorbăriei. Disciplina aceasta însă nu este un scop în sine, ci trebuie luată în contextul avantajelor pe care le aduce. În primul rând te învaţă să fii cinstitor faţă de aproapele, te fereşte de unele cuvinte pe care ai putea să le regreţi, te învaţă să dai atenţie şi reface raportul descentrat astăzi între a asculta şi a vorbi.

„Nu vorbi înainte de a fi întrebat“ este un sfat practic al părinţilor pustiei, cu neaşteptate ramificaţii şi semnificaţii spirituale, fără să fie o încălcare a libertăţii de exprimare.

O mamă chinezoaică a fost forţată să avorteze la 9 luni - copilul născut viu i-a murit în braţe

Youshan Borough, Provincia Guandong, China, 29 august 2013: O femeie care era însărcinată în nouă luni spune că a fost forţată să avorteze ca urmare a politicii Chinei de a nu avea mai mult de un copil.

Lili Zenga a povestit, într-un articol postat pe forumul clubului Tianya, cum copilul său s-a născut viu şi i-a murit în braţe. Ea spune că înainte de termen cu două zile, în ianuarie 2011, „şapte oficiali din cadrul Biroului de Planificare Familială m-au ţinut jos şi au forţat avortul copilului meu printr-o injecţie, deoarece nu aveam permis de naştere.”

Ea spune că după injecţie a fost lăsată singură şi s-a simţit „ca un porc aşteptând să fie măcelărit”:

„În acea noapte am dat naştere unui copil care era în viaţă, respira. Am cerut ajutor dar nimeni nu mi-a răspuns”, spune ea. „Am leşinat deoarece eram extenuată de durere. Ziua următoare, când m-am trezit, copilul meu murise. Cu durere mi-am ţinut copilul în braţe până când corpul său a înţepenit.”

Declaraţia doamnei Zeng despre avortul suferit a fost descoperită şi tradusă în engleză de grupul pentru drepturile omului Women’s Rights Without Frontiers şi nu a fost verificată independent. Cu toate acestea, este doar cea mai recentă dintr-o serie de astfel de declaraţii a unor avorturi brutale şi sterilizări forţate ce au loc în China.

În ciuda declaraţiilor guvernului chinez că avortul forţat este ilegal, grupurile pentru drepturile omului, ce cunosc situaţia actuală, spun că avorturile şi sterilizările forţate au devenit o rutină, fiind efectuate de oficiali ai planificării familiale, care sunt sub presiune să îşi atingă norma.

Potrivit doamnei Zeng, după cereri repetate adresate Biroului de Planificare Familială pentru a primi explicaţii, a primit un răspuns lung din partea unui oficial, în care i se spunea că a fost forţată să avorteze la cererea primei soţii a fostului său soţ, cu care acesta are un copil.

Fostul său soţ (presupunând că îi era soţ la acel moment) a semnat consimţământul pentru avortul forţat.

Doamna Zeng a citat o scrisoare pe care ea spune că a primit-o de la un oficial al Biroului de Planificare Familială: „Lili Zeng, nu am nimic cu tine”, scrie oficialul. „Sunt doar un executor al politicii. Dacă nu aş fi fost directorul Planificării Familiale, ar fi fost altcineva care ar fi rezolvat situaţia în acelaşi mod, iar soarta ta ar fi fost aceeaşi. Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva, te rog învinovăţeşte politica unui singur copil sau pe soţul tău.”

Doamna Zeng spune că a încercat să se sinucidă de trei ori de la avort.

Deşi avortul forţat a avut loc în 2011, doamna Zeng a rupt tăcerea într-o încercare de a face dreptate.

„Ni se rupe inima pentru doamna Zeng”, spune Reggie Littlejohn, preşedintele Women’s Rights Without Frontiers, într-o declaraţie de presă. „Experienţa sa ne-a demonstrat într-un mod dramatic legătura dintre avortul forţat şi rata astronomică a sinuciderilor în rândul femeilor din China.”

Littlejohn a spus că mărturisirea arată cum copiii pot fi născuţi vii în timpul unui avort şi lăsaţi să moară şi că în China „o femeie poate fi forţată să avorteze la nouă luni de sarcină doar cu consimţământul presupusului său soţ.”

„În sfârşit, experienţa doamnei Zeng ne arată cum – chiar şi atunci când o femeie este însărcinată cu primul său copil – dacă este al doilea copil al soţului său, ea poate fi forţată să avorteze”, a adăugat ea.

„Dezaprobam cu tărie avortul forţat sub politica singurului copil din China şi cerem guvernului chinez să oprească aceste atrocităţi imediat”, spune Littlejohn.

Sursă: LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

 

Tatăl lui Noah: schimbarea percepţiei globale asupra sindromului Down

de Nancy Flanders

9 august 2013 (LiveActionNews) – Atunci când Rick Smith şi soţia sa au aflat că fiul lor nou-născut suferea de sindromul Down, pentru o clipă, viaţa lor s-a întors cu susul în jos. Ca şi în cazul oricăruia dintre noi care a primit un diagnostic pentru copilul nostru, au existat un million de întrebări, fiecare dintre acestea adresate cu teamă şi îngrijorare. Rick şi-a propus să facă ceea ce mulţi parinţi au făcut – a pornit un blog pentru a arăta lumii gradul de normalitate al fiului şi a vieţii sale. Însă el a făcut-o printr-un mesaj pro-viaţă.

Pe blogul său, Rick scrie:

„La scurt timp după naşterea lui [Noah], am fost şocaţi să aflăm că 92% dintre copiii diagnosticaţi cu sindromul Down prin testare prenatală au fost avortaţi."

Din păcate, are dreptate. Tot el vorbeşte şi despre modul în care doctorul şi-a cerut scuze şi a parcurs din nou fişele medicale ale soţiei sale pentru a vedea dacă s-a omis ceva, sau ceva care l-ar fi ajutat pe Rick şi pe soţia lui să iasă din această situaţie – prin intermediul avortului.

Astfel, Rick şi-a propus să schimbe felul în care lumea priveşte persoanele cu sindromul Down. El a decis să-i sfătuiască pe viitorii părinţi să nu se mai teamă atât de mult atunci când copilul lor este diagnosticat cu sindromul Down. Cu o exprimare simplă, de genul: „cuplu în expectativă (niciun copil afară din pântece)”, atunci când s-a referit la el şi la soţia sa însărcinată, el prezintă lumii încrederea sa în viaţa înainte de naştere.

Susţinerea unui punct de vedere pro-viaţă poate atrage cuvinte dure din partea cititorilor, cum ar fi “Nu aş vrea să am povara unui copil cu sindromul Down. Eu aş fi terminat sarcina.” Dar prin expunerea acestor convingeri pro-viaţă, Rick a salvat vieţi. Pentru aceasta, se merită, în ciuda criticilor.

Un părinte i-a scris, zicând:

  

„Aseară am primit un telefon cum că activitatea mea sanguină este anormală, iar copilul meu s-ar putea să aibă sindromul Down. […] În timp ce primul meu gând a fost să îl avortez dacă se confirmă sindromul, totul s-a schimbat mulţumită poveştii tale şi a altora precum a ta."

 

Apoi, pe pagina National Sanctity of Human Life Sunday, Rick a postat despre atitudinea sa pro-viaţă. Această postare specială s-a numit „Pântecele mamei, cel mai periculos loc din lume pentru un copil cu sindromul Down” iar în aceasta, Rick vorbeşte despre ceea ce putem face pentru a schimba viziunea globală asupra avortului în general, şi mai ales, a avortului de copii cu sindromul Down. El notează faptul că este greşit să păstrăm tăcerea în ceea ce priveşte avortul şi spune că prin împărtăşirea poveştilor proprii şi a punctelor de vedere, putem ajuta familiile, părinţii, şi copiii. El scrie:

„Oamenii nu sunt poveri. Oamenii sunt daruri de la Dumnezeu. Aceştia sunt creaţi după asemănarea Sa cu un scop. Fiecare. persoană. de. pe. această. planetă ... din pântece sau din afara acestuia. Permiteţi-mi să o spun din nou, iar de data aceasta să citiţi lent. Fiecare persoană de pe această planetă este un dar de la Dumnezeu, creată dupa asemănarea Sa, într-un scop grandios."

Scopul evident al lui Noah – şi nu numai – este acela de a-l ajuta pe tatăl lui să îşi îndeplinească unul din propriile scopuri: de a salva vieţile copiilor nenăscuţi ce suferă de sindromul Down. Pentru aceasta, acordăm respectul cuvenit amândurora.

Notă: Nancy este o mamă ce lucrează de acasă, care scrie articole pentru părinţi, despre copii cu nevoi speciale, şi despre dreptul la viaţă. Ea este norocoasa mamă a trei fetiţe vioaie, dintre care una suferă de fibroză chistică, şi îşi petrece orice moment liber căutând să strângă fonduri pentru un remediu al acestei afecţiuni. Puteţi citi blogul său personal la www.ChronicAdmissions.com.

Sursă: LifeSiteNews

Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

 

Sfaturi pentru părinţi (1): Părintele Porfirie-Copiii au nevoie în primul rând de rugăciunea părinţilor

Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească - și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea.

Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate.

Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii.

Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.

De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri.

Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat  cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus:

„Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.”

Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească.

De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare.

Să, preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o  faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-i vorbești de copii tăi lui Dumnezeu.

Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.”

Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui... totul „în ureche”; la sfârșit devine un  soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a  mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii.

Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele  grele. Apoi se pocăiesc.

Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de toți.

                        Ne vorbește părintele Porfirie – Editura Egumenița

Părintele Rafail Noica: "Doamne, dacă tu vrei să fiu călugăr, trebuie să mă convingi!"

Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.

Părintele Sofronie spunea: ,,Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului“. Deci, dacă sunt pentru toţi aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie, aceeaşi este şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi, în detalii, ia tot felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan îl menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea, cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: ,,Eu sunt cel mai păcătos“, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine insumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l iubim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest ,,aşa“? Dar el cum se schimbă din acest ,,aşa“, chiar dacă ,,aşa“-ul lui nu este ca al meu, ci altfel?

Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune că păcatul, care este despărţire şi moarte,

să devină - paradoxal - viaţă şi apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămureşte mai bine cele ce am spus.

Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni şi acolo, fireşte, era aglomeraţie mare. Unul din ei zicea: ,,Ah! tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulţimea asta care forfoteşte, oamenii aceştia“. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potenţial, un prieten, un frate. Tu trăieşti în îmbulzire şi în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni şi de fraţi“.

Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puţin eu am învăţat de la acela că tu, în măsura în care îţi este dat, poţi schimba atitudinea gloatei. Şi vă mai spun că acela care vedea prieteni in masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi în puterea nopţii, căuta îmbulzeala oriunde şi n-a păţit niciodată nimic. Ştiu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei. Acum nu vă îndemn să faceţi toţi la fel, dar totuşi de aici se desprinde, evident, o morală.

Spuneţi-ne, părinte Rafail, de ce v-aţi făcut călugăr şi dacă sunteţi satisfăcut de starea aceasta pe care o aveţi?

Şi călugărirea mea a fost o criză, paralelă cu cea a revenirii la ortodoxie. Căci mă gândeam: ,,Nu cumva dracul nu numai să mă întoarcă la ortodoxie, ci să mă facă cumva şi călugăr?! Ce nefericire, ce nebunie, ce smintiri!“. Dar tot acelaşi „şarpe“ îmi spunea: ,,Dar dacă acesta este un lucru bun, pe care Dumnezeu îl vrea?“. ,,Nu“, mă împotriveam eu. Până la urmă am ajuns la aceeaşi soluţie: ,,Doamne, dacă vrei să fiu călugăr, Tu trebuie să mă convingi, prostia mea să o convingi; inima asta întunecată să o convingi“.

Dacă sunt satisfăcut de călugărie? Vă mărturisesc că, mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată, după aceea, vreo îndoială în toate încercările prin care am trecut. Sunt însă foarte nesatisfácut de rezultate, dar asta nu-i din vina lui Dumnezeu, ci din vina mea. M-a trecut Dumnezeu prin crize, dar mi-a vorbit. Şi m-a convins, în loc să-mi tragă două palme şi să-mi zică: ,,Acum, vino şi stai în casa Tatălui tău, ca Fiul risipitor“, mi-a dat mângâierea de a cunoaşte ortodoxia, nu ca fiind mai puternică sau mai adevărată, ci ca fiind însuşi sufletul omului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Totuşi, celor care voiesc să vină la ortodoxie le spun: ,,Dacă cred în ortodoxie, cred ca şi Sfântul Apostol Pavel care voia ca toată lumeatsă fie aproape sau întocmai cum era el, afară de lanţurile cu care era legat pentru Domnul, afară de suferinţele pe care le indura pentru Evanghelie“.

În legătură cu ce am trăit eu pentru călugărie, aş spune că parcă m-a îmbătat Dumnezeu cu câţiva litri de ţuică puternică, pentru câteva luni. În anii aceia (aveam 18-19 ani), căutam pe furiş - căci mă pregăteam să intru în viaţă, să mă căsătoresc, să am o femeie, ca toată lumea - care din fetiţele ce mă înconjurau ar fi putut să-mi fie nevastă. Dar căutam de la Domnul să-mi dea aceasta, fiindcă ştiam că nu-i lucru uşor căsătoria. Deci, mă uitam la fetele din clasă, de pe stradă, la cele cu care mă mai întâlneam căutând un semn de la Dumnezeu şi parcă nu mai venea. Şi se părea că timpul trece şi îmbătrânesc, iar eu nu văd nicio fată despre care Domnul să-mi fi dat un semn evident că ar putea să-mi fie nevastă. Dar, după nu ştiu câte luni, mi-a venit, ca unui om care se trezeşte din beţie, gândul călugăriei. Acest lucru, pe care îl numisem în înverşunările mele şi smintire, şi nebunie când eram cu protestanţii, doream să mi-l imaginez ce poate fi cu adevărat. Mă aflam în Franţa şi mă gândeam chiar să mă duc şi pe la catolici, măcar să-mi dau seama ce face călugărul. Bunăoară, se scoală dimineaţa, se duce la biserică, dar după aceea ce face? Deci, ce este călugăria, la modul practic? Cu toate nedumeririle mele, aveam în mine un aşa dor, un aşa drag şi simţeam în mine ceva aşa de puternic, anume că acesta-i lucrul pe care l-am voit din copilăria mea.

Între timp mă întâlnisem cu părintele Sofronie, care mi-a confirmat că această chemare nu era o beţie de tânăr, ci era de la Dumnezeu şi că trebuie să-mi termin şcoala, dar pentru mănăstire, ca pregătire pentru viaţa călugărească. După aceasta, la un moment dat, întorcându-mă în Franţa ca să mai fac un an de şcoală, mi-am amintit că înainte fusese un timp când mă uitam în jurul meu, în clasă, pe stradă şi printre prietene, căutând o fată care ar fi putut, de la Domnul, să~mi fie cândva soţie.

Cum am uitat, când am uitat să mai caut aşa ceva, cum m-a îmbătat Dumnezeu de n-am mai văzut în jurul meu, la vârsta aceea - tânăr, de 18 ani şi, vă spun, nu un înger - şi n-am mai dorit însoţirea cu o fată, nu ştiu. Vă spun aceasta ca să înţelegeţi ce lucru minunat poate să facă uneori Domnul cu un necredincios, cu un om păcătos ca toţi oamenii şi poate chiar mai mult decât toţi oamenii.

Pr. Rafail Noica

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Consilierea în criza de sarcină ajută femeia, copilul și familia / 6 / "Vrei să ai acest copil?" - DA-ul care a schimbat totul!

Unul dintre motivele pe care contestatarii proiectului legii privind consilierea în criza de sarcină le invocă pentru respingerea ei este acela că deja se face o consiliere pre-avort, ca înainte de orice act medical. Dar această discuție nu este purtată cu un specialist în oferirea de soluții care aparțin și domeniului asistenței sociale, psihoterapiei etc., ea având în vedere în primul rând actul medical, nu analiza unei situații complexe de viață. Exemplul de mai jos nu este, cu siguranță, des întâlnit, dar arată fără echivoc unde poate duce lipsa de competență a unui consilier care nu este pregătit pentru aceasta.

„Vrei să ai acest copil?” – DA-ul care a schimbat totul!

Christina Martin

”Da” este un cuvânt simplu. Este un cuvânt pe care îl folosim să răspundem la o mulțime de întrebări. Cine îşi poate aminti fiecare ”da” cu care a răspuns cererii unui prieten, dorinței unui copil, ordinului unui șef? În aglomeraţia vieţii noastre de zi cu zi adesea uităm aceste răspunsuri obișnuite. Dacă unele răspunsuri sunt nesemnificative şi e firesc să fie uitate, altele se întipăresc în memoria noastră pentru totdeauna. Acesta este cazul în povestirea care urmează. Este istoria adevărată a unei femei care îşi aminteşte clar ”da”-ul care i-a schimbat viaţa.

Era în 1980. Testul de sarcină a ieșit pozitiv. Andrea era față în față cu realitatea dură de a fi necăsătorită şi a avea un copil. Prietenul ei nu a fost încântat să afle vestea. I s-a recomandat avortul – mai bine spus era presată să avorteze. Ea a solicitat sfaturi de la îndrumătorul ei spiritual, cu speranța că va găsi consolare în cuvintele lui, de multe ori pline de compasiune. Dar pacea nu a venit, căci acesta a șocat-o cu răspunsul său: ”Dacă mai vii vreodată în această biserică, eu voi fi primul care nu te voi lăsa să intri”.

Nesigură de viitorul ei şi lipsită de sprijin, s-a programat pentru avort. A mers singură la spital. Când a ajuns i s-a dat ceva larg de bumbac pentru a se schimba. Un ”consilier” a fost desemnat să stea de vorbă cu ea înainte de procedura de avort. După ce i-a spus circumstanțele în care se află, a fost asigurat de către femeia respectivă că ”ai făcut cea mai bună alegere”. Cuvintele i-au răsunat liniştitor în urechi, căci simțea că o durere neplăcută îi creştea în stomac.

A plecat de la biroul ”consilierei” şi s-a aşezat într-un hol plin cu femei, lângă sala de aşteptare. Andrea și-a acoperit faţa cu mâinile, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji. În timp ce plângea, o femeie de serviciu, afro-americană, în vârstă, se îndrepta către ea, cu un mop şi o găleată. S-a apropiat, i-a ridicat bărbia lui Andrea, a privit-o drept în ochii și i-a spus calm: ”Vrei să ai acest copil?”. Plină de pace, în prezenţa unui om cald, deși străin, Andrea a răspuns ”DA”. ”Atunci Dumnezeu îţi va da putere” a spus femeia. ”Îmbracă-te cu hainele tale şi du-te”.

După câteva clipe, doctorul a strigat numele ei şi Andrea a intrat în sala de operație. O imagine înspăimântătoare a întâmpinat-o pe podea. Lângă intrare a văzut o baltă de sânge rămasă de la ultimul avort. Sufocată de dezgust, ea a mărturisit că și-a schimbat decizia. ”Nu”, i-a spus doctorul cu fermitate. ”Ești doar nervoasă. Ai plătit deja pentru acest lucru. Trebuie să stai”. Andrea i-a aruncat o privire încât doctorul s-a temut că o să-și piardă clientela – atât Andrea cât și doamnele din sala de așteptare care ar fi văzut-o plecând. A devenit furios în timp ce se certa cu ea insistând să rămână să facă avort. Deși era puternic emoționtă, Andrea i-a spus hotărâtă: ”Eu plec. Voi naște acest copil”. A ieşit afară și s-a întâmplat ceea ce a spus.

Asta a fost acum treizeci de ani. Acest curajos ”DA” al mamei mele mi-a salvat viaţa. Am avut o programare pentru moarte, dar Dumnezeu a anulat-o. În locul ei am primit darul nepreţuit al vieţii – un cadou pentru care sunt recunoscătore pentru totdeauna.

Am plecat de la spital în condiţii de siguranţă, în pântecele mamei mele. Ceilalţi copii au avut parte de o soartă pe care nu îndrăznesc să o doresc nimănui. Au întâlnit răceala şi nerăbdarea care medicului care făcea avorturi.

Uneori m-am întrebat de ce am scăpat eu şi ei nu. Nu există răspunsuri satisfăcătoare la această întrebare. Pur şi simplu știu acest lucru: am supraviețuit.

Vocile copiilor sunt reduse la tăcere în fiecare zi. Și a mea a fost aproape redusă, dar de acum încolo nu voi mai tăcea. Le sunt datoare să vorbesc în numele lor. Asta este pasiunea mea şi privilegiul meu.

Oamenii spun despre fetus că nu este viabil. Ei spun că uciderea unui copil în vârstă de şase luni este mai respingătoare sau mai de neînţeles din punct de vedere moral decât uciderea unui copil la opt săptămâni. Eu nu vreau să mă joc cu numerele. În cazul în care mama mea m-ar fi avortat la opt săptămâni, nu aş fi aici. Dacă ea m-ar avortat la șase luni, rezultatul ar fi acelaşi. Oricât de jos ducem această limită, rezultatul este că ei nu mai sunt; ar trebuie să fie cu noi şi nu sunt. Până când se va sfârși aceasta, vom da timpul nostru, banii, capacitățile şi puterea, cu speranţa că alţii vor scăpa de pedeapsa iminentă cu moartea şi vor avea parte de minunatul dar al vieții, ca și mine.

Mulţumesc, mamă, pentru că ai spus DA pentru mine.

Traducere după LifeSiteNews

Proiectul de lege privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.