O viață salvată: Eram pro-alegere… până în momentul când a apărut Ava

Brittany Rotz, 5 septembrie 2013, 

Consider că a fi pro-viață le va oferi copiilor nenăscuți șansa de a crește, a se maturiza și a-și împlini visurile. Ei merită să trăiască, să le bată inima, să simtă emoțiile dragostei și sentimentul că sunt  doriți. Să curmi viața unui miracol inocent și neajutorat este cel mai rău lucru pe care l-ai putea face.

Să simți fluturi în stomac atunci când copilul începe să miște, să poți să-ți vezi micuțul crescând, să-i vezi mișcările gurii, oasele care se formează, să poți în final să-l ții în brațe imediat după naștere – acestea sunt cele mai incredibile sentimente pe care le poți experimenta.

Eu sunt pro-viață, dar am fost pro-alegere. Credeam cândva că dacă nu vrei să ai grijă de un copil nu e necesar să o faci. 

Credeam că e în regulă să-ți „stergi” cu buretele greșelile și să nu te mai gândești la asta. N-aș fi putut să greșesc mai mult de-atât. Eu sunt dovada vie a necesității de a fi pro-viață. Am trecut printr-o experiență care mi-a schimbat viața atunci când mi-am dat fiica spre adopție.

Am descoperit pe 7 aprilie 2012 că eram însărcinată în 2 luni. Nu am trait niciun fel de emoție atunci când am văzut testul pozitiv de sarcină. Nu am fost nici șocată și nu m-am simțit nici rușinată. Eram o altă tânără de 17 ani care a rămas însărcinată. Împreună cu iubitul meu Michael am încercat să găsim o soluție pentru această situație. 

Da, ne-am gândit la avort dar aveam un sentiment, pe care nu-l pot descrie, care m-a determinat să spun „nu” avortului. Știam că n-aș fi fost capabilă să trec prin asta. Eu eram cea care a rămas însărcinată. Eu eram cea vinovată, nu copilul meu. Trebuia să-mi asum responsabilitatea pentru greșeala mea, iar a avorta acest miracol nu însemna să-mi asum responsabilitatea, ci ar fi însemnat să scap de „asta”, să aleg calea ușoară.

Am mers împreună cu Michael la Newlife, o agenție care oferă posibilitatea adopției deschise între părinții naturali și cei adoptivi. Am cunoscut-o pe Caitlyn, o asistentă socială care ne-a ajutat să alegem între a da copilul spre adopție sau a-l păstra.  Ne-a îndemnat să scriem pe o hârtie atât avantajele, cât și dezavantajele ambelor variante.

Ne-am dat seama că nu eram pregătiți să devenim părinți, nu avem nici timpul și nici banii necesari. Nu am fi putut să-i oferim fiicei noastre viața pe care o merită și de aceea am ales să o dăm spre adopție. Ne-am dorit o familie care nu poate avea un copil din motive biologice deoarece doream să împărtășim acea legătură specială prin care primul meu copil era și primul lor copil. 

Timp de 9 luni aș fi putut să mă răzgândesc și să decid să o păstrez, dar nu am făcut-o. Am ales familia la câteva zile după ce au trimis dosarul. Așa a fost să fie, fiica mea să fie încredințată unei familii iubitoare.

Familia adoptivă s-a simțit binecuvântată că i-am ales. Puteam vedea în ochii lor dorința de a avea un copil. Așteptau de trei ani șansa aceasta, iar eu am știut că ei sunt cei care aș fi dorit să-mi crească copilul.

Faptul că am născut-o pe fiica mea, că i-am simțit căldura pe trupul meu și respirația pe pielea mea m-a făcut să-mi dea lacrimile. Nu îmi venea să cred că am putut să mă gândesc la avort. Mă simt onorată că i-am putut face acestei familii un așa de minunat cadou. 

Prin adopție mi-am dat seama că copiii îți schimbă viața în bine. Da, ești judecat, unii poate că nu te susțin și este cel mai greu lucru pe care îl poți face, dar sentimentul că oferi cuiva ceva ce nu poate avea este neprețuit. Nu pot exprima în cuvinte cât de mult bine aduce asta în viața cuiva. Perspectiva asupra vieții se schimbă și îți dai seama cât poate fi de valoroasă. 

După ce mi-am dat copilul spre adopție am devenit pro-viață. Nu e drept să iei viața unui copil atunci când ai oportunitatea de a da copilul unei familii care așteaptă cu nerăbdare să-i ofere toată dragostea lor. 

Am știut clar că am făcut alegerea corectă atunci când, fiind de față și eu, mama adoptivă și-a ținut pentru prima dată copilul în brațe. A vărsat lacrimi de dragoste și fericire: aceast lucru m-a marcat într-o fel nemaiîntâlnit. Mama adoptivă mi-a dat brățara de la naștere a copilului, care să-mi amintească zilnic de fiica mea. Fiica mea are la rândul ei brățara mea, astfel încât să știe cine sunt și să avem o legătură.

Ava Elizabeth s-a născut la 5.39 dimineața, în ziua de 29 noiembrie 2012, și a fost pusă în brațele lui Kyle și Marie. Am devenit pro-viață imediat ce am dat naștere acestui miracol. Copiii nenăscuți ar trebui să aibă șansa de a trăi și a experimenta viața. Eu sunt o dovadă vie a acestui lucru și sunt mândră să vă împărtășesc povestea mea.

Întotdeauna voi crede în viață și voi împărtăși asta întregii lumi, fiecărui copil, rând pe rând.

Sursă: LiveActionNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Din înţelepciunea copiilor

Lumina soarelui este caldă, la fel ca şi lumina de la Dumnezeu, însă dacă stai prea mult la soare faci insolaţie, pe când dacă stai tot timpul la lumina lui Dumnezeu trăieşti fericirea.

Adriana Buzoianu, 15 ani

Oamenii îşi pun icoanele în partea de răsărit a camerei, pentru că aşa cum nu au nici o îndoială că răsare zilnic soarele, aşa nu trebuie să aibă nici o îndoială în privinţa existenţei lui Dumnezeu.

Cătălina Opaină, 15 ani

Beatrice Iordan, Casă - Foto: Petruţ Călinescu

Dumnezeu face mamelor un fel de schiţă, iar noi copiii terminăm aceste icoane.

Alexandra Tănase, 15 ani

Anafura e mâncarea răbdării, de aia se ia pe stomacul gol. Ea este inversă de mâncarea plăcerii.

Tudor Matache, 11 ani

Libertatea este o închisoare dacă este trăită în afara lui Dumnezeu, că fără Dumnezeu libertatea se numeşte pedeapsă.

Andreea Alexandra Stan, 13 ani

Noi îl iubim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu iubeşte căinţa noastră.

Simona Pândele, 15 ani

Beatrice Iordan, Vernisaj "Nuntă în cer" 

Nu toţi cei care îl caută pe Dumnezeu îl găsesc, pentru că, la unii Dumnezeu mai întârzie să fie găsit, ca să vadă ce fac aceia, cum se poartă, îşi pierd speranţa?

Paul Păun, 12 ani

Nu tot ceea este înţelept este spus de către înţelepţi.

Ana Virschi, 14 ani

Dacă atunci când sunt adult necredincios vreau să văd ce este cu credinţa şi pun mâna pe o biblie, dar nu înţeleg mare lucru, este pentru că necredinţa e un păcat vechi din copilărie şi acum trebuie să mă rog mai mult ca să intru în normal cu înţelesul.

Alexandru Preda, 14 ani

Cea mai grea misiune e călugăria, pentru că toţi călugării muncesc, muncesc, de parcă ar face operaţii pe creier, sau pe inimă, să-i salveze pe oameni, numai că ei nu taie cu cuţitul la fel ca doctorii, ci cu îmblânzitul.

Adrian Ioniţă, 10 ani

Biserica e sfântă şi rămâne sfântă, chiar dacă intră în ea mulţi păcătoşi, biserica de aia e făcută, ca păcătoşii care intră să-şi facă acolo antene pentru Dumnezeu.

Paul Păun, 12 ani

Sursă: Cartea "Dorel Zaica şi ucenicii săi" - Editura Alexis, 2009

Mai multe lucrări de Beatrice Iordan găsiţi aici.

Sursă prima imagine: Revista Cuvinte către tineri