Pocăiţi-vă! Şi va fi revoluţie... - Pr. Constantin Sturzu

Mâine se va citi, în bisericile ortodoxe, Evanghelia din duminica de după Botezul Domnului: "În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor"(Matei 4, 12-17). Acesta este momentul consfinţit de calendarul bisericesc ca fiind cel al începutului propovăduirii Domnului. Iar primul lucru sesizat este acela că Mântuitorul nu începe prin a propovădui ceva cu totul nou, ci continuă, de fapt, propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu acest cuvânt - "pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!" - a început a grăi în pustia Iudeii ultimul dintre proorocii iudeilor, tot cu acest cuvânt începe şi Hristos. Începutul omului coincide cu începutul Domnului. Este, şi acesta, un semn că cei doi - omul şi Dumnezeu - s-au împăcat; mai exact, că omul a primit să fie împăcat de Dumnezeu (deşi el este cel care a greşit, nu putea tot el, în starea de fiinţă căzută sub puterea satanei, să se mai ridice către Creatorul său). Dar e, aici, şi o atenţionare pentru noi că totul se face doar teandric, cu implicarea, adică, a celor două subiecte ale relaţiei divino-umane. Nici omul singur, nici Dumnezeu singur, doar împreună!

***

Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de fiinţă căzută. Prin acest dialog, prin asumarea, smerită, a stării de păcătoşenie, omul se tot ridică până ajunge a sta faţă în faţă cu Dumnezeu. Opusul pocăinţei este întoarcerea cu spatele, ignorarea sau sfidarea lui Dumnezeu (ca atunci când cineva îţi vorbeşte, iar tu refuzi dialogul, îl ignori pe celălalt, ca şi cum n-ar exista sau, în cel mai bun caz, nu ar conta pentru tine). Altfel spus, opusul pocăinţei este ascunderea de Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ascuns "de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului" (Facerea 3, 8). Au ajuns, prin neascultarea lor, mâncând din "rodul pomului celui din mijlocul raiului", un soi de boschetari (imagine extrem de plastică, pe care am întâlnit-o la părintele profesor Vasile Nechita). Asta le-a dat o iluzie de libertate, de autonomie. Ceva asemănător am sesizat la copii ai străzii care, deşi erau luaţi într-un anume centru din Iaşi, oferindu-li-se toate condiţiile unui trai decent, preferau să fugă, imediat ce aveau ocazia, pe stradă, preferând să doarmă prin canale, dar să fie "liberi". Păcatul îţi dă această falsă impresie că eşti liber să faci ce vrei tu, că "îţi trăieşti viaţa". Şi nu eşti decât un vierme, "liber", cu adevărat, să te târâi pe un petec de pământ.

***

Pocăinţa mai poate fi numită şi convertire (Cristian Bădiliţă, spre exemplu, aşa traduce grecescul metanoeite în ediţia sa a Noului Testament). Ceea ce ne conduce la o altă imagine interesantă. Atunci când converteşti banii, oferi o monedă şi primeşti echivalentul valoric, dar într-o altă monedă (pierzând ceva - comisionul, dar şi câştigând ceva - noua monedă). Cu alte cuvinte, noi, prin pocăinţă/ convertire, nu "radem" tot ceea ce se numeşte viaţa noastră ca să primim o altă viaţă. A muri şi a învia, duhovniceşte vorbind, nu înseamnă aici că eu dispar şi vine un altul în locul meu. Aici se lucrează cu materialul clientului, vorba Maicii Siluana Vlad. Viaţa mea, trupul meu, mintea mea, calităţile mele - fiinţa mea întreagă se schimbă prin orientarea către Dumnezeu. Ele sunt cumva aceleaşi, dar se înnoiesc, se preschimbă. Prescura se preschimbă în Trupul lui Hristos, păstrându-şi însă calitatea de pâine - cum o şi primim când ne împărtăşim. Saul din Tars, prin convertirea de pe drumul Damascului, a rămas cu aceeaşi - ba chiar cu mai multă - râvnă de a sluji lui Dumnezeu ca atunci când îi prigonea pe creştini. Numai că râvna aceasta l-a făcut să devină "apostol al neamurilor", propovăduind, cu numele de Pavel, Evanghelia mai ales la cei netăiaţi împrejur.

***

Pocăinţa ne poate cuprinde oriunde şi în orice fel de context, nu există un standard anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie desfrânată a venit de bună voie la Hristos şi a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori s-a întâmplat ca în mers să se petreacă acest lucru, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani. Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi strigând: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos". Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat către Iisus: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta". După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.

***

Doar îngerii căzuţi, ne spun Sfinţii Părinţi, nu se mai pot pocăi. Spre deosebire de om, diavolul a căzut nefiind ispitit de cineva din afară, ci din voia proprie, în deplină cunoştinţă de cauză. Ei ştiu că există Dumnezeu, chiar şi după cădere au dialogat cu El (cum vedem în cartea Iov sau în Evanghelii). Ei "cred şi se cutremură". Cu toate acestea, Îl refuză pe Dumnezeu în continuare.

***

Pocăinţa noastră nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit "se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire". Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar"pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea" (Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit... Al doilea: acum, în această viaţă, este "loc de întoarcere" spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: "în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat". E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă - acea fotogramă - prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!

***

Pocăinţa este "o adevărată revoluţie afectivă în viaţa omului" (Părintele Dumitru Stăniloae). Este singura revoluţie de care avem neapărată nevoie! Şi astăzi, ca şi în alte epoci istorice, oamenii luptă pentru schimbare în diferite componente ale vieţii sociale. Chiar şi între creştinii din Biserică se regăsesc persoane care investesc timp şi resurse consistente pentru atingerea unor idealuri de natură civică, ecologică, culturală, chiar şi politică. Foarte multe dintre aceste idealuri sunt nobile şi vrednice de dorit. Ce mă intrigă de fiecare dată când sesizez atâta entuziasm, atâta implicare pătimaşă, este că nu răzbate decât arareori, peste toate, ideea că de pocăinţă avem mai întâi nevoie. Lumea aceasta este un imens pustiu al Carantaniei în care suntem ispitiţi de diavol să rezolvăm problemele materiale ale omenirii. Răspunsul corect la aceste provocări îl dă doar Hristos Domnul: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4, 4). Adică, da! - "pâinea" este importantă, dar nu este cea mai importantă. E o chestiune de priorităţi. Nimic nu trebuie neglijat din ceea ce este de folos omului pe pământ - libertate civică şi politică, hrană şi toate cele necesare traiului, un pământ curat etc. - dar pentru nimic să nu luptăm ca şi cum la asta s-ar reduce totul. Adevărata şi prima revoluţie de care avem nevoie este cea interioară - or asta face în noi doar pocăinţa. Restul vine în chip firesc, pentru că vine nu de la noi, ci, prin noi, chiar de la Dumnezeu!

Sursa: Doxologia

Să ajutăm lumea să se pocăiască - Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții (VI)

– Părinte, ce poate ajuta astăzi mai mult lumea?

– Astăzi numai pocăinţa ar putea-o ajuta, dacă lumea ar învăţa să se pocăiască. Să citim, pe cât putem Vieţile Sfinţilor care insistă asupra pocăinţei, ca să ne folosim. A cere pocăinţă de la Dumnezeu înseamnă a cere iluminare. Atunci când cerem pocăinţă şi ne pocăim mai mult, fireşte, ne vom şi smeri mai mult şi atunci negreşit va veni şi mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiască. Când omul se află în pocăinţă, păstrează harul lui Dumnezeu. In orice caz lumea are încă bunătate. Vezi, cei mai mulţi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserică, sunt stăpâniţi de o mare neştiinţă, dar pe de altă parte vin şi îmi cer ajutor. Lucrul acesta spune ceva.

– Părinte, nu cumva încercările se fac pricini ca oamenii să se apropie de Dumnezeu?

– Cei care au intenţie bună se folosesc din încercări. Cei care nu au, se împotrivesc lui Dumnezeu, hulesc, etc. Răul este că nu spun: “Am greşit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stăpânire în lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Răul este că se împiedică intervenţia dumnezeiască atunci când nu este pocăinţă. Dacă ar exista pocăinţă, lucrurile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni după furtuni! Dumnezeu să ne ajute. Să cerem pocăinţă pentru întreaga lume şi pentru toţi cei care fac rău Bisericii cu sânge rece şi nu au dorinţă să se îndrepte. Dumnezeu să le dea pocăinţă şi abia după aceea să-i ia.

Să ajutăm pe cât putem lumea să se pocăiască, ca să primim binecuvântările lui Dumnezeu. Pocăinţă şi mărturisire, de acestea este trebuinţă astăzi. Eu recomand mereu pocăinţă şi mărturisire, ca diavolul să-şi piardă drepturile şi să se taie influenţele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca să înţeleagă şi să se pocăiască. De pildă cineva mărturiseşte că a făcut desfrânare. Duhovnicul îi dă iertare, îi dă şi un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie să-l ajute să înţeleagă că răul n-a fost numai desfrânarea, ci acea faptă a lui a făcut crime, a destrămat două familii. Dar unii duhovnici nici nu cercetează mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de conştiinţă.

– Părinte, există oameni care sunt buni, însă nu merg la biserică adeseori, nu au o viaţă liturgică regulată.

– Se poate câteodată ca cineva să nu meargă regulat la biserică, dar înlăuntrul lui să existe evlavie, bunătate şi astfel Dumnezeu găseşte loc şi Se sălăşluieşte în el. Aceşti oameni de ar fi avut o viaţă liturgică, ar fi sporit mult în viaţa duhovnicească. Şi iată, există alţii care merg la biserică, se mărturisesc, se împărtăşesc, le fac pe toate şi cu toate acestea Dumnezeu nu află loc să locuiască în ei, pentru că nu există smerenie, bunătate, pocăinţă adevărată. Nu ajunge numai mărturisirea la duhovnic pentru ca să se întocmească bine cineva; este trebuinţă şi de pocăinţă. Şi orice rugăciune pe care o face cineva trebuie să înceapă cu mărturisire înaintea lui Dumnezeu. Nu să plângă şi să spună “sunt aşa, aşa şi aşa”, şi după aceea să facă aceleaşi lucruri, căci aceasta înseamnă nesimţire. Atunci când există simţire, există şi puţină îmbunătăţire.

Aţi văzut pe israeliţi cu câtă simplitate se rugau? “Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi”. Şi după aceea Domnul “S-a deşteptat ca un puternic, ca un ameţit de vin, şi a lovit…”. Cu ce simplitate şi smerenie, dar şi cu ce îndrăzneală au spus: “Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbăvit din Marea Roşie şi acum să murim în pustie sau să ne omoare cei de alt neam? Să ne facem de râs?” Să nu spunem şi noi: “De ce dormi, Dumnezeule, şi nu vezi?”, pentru că ne va da o palmă. Aceasta este obrăznicie. Aceia au spus-o cu smerenie şi simplitate. N-au învinuit pe Dumnezeu spunând: “De ce ai făcut acestea?”, ci au spus: “Nouă ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?”. Şi aţi văzut că îndată L-au înduplecat pe Dumnezeu. Aţi înţeles? A existat recunoaştere a greşelii, pocăinţă şi Dumnezeu a intervenit şi “a lovit”…

Sursa: Cuvântul Ortodox

Gheronda Iosif Vatopedinul - Nu există credinţă fără curaj / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (17)

Domnul nostru atrage atenţia, aşa cum am menţionat mai sus, că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

Se cuvine să ne referim mai pe larg la curaj, deoarece acesta este puterea noastră practică. Prin credinţă recunoaştem viitoarea noastră restaurare şi nemurire. Împreună cu aceasta însă este necesara nevoinţa şi mărturisirea noastră practică.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, Care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o consideram îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! : Eşti un călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

De vreme ce lupta pentru pocăinţă are, într-adevăr, multe aspecte, iar împotrivirile sunt multiple, este firesc, din pricina patimilor şi a obişnuinţelor, care încă există şi lucrează, să se facă greşeli. Atunci diavolul îl prezintă pe Dumnezeu ca judecător şi, prin urmare, călcătorul de lege (omul) devine de acum răspunzător. Acesta încetează să mai aibă îndrăz¬neală către Dumnezeu, de vreme ce este trădător, şi în acest fel îşi pierde curajul şi zelul, ajungând să-l stăpânească apatia.

Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu, „cei ce bine s-au nevoit şi s-au încununat”, ne învaţă propria lor experienţă, care zdrobeşte viclenia şi perfidia satanică. încetăm astfel a-L considera pe Dumnezeu judecător, aşa cum prin înşelăciune ni-L prezintă vrăjmaşul. Îl vedem ca pe Părintele nostru, şi-i răspundem impostorului: „Mergi înapoia mea, satano! Nu am nevoie de avocat! Lui Dumnezeu l-am greşit, în faţa lui Dumnezeu mă apăr, Care S-a făcut om pentru mine, pentru ca să mă înfieze, iar pe tine să te desfiinţeze şi să te zdrobească. Niciodată nu mă voi teme de Tatăl meu, nici nu-L voi lepăda, nici nu-L voi trăda. Lipsa mea de cercare îmi pune piedică şi propria ta facere de rău. Pe aceasta o va desfiinţa Dumnezeu, prin harul Său, iar pe mine mă va răsplăti, pentru că pentru aceasta m-a hărăzit”.

Arătăm, prin cele ce am spus, modul în care nevoitorul trebuie să lupte şi să nu dea înapoi în diferitele lipsuri şi alunecări ce ni se întâmplă.

Sfârşitul pocăinţei este unirea noastră după har şi dar cu Dumnezeu Tatăl, îndumnezeirea însăşi. aşa cum Domnul nostru ne-o descrie. „Tu, Părinte. întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia să fie în Noi” (cf. Ioan 17, 21). În vreme ce forma ultimă a pocăinţei este ca cel ce se pocăieşte, oricât ar fi cedat prin nepăsarea sa, să ţină dreapta credinţă în Dumnezeu şi să nu lepede mărturisirea creştinească. faptul că ţine şi nu leapădă mărturisirea „cea întru Hristos” înseamnă că se află în starea şi în locul celor ce se pocăiesc. Iar Dumnezeu, prin harul Său, rămâne împreună cu el, aşteptând trezirea lui din întunericul deznădejdii.

Dumnezeiasca milostivire consideră această atitudine mărturisire şi, prin urmare, Dumnezeu, Care caută întoarcerea celor bolnavi şi neputincioşi, îl va trezi, de vreme ce nu a trădat „până în sfârşit” temeiul pocăinţei. Tema mântuirii noastre nu este o chestiune de schimb reciproc. Este o chestiune de credinţă şi mărturisire în Acela care îi mântuieşte în dar pe cei ce cred în El şi aşteaptă împreună-pătimirea şi iubirea Sa de oameni cea de negrăit.

 





(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursă: Pemptousia