Arhiepiscop Justinian Chira - Răbdarea (III)

 

Când eram stareț aici, la Rohia, veneau mulți călugări cu diferite probleme: ba că egumenul este prea bun, altul că egumenul e prea rău, altul că fratele lui l-o supărat. Concluzia mea este: nu poți să fii ascultător, dacă nu ai răbdare! Să ai răbdare este foarte simplu. Acesta este elementul cel mai important dintr-o viață de mănăstire: să aibă răbdare frate cu frate, părinte cu părinte, între noi să avem răbdare! De ce? Pentru că noi toți avem slăbiciuni. Toți colaboratorii pe care-i am, dacă nu ar avea răbdare față de mine, ar însemna să se pustiască Episcopia. Că sunt de multe ori așa de rău!

Am ajuns odată la o stare de disperare. Aveam 24 de ani, eram tânăr, nu prea mai erau călugări și m-au pus stareț. Și a venit Episcopul și l-a întâmpinat un grup de călugări care îmi erau potrivnici: „Ce copilul ăsta? O să venim să ocupăm stăreția". Eu așteptam să capăt de la vlădică un cuvânt de încurajare. Episcopul însă, influențat, m-o mustrat: „De ce aia și nu aia?" Adică n-a văzut - deși făcusem și lucruri bune - decât păianjenul din colțul ușii. Că peste noapte, când este secetă, apar păianjeni. Și le-am pregătit masa la toți, 60 de persoane, pe timp de război, iar eu am venit la chilia mea extrem de supărat și de mâhnit. Și m-am pus pe pat și plângeam acolo ca un copil. Duhovnicul meu a observat totul - era și el la masă. A coborât de acolo, s-a așezat lângă mine, m-a luat de după cap și mi-a zis: „Părinte Stareț, nu fi supărat, toate trec" A fost pentru mine medicamentul care mi-a adus cea mai mare bucurie. M-a învățat să le rabd pe toate, să fiu cu răbdare. 

Este foarte important să avem răbdare! „Prin răbdarea voastră, veți dobândi sufletele voastre" (Luc. 21, 19), așa ne învață Scriptura. Sigur că nu e tot timpul plăcut. Dar este o soluție prin care ajungi apoi să te biruiești pe tine și să biruiești toate greutățile vieții.

Poate să existe răbdare fără dragoste, fără iubirea față de aproapele?

La iubire ajungi prin răbdare. Prin răbdare ajungi să-l iubești pe fratele tău, să-l ierți pe fratele tău, să-l respecți pe fratele tău, să vezi că-i mai bun decât tine, să vezi că-i mai frumos decât tine, să vezi că-i mai harnic decât tine. Prin răbdare le vezi pe toate acestea. Abia atunci te ridici. Este bine să faci efortul acesta al răbdării. Nu se poate vorbi de dragoste fără de răbdare și fără de smerenie.

Acestea le cucerește un viețuitor de mănăstire, dacă are răbdare. Dacă n-are răbdare, rămâne totdeauna nemulțumit, mâhnit, supărat. Că nu putem fi perfecți. Nici episcopul, nici starețul, nici fratele nu sunt desăvârșiți. Și atunci avem absolută nevoie de acest dar miraculos - să ne răbdăm, să fim cu răbdare. Răbdarea te face în același timp să fii cu respect față de ceilalți. Este un mijloc de îmbunătățire. Vezi că și planta trebuie să aibă răbdare să crească; dintr-o bobiță crește un spic. Răbdarea este de mare importanță nu numai în mănăstire, ci și, în general, în toată societatea.

Mă uit la părinții de aici. Dacă n-ar fi avut răbdare, n-ar fi putut face nimic. Aici n-avem pământ frumos, ca la Putna, ci uite, niște coaste toate sunt agățate de dealurile acestea. Cum zicea mama unui părinte, Ilarion, care-i mort acum: „Dragul mamei, cum poți tu trăi aici? Că aici, când ieși din casă, sau urci, sau cobori". Aici locul te pune la încercare, te pune să ai răbdare.

 

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Despre cărţile de religie pentru copii din Republica Moldova

Astăzi am ajuns acasă, la Bălţi, şi după cina cu toată familia, nepotul meu mai mare, care este elev în clasa a IV-a, m-a rugat să îl ajut cu temele pentru şcoală. De fapt, el mi-a spus că avea nevoie de ajutor doar la matematică, însă venise să-mi povestească şi un text pentru ora de religie, despre Sfânta Taină a Euharistiei. Nepotul meu are dificultăţi în ceea ce priveşte expunerea unui text, adică nu este capabil să îl înveţe „pe de rost”, cum se zice în stânga Prutului, sau pe dinafară, cum se obişnuieşte în şcolile noastre, aşa că după primele două cuvinte s-a blocat. Am luat şi eu cartea să citesc textul şi să aflu în ce mod este explicată această Sfântă Taină copiilor din clasa a IV-a.

Nu pot să spun că textul nu a fost explicit, ba din contra, mi s-a părut foarte bun. Patru paragrafe explică în mod clar şi succint când a fost instituită Taina, când are loc aceasta şi de ce un creştin are nevoie de Sfânta Împărtăşanie. Totuşi, nu mi s-a părut un text destul de explicit pentru un copil de 9 ani. E adevărat că copiii înţeleg mult mai multe decât ne pare nouă, inclusiv în cele duhovniceşti, dar în ceea ce priveşte povestitul textului despre Sfânta Împărtăşanie nepotul meu a avut greutăţi.

Am stat aproape o oră cu el ca să-l ajut să înţeleagă textul şi să fie capabil să-l povestească, cu cuvintele sale. Trebuie să vă spun că nepotul meu are idee de biserică, de spovedanie şi Împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, aşa că nu erau lucruri pe care le auzea pentru prima dată în viaţă.

Ceea ce mă întristează şi mai mult e faptul că ora de religie nu este predată de un preot sau absolvent al facultăţii de teologie, a unui seminar teologic măcar, ci aceeaşi învăţătoare care le predă şi matematică, şi limbă română, şi ştiinţe. Nu ştiu dacă învăţătoarea respectivă merge la biserică şi ce cunoştinţe are ea în teologie, dar totuşi tind să cred că cineva care are studii elementare în teologie ar fi capabil să explice copiilor sensul propoziţiei „Duhul Sfânt se pogoară şi preface, în mod tainic şi nevăzut, pâinea în Însuşi Trupul lui Hristos, iar vinul în Însuşi Sângele Său ”, preluată din tema pe care o pregătea nepotul meu.

Aici o să-mi spuneţi că e vina părinţilor că nu îşi duc copiii de mici la biserică şi nu le explică clar ce este Sfânta Împărtăşanie. Aveţi mare dreptate, sunt şi eu de părerea că asta e datoria părinţilor, dar ce ne facem atunci când părinţii nu au habar de biserică? Eu nu locuiesc în Bălţi, ajung destul de rar acasă, aşa că nu pot să fiu mereu alături de nepotul meu, să-l duc la biserică şi să-i explic textele din cartea de religie. Aşa că mă întreb: oare nu ar fi bine ca textele acestea, destinate elevilor din clasa a IV-a,  să fie explicite nu doar copiilor de creştini practicanţi?

Scriu rândurile astea nu cu intenţia de a critica autorul cărţii şi, în general, felul în care se predă religia copiilor de clase primare, ci fiindcă vreau să ştiu că noi, cei care ne-am exprimat pentru predarea religiei în şcoli, chiar îi ajutăm pe copiii noştri să înţeleagă cu adevărat ce este Ortodoxia şi să facă primii paşi în Biserică în mod conştient, nu fiindcă „o să te bată bojica” sau învăţătoarea o să le dea un „doi” pentru incapacitatea de povesti un text despre Sfânta Euharistie.

Sursă: Ecaterina Lutişina

Mă gândesc să mă însor.../ Cuvinte pentru tineri (LVII)

În primăvara anului 1989 l-am vizitat pe Starețul Paisie. Preocupat fiind de situația mea, Starețul m-a chemat lângă el. Atunci i-am spus:

- Mă gândesc să mă însor, dar mă neliniștesc de problemele familiale care se vor ivi.

- Nu ai destulă încredere în Dumnezeu, mi-a spus. Dacă ai ști cât te iubește Dumnezeu! Vei trece prin niște greutăți, dar în cele din urmă toate vor merge bine.

(Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul -  Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 139)

Sursă: Doxologia

O experiență marcantă a Părintelui Emilianos Simonopetritul, trăită în urma unei profunde crize spirituale, pe care părintele o povestește referindu-se la ”un oarecare monah”

Despre un oarecare monah,

Omilie, Drama, 24 apr. 1983

Îngăduiți-mi să vă spun  despre un oarecare monah, pe care l-am cunoscut și care – ca toți cei ce întâmpinăm atâtea greutăți – traversa o perioadă hotărâtoare în mănăstirea lui; cumplite zile! Îi aprinsese creierul răul vrășmaș și forțe potrivnice voiau să-l ”arunce” din vrednicia monahicească, să-l transforme într-un căutător de așa-zis adevăr. Sufletul lui gemea ca valurile înspumate și căuta scăpare din dificultăți. Își amintea când și când de rugăciunea lui Iisus, dar aceasta răsuna  foarte slab, deoarece nu credea în ea. Împrejurările nu-l ajutau deloc – îi erau potrivnice. Cumplit de nefericit devine omul când e copleșit de probleme! Cine, însă, nu trece prin asemenea zile înfricoșătoare, nopți întunecate, încercări dramatice?

Așadar, monahul nostru nu știa ce să facă. Plimbarea nu-l ajuta cu nimic. Noaptea îl sufoca. Și, într-o noapte, în apăsarea  pe care o simțea, deschise fereastra chiliei pentru a pătrunde aerul. Era întuneric- în jur de 3 dimineața. Și pentru că era obosit, merse să o închidă, gândind că poate va reuși să se odihnească puțin. Însă, parcă în jurul lui – și tot întunericul de afară – s-a făcut lumină! Se aplecă să vadă de unde putea  veni această lumină! Dar nu (pro)venea de nicăieri. Întunericul cel lipsit de proprie existență devenise lumină și încă și inima îi era luminată; chilia lui, întorcându-se, a văzut că și ea devenise lumină. A cercetat lampa crezând că poate această lumină era de la ea. Însă, nu putea lampa de gaz să devină și să facă totul lumină!

Deși  înainte, inima lui nu era încă luminată, avea o oarecare nădejde; fără să înțeleagă, în înfricoșarea lui și în nădejdea pe care o întrezărea, iese în curtea neagră a mănăstirii, care de multe ori îi păruse un iad; iese în tăcere, iese în noapte. Dar lucru curios! Totul era luminat! Nimic nu era ascuns în întuneric. Totul era în lumină- grinzile de lemn și ferestrele, biserica, pământul pe care călca, cerul, izvorul care curgea neîncetat, greierii, licuricii, păsările de noapte, toate erau vizibile acolo, toate! Și coborâseră și stelele, se aplecase și cerul, mai curând se părea că toate deveniseră – cerul și pământul – un Cer! Și toate împreună psalmodiau rugăciunea, toate spuneau rugăciunea. Iar inima lui, în mod straniu, s-a deschis și ea și a început să salte, a început și aceea să bată și să participe involuntar la aceeași rugăciune; iar picioarele lui abia atingeau pământul.

Nici n-a realizat când a deschis ușa și a intrat în biserică, când s-a ”îmbrăcat”, când a început să slujească, când au venit și ceilalți monahi. Nu știa ce se întâmplase. Pierduse șirul lucrurilor, știa numai că se află în fața altarului, în prezența nevăzutului Dumnezeu, liturghisind. Și lovind clapele inimii și ale altarului, sunetul ajungea sus, în altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia a continuat în biserica luminată mistic de candele. S-a încheiat Evanghelia. Lumina nu mai era în jurul lui, însă aceasta i se cuibărise în inima. Toate au încetat; însă cântecul pe care inima lui l-a început nu se sfârșește. Da, a văzut – în extazul său – că pământul și cerul psalmodiază rugăciunea și a înțeles că monahul trăiește cu adevărat când tresaltă din pricina rugăciunii. E de ajuns numai să înceteze a trăi pentru el însuși.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Sursă: Sfântul Munte Athos

Cuvinte pentru tineri (XLII)-Maica Siluana: La durere vrem să plecăm undeva departe...

foto: OrthPhoto, autor Bogdan Misiejuk  

... undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...

Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!

De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!

Cum intrăm acolo?

Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!

De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...

Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.

De ce?

Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!

Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!

Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! 

Sursă: maicasiluana.blogspot