Al. Tzigara-Samurcaş despre rostul MŢR (I): Suntem vrednici de un muzeu naţional?

joi, 28 februarie 2013

| | |


Expoziţia Cruci de piatră

În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază.
Eminescu: Epigonii


Azi, când lumea e preocupată de îndreptarea stării economice a ţărănimii, s-ar părea, poate, că nu e nimerit să ne mai gândim şi la muzeele noastre. Totuşi, cred dimpotrivă că acum tocmai îşi are rostul ei şi chestiunea aceasta, fiind în foarte strânsă legătură cu reformele sociale ce se plănuiesc. Căci, dacă într-adevăr una din cauzele revoltei din primăvara trecută este prăpastia ce s-a dovedit că desparte clasele noastre sociale, atunci nu numai prin reforme agrare se va îndrepta răul. Pe lângă uşurarea traiului ţăranului, trebuie să ne îngrijim şi de educaţia lui morală. Şi într-acest sens e încă foarte mult de făcut, faţă de puţinul realizat. Pământ i s-a mai dat ţăranului şi în alte dăţi; cum i s-a mai asigurat imaşul vitelor sale şi i se vor mai înlesni şi alte avantaje de ordin material. E momentul să ne întrebăm însă, ce s-a făcut în trecut şi ce se plănuieşte în prezent pentru ridicarea moralităţii sale? Căci instrucţia singură – o experienţă dureroasă ne-a dovedit-o – nu satisface şi mai ales nu îmblânzeşte îndestul sufletul ţăranului.

Ştiinţa de carte este incontestabil absolut necesară tuturor, nu mai încape îndoială. Ea singură însă nu e de ajuns pentru a da educaţia sau cultura în înţelesul adevărat al cuvântului. Pe lângă spirit trebuie îngrijit şi sufletul. Întrucât cel ce va şti să citească şi să scrie nu se va simţi legat de pământul patriei sale şi prin alte legături sufleteşti, nu ne vom putea bizui pe statornicia sentimentelor sale. Neavând nimic sfânt în cugetul său, ţăranul, fie el chiar absolvent al şcolii primare, într-un moment de orbire va da uitării şi patria şi pe frate şi chiar avutul său propriu. Se va simţi străin într-o ţară indiferentă, cât timp printr-o educaţie serioasă nu i se va fi lămurit rostul său pe acest petic de pământ şi nu i se va fi insuflat o adevărată iubire pentru ogorul şi neamul său. Asemenea sentimente trebuie deci redeşteptate în sufletul său.

MŢR, Interior

Respectul tradiţiei este incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea în parte acest rol în educaţia sentimentală. Cu slăbirea credinţei, ţăranul de azi şi-a pierdut însă multe din însuşirile sufleteşti ale părinţilor săi. De vom putea pe baza credinţei să reînviem şi celelalte sentimente bune ale poporului român de odinioară, nu e loc de cercetat aici. Voi insista numai asupra unui singur factor, de care va trebui să se ţină seamă în îndrumarea viitoare a maselor. Şi anume asupra educaţiei artistice a poporului, care trebuie să capete un loc de seamă în programul nostru cultural. Arta, considerată nu ca o cerinţă a luxului, ci ca o îndeletnicire productivă şi recreativă în acelaşi timp, dovedeşte întotdeauna o bună stare sufletească precum şi prosperarea materială a unui popor. Şi, dacă luptăm pe cale de reforme economice să redăm ţăranului un trai mai omenos şi mai îmbelşugat, trebuie neapărat să-i uşurăm şi reluarea ocupaţiilor artistice ale strămoşilor săi. Căci un belşug mai mare şi o artă mai frumoasă a avut ţăranul nostru din generaţiile trecute.


Dovezile indiscutabile ni le produc tocmai rămăşiţele artistice ce mai găsim. Frumoasele şi numeroasele mănăstiri şi biserici presărate pe întregul pământ românesc ne mărturisesc credinţa, sentimentul de patrie şi totodată şi simţul artistic al voievozilor şi boierilor; iar sculpturile şi ţesăturile naţionale ne dau dovadă a artei şi a bogăţiei plugarului de odinioară. Căci desigur că nu-l trage inima să-şi înflorească poarta şi tinda casei, sau să-şi împodobească pereţii căminului cu velinţe alese şi scumpe pe cel ce n-are un ceaun de mămăligă. Cultivarea artei merge paralel cu prosperitatea materială. Să redobândim pe aceasta din urmă şi în mod firesc va renaşte şi cea dintâi. Cu siguranţă că atunci când ţăranul nu va mai duce grija zilei de mâine şi nu va mai fi aşa de greu apăsat de condiţiile muncii sale, atunci va reînvia în chip firesc şi poezia şi arta populară, acum date uitării.

Oricare ar fi însă soarta reformelor sociale plănuite, şi deci implicit şi a viitorului artei noastre populare, o misiune avem de împlinit. Trebuie neapărat să salvăm rămăşiţele ce se mai pot găsi din arta de odinioară. Fie chiar numai ca document al unor vremi mai bune şi al unor însuşiri sufleteşti mai înalte, pe care le-a avut, şi desigur că le mai are încă, poporul român. Prin asemenea probe, mai mult decât prin vorbe, vom putea dovedi gradul nostru de cultură. Astfel numai am putea înfiera pe răuvoitorii care, judecându-ne după un moment de cumplită rătăcire, s-au grăbit să ne trateze de „semisălbatici“, contestându-ne dreptul de naţie civilizată. Datoria de a culege aceste testimonii ale trecutului trebuie să o împlinim, chiar dacă printr-o orbire momentană nu am fi cu toţii convinşi de însemnătatea lor artistică sau culturală. Să ne ferim de blestemul generaţiilor viitoare, care nu ne-ar ierta greşeala de a nu fi salvat la timp asemenea rămăşiţe. Căci nepăsarea de azi nu se va mai putea îndrepta mâine: obiectele dispărute sau distruse nu se mai regăsesc. Ele sunt pierdute pe vecie şi cu ele dispar atâtea titluri ale omeniei noastre.

E vreme, cred, ca, după încercările ruşinoase prin care am trecut, să ne desmeticim puţin şi, reculegându-ne, să căutăm să îndreptăm greşelile comise. Acum, ori niciodată, mai este vreme să înfiinţăm acel muzeu naţional, în care să se oglindească în mod demn trecutul artistic şi cultural al poporului românesc. Mândria naţională nu ar trebui să ne îngăduie să rămânem, mai ales în această privinţă, într-o vădită inferioritate faţă chiar şi de vecinii noştri mai tineri şi mai puţini la număr decât cele douăsprezece milioane de români. Chiar fraţii noştri de peste Carpaţi, cu toate greutăţile ce-i strâng, au reuşit să ne întreacă. Sibiul, Clujul şi Cernăuţii, de pildă, au muzeele lor cu mult încă înainte de Capitala Regatului Român. Aci, cu toate acestea, ar trebui să se înalţe acest adevărat templu al românismului.

Prin porturile şi obiectele lor uzuale să se vadă cel puţin reunite la un loc ramurile răzleţe ale românilor de prin Macedonia, Bosnia, Serbia, Ungaria, Moravia, Bucovina şi Basarabia. Alături de variatele costume ale judeţelor din ţară, această adunare, fie chiar numai de veştminte, ar putea totuşi să ne lase să întrezărim puterea ce am reprezenta, de s-ar realiza vreodată întrunirea numeroaselor populaţii româneşti, azi atât de împrăştiate. Dar nu pentru evocarea unor asemenea utopii, ci în vederea unor scopuri cu mult mai practice şi imediate ar trebui înfiinţat acest muzeu. El ar fi casa de educaţie a sentimentelor naţionale şi în acelaşi timp depozitul izvoadelor artei pământene. Prin el ar învăţa generaţiile tinere să aprecieze şi să iubească trecutul; prin el ar afla gospodarul de la ţară mijloacele atât de simple şi totuşi atât de apreciabile prin care bătrânii ştiau să-şi îmblânzească traiul şi să-şi desfete ochiul; prin el, în sfârşit, s-ar face educaţia artistică a întregului popor. Săteanul va fi mândru văzând considerarea deosebită ce se dă produsului mâinilor sale, iar târgoveţul va fi uimit descoperind asemenea însuşiri fratelui său de la ţară. Măgulirea primului şi mulţumirea celuilalt ar contribui desigur la apropierea lor şi poate chiar la iubirea reciprocă.

În afară de asemenea consideraţii de ordin moral, să se ia în seamă mai ales însă avantajele economice ce ar rezulta din renaşterea industriilor naţionale pe urma modelelor din muzeu. Toate aceste argumente, pe scurt numai enunţate aci, vor fi oare în stare să ne deştepte din amorţeala în care ne perpetuăm? Şi, în momentul în care ne încumetăm să prefacem starea economică a ţăranului, fi-vom în stare să realizăm cel puţin această mică operă din domeniul preocupărilor culturale? Dacă nu din sentimentul de datorie faţă de contemporanii noştri, cel puţin din respect faţă de trecutul nostru, ar trebui să ne executăm.

În mintea ţăranului mai ales, căci de el trebuie să ne îngrijim în primul rând, se vor naşte, sunt sigur, mai curând idei de ordin moral sau patriotic din contemplarea unei icoane străbune sau a portretului ctitoricesc al lui Tudor Vladimirescu, de pildă, decât în faţa tigrului sfâşiindu-şi prada. Un muzeu de etnografie şi artă românească însă, oricum ar fi el înjghebat, va avea totdeauna un caracter propriu, o originalitate a sa, prin natura colecţiilor chiar. În nici un caz el nu poate suferi comparaţia cu alte instituţii străine decât întrucât priveşte instalarea; căci din punct de vedere al conţinutului el este fără termen de asemănare, fiind unic în felul său. De aceea numai un asemenea muzeu poate da nota caracteristică a poporului nostru, arătând gradul său de cultură.

Fragmente din „Viaţa românească“ - ianuarie 1908
Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească, Bucureşti, 1936

1 comments:

Loredana spunea...

Foarte interesant articol!