Duhul ziditor al Rohiei

Sursă foto

Trei elemente perceptuale ne-au marcat trăirea în scurtul pelerinaj pe care   l-am făcut în această iarnă la Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din judeţul Maramureş: prăpastia în jurul căreia se strânge aşezământul, lipsa zidurilor înconjurătoare şi o anume verticală pe care îţi aşezi sufletul, de cum îi treci pragul. Toate trei definesc duhul inconfundabil al  Rohiei, despre care ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, stareţul mănăstirii. Despre acest duh dorim a scrie mai mult, căci Rohia, înainte de toate, este duh ziditor.

Deşi se află ridicată pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, luminată de căutarea spre cer a unor brazi seculari, am perceput Mănăstirea „Sfânta Ana“ - Rohia, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, raportată mai degrabă la prăpastia în jurul căreia se strânge sfântul aşezământ. Pentru noi, pelerini porniţi la drum dintre zidurile de beton ale oraşului, Rohia începe jos, în prăpastie. De acolo porneşte urcuşul sufletului râvnitor de curăţire. Înălţare obligatorie, tulburătoare, iniţiatică, înscrisă în sens vertical spre limanul cunoaşterii, care la Rohia se adună spre a se dărui nesofisticat, firesc, tuturor. Căci mănăstirea nu are ziduri. Este ca o inimă scoasă din trup, care îşi dăruie pulsaţia pelerinilor care vin spre ea de peste tot, pe cărări cunoscute sau tainice, după vrere sau după cât de adâncă le este credinţa.

Copila Anuţa şi porunca din vis

„Sfânta Ana“ este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după alipirea acestei provincii la trupul ţării-mamă şi după distrugerea celor 150 de aşezăminte de către tunurile lui Bucow, din ordinul împărătesei Maria Tereza.

„Întemeierea ei nu este rodul vreunei ambiţii domneşti sau boiereşti - cum arată Înalt Preasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, în monografia mănăstirii -, nici semn al ispăşirii vreunui păcat voievodal, precum nici prinos pentru vreo biruinţă personală, ci rodul sfânt al pietăţii populare.“ Ea a izvorât firesc din „tradiţia veche, aici, în inima poporului, de la Ştefan cel Mare şi de la Petru Rareş, stăpânitorii Ciceiului, sub a căror stăpânire a stat acest sat“. Adică Rohia.

Prin mâna preotului ortodox Nicolae Gherman (1877-1959), parohul de la poalele Dealului Viei-Rohia, s-a zidit această mănăstire în memoria fiicei sale, Anuţa, plecată la Domnul în 1922, la numai 10 ani. Binevestitoare a voii lui Dumnezeu, copila s-a arătat repetat în visul tatălui, cerându-i să ridice casă Maicii Domnului la Rohia. Tăinuit o vreme în inima părintelui, visul părea doar o nălucire. Dar într-o zi, Floarea lui Ilie, o credincioasă din sat, îi spune părintelui: „De ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu care-ţi porunceşte prin copila Anuţa să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?“, adică mănăstire.

Aşa a început ridicarea mănăstirii la „stejarul lui Pintea“, căci părintele a înţeles de unde vine porunca. Crucea ridicată însă acolo s-a tot mutat până a ajuns pe locul actualei biserici, înţelegându-se că aici trebuie ridicată.

Din 1923, când a început construirea mănăstirii, cu greutăţi şi sacrificii mari, şi de la sfinţirea primei bisericuţe, la 15 august 1926, de Adormirea Maicii Domnului, mănăstirea a cunoscut o dezvoltare constantă. Râvna şi dăruirea unor stareţi cu vocaţie au îmbogăţit patrimoniul Rohiei, care astăzi cuprinde Casa de stejar, Casa stăreţiei, Casa cu paraclis, Casa poetului, Altarul de vară, Poarta maramureşeană, Casa albă, Poarta din sat, Colţul maramureşean, biblioteca.

Ceea ce s-a zidit din piatră şi lemn a fost completat cu un alt fel de zidire: aici, la Rohia, pe parcursul întregii ei existenţe, de 90 de ani, sute de mii de români şi-au găsit materializate năzuinţele unităţii de neam şi de credinţă.

Nevoia de a călca cu grijă cărarea

O austeritate imperială se impune de cum treci pragul Rohiei, rânduindu-ţi comportarea, aşezându-te într-o anume ordine şi disciplină, cu suflet cu tot, paradoxal, fără a-ţi fi impusă de cineva.

Oricât ai dori, nu poţi cuprinde, nu poţi vedea totul, ci doar secvenţe semnificative dintr-o trăire aproape ascetică, dintr-o înduhovnicire profundă, clădită pe credinţă, meditaţie, cultură şi ascultare. Şi toate acestea par a-şi găsi întruparea în trei obiecte personale, care au aparţinut marelui cărturar şi monah Nicolae Steinhardt: un basc, o mască neagră pentru acoperirea ochilor şi un culion. Căci toate trei definesc o trecere a omului prin lume spre cer, o înaripare pe care însă nu o putem atinge toţi: bascul - starea de mirean, masca - fuga de falsa lumină a lumescului şi culionul - slujirea jertfelnică, îngerească, pentru Dumnezeu şi Maica Lui.

Oriunde ai păşi în Rohia trebuie să ai grijă, căci păşeşti în taină. În bibliotecă, în muzeul mănăstirii, unde printre exponatele de excepţie poţi admira un brâu al lui Petru Rareş, icoane şi cărţi vechi, dar şi un veşmânt arhieresc ţesut în motive şi culori tradiţionale, în care respiră tot Maramureşul şi luminează întreaga slujire martirică a Bisericii neamului. Şi tot aici, o sculptură în lemn îi înfăţişează pe moroşeni la Marea Unire de la Alba Iulia, pe care au purtat-o în suflet veacuri la rând.

Să calci cu teamă şi cu respect căci, sigur, un pas al tău se aşază peste urma nevăzută a paşilor lui Ioan Alexandru, Nicolae Steinhardt sau ai tăcuţilor monahi care calcă rostind cu fiecare apăsare o rugăciune.

Smerenie, curăţie şi misionarism

„Ca slujire, Mănăstirea «Sfânta Ana» - Rohia este totul pentru mine. Aici am venit prima dată, aici am fost tuns în monahism, în 1994,  aici am fost hirotonit şi tot aici am făgăduit să slujesc Maicii Domnului până la sfârşitul vieţii. Rohia a jucat un rol misionar, pastoral şi duhovnicesc foarte important pentru toţi credincioşii din nord-vestul ţării. Până în 1990, a fost singura mănăstire ortodoxă din nordul Ardealului. Mănăstirea noastră a dat trei ierarhi: pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian, pe Preasfinţitul Episcop Iustin Sigheteanul şi pe vrednicul de pomenire Emilian Birdaş, care a fost la Alba Iulia. Aici a stat foarte mult timp şi s-a format poetul Ioan Alexandru. Tot la noi a locuit ultimii nouă ani din viaţă scriitorul, eseistul şi monahul Nicolae Steinhardt, unde i se păstrează chilia, unde îi este mormântul, unde au rămas manuscrisele şi toată opera lui.

Mai avem o vastă bibliotecă de 40.000 de volume, care cuprinde cărţi din toate domeniile, întemeiată de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, aranjată şi fişată iniţial de părintele Nicolae Steinhardt.

La noi există şi o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, pictată de un monah de la Sfântul Munte Athos, la comanda preotului ctitor, care a fost adusă aici în 1926. Un an mai târziu, chiar la hramul mănăstirii, a izbucnit un incendiu care a devastat tot ce era în jurul ei. Dar ea a rămas neatinsă. Aceasta este prima minune care s-a întâmplat cu icoana. Sunt însă şi altele. Părintele arhimandrit Serafim Man, care a fost stareţul mănăstirii timp de 11 ani, s-a îmbolnăvit prin anii 80 de cancer. Patru ani a zăcut la Cluj. La 20 mai 1984, medicii l-au externat fără să-i dea vreo şansă. A venit părintele acasă, s-a rugat şi dânsul, s-au rugat şi părinţii mănăstirii, şi credincioşii care au venit la noi. Şi prin aceste rugăciuni la sfânta icoană părintele s-a făcut bine, a slujit mulţi ani la rând - până când a fost chemat la Domnul de curând -, a scris vreo şapte cărţi, a predicat, slavă lui Dumnezeu, chiar dacă era slăbit de vârstă. Nu a mai existat nici o urmă a bolii!

Prin 1959, obştea avea 25 de vieţuitori. Odată cu Decretul 410 din acel an (când au fost daţi afară călugării din mănăstire, rămânând numai Înalt Preasfinţitul Justinian, care era stareţ, cu încă doi ucenici), până în 1989, obştea nu a numărat mai mult de 7 vieţuitori.

În 1987, a fost numit stareţ al mănăstirii ieromonahul Iustin Hodea, actualul nostru Episcop-vicar, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul. De atunci a început o revigorare a vieţii monahale.

Între 1995 şi 2000, obştea a numărat 25 de vieţuitori. După aceea, foarte mulţi dintre cei care s-au format aici au fost trimişi cu ascultare la diferite mănăstiri şi schituri noi din eparhie. Aşa se face că astăzi, aproape în toate cele 28 de mănăstiri şi schituri din episcopia noastră sunt vieţuitori care au plecat de la noi. În prezent, la Rohia suntem 15 monahi, toţi cu pregătire duhovnicească aparte, pentru că suntem formaţi aici, în duhul Mănăstirii Rohia. Nu avem nici un călugăr care să fi vieţuit într-o altă mănăstire. Toţi sunt crescuţi în pepiniera duhovnicească a Rohiei. Şi încercăm să păstrăm acelaşi duh care a fost întotdeauna: unul al smereniei, al cură-ţiei, al ascultării şi misionarismului. Pentru că Rohia, dintotdeauna, a fost o mănăstire misionară. Ea este deschisă în toate părţile. Nu are zid, ca de cetate. La noi vin credincioşi nu numai pe un singur drum, ci pe mai multe. Dar şi noi mergem la hramuri în parohii, întorcând această vizită duhovnicească“, a mărturisit părintele arhimandrit Macarie Motogna, stareţul mănăstirii.

Ne-am retras de la Rohia tăcând. Semn că îngerul ne-a aşezat pe suflet taină şi rugăciune. Vom duce de-acum cu noi drumul, lumina şi o parte din duhul Rohiei, cu care ne-am înveşmântat sufletul, ca pe o verticală spre mântuire, asemenea râpei din care ne-am ridicat cugetul spre crucea din altarul bisericii catacombă, în care am ascultat în genunchi o Sfântă Liturghie.

Sursă: Basilica.ro