La cererea insistentă a unor cititori revista noastră va avea o nouă rubrică: Provita. Până acum am publicat diferite materiale despre lupta care se dă pentru a se naşte un copil, despre cum unii părinţi şi copiii lor pierd această luptă şi fac avort, iar alţii o câştigă. Am fost însă mustraţi pentru faptul că neglijăm să vedem problema avortului în toată gravitatea ei şi, deşi dorim să ajutăm după puterile noastre la zidirea duhovnicească a aproapelui, suferim de păcatul lipsirii unui cuvânt constant şi puternic faţă de această gravă boală duhovnicească a românilor. Căci părinţii duhovniceşti arată că, după lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat este avortul – curmarea vieţii unui copil nenăscut.
Din păcate România se află pe unul din primele locuri în
lume în această privinţă. Din 1959, anul din care există primele statistici
oficiale, şi până în prezent, numărul de copii avortaţi este de 22.178.906.
Această cifră înspăimântătoare nu cuprinde avorturile ilegale din perioada
1966-1989, avorturile din clinicile particulare din 1989 până în prezent, avorturile
medicamentoase, avorturile datorate efectul avortiv al majorităţii mijloacelor
de contracepţie şi al cărui număr este necunoscut chiar şi mamelor respective
şi nici pe cel al copiilor căzuţi victime selecţiei în cazul celor care
practică fecundarea artificială. De asemenea, această cifră nu cuprinde pe cele
realizate de românii din afara graniţelor ţării, după 1989, deşi milioanele de
români migranţi temporar ori definitiv în ultimii douăzeci şi unu de ani sunt
tocmai cei aflaţi la vârsta fertilităţii şi sunt cei aflaţi în situaţii de mare
vulnerabilitate. Dacă se va realiza o astfel de statistică vom constata că
numai după 1989 ne-am ucis un număr de români mai mare decât are acum ţara
noastră.
Aceasta se întâmplă şi pentru că nu conştientizăm adevărul
despre avort, nici măcar toţi cei care merg duminică de duminică la biserică:
avortul nu este un păcat oarecare, un păcat dintr-o listă, ci este o răzvrătire
directă împotriva lui Dumnezeu, Cel care dă viaţa, şi a aproapelui, a
pruncului căruia i-o luăm, fără a ne fi greşit cu ceva şi fără a-l întreba
ceva. În Memoriul asociaţiilor ortodoxe provita adresat Sfântului Sinod
în anul 2009 şi dat publicităţii în luna februarie a acestui an se remarcă
faptul, deosebit de tulburător, că degradarea morală în cauză priveşte chiar şi
pe credincioşii ortodocşi practicanţi, nu doar pe cei indiferenţi: „Femeile
chestionate […] – spune concluzia unui studiu relevant pentru mentalitatea
femeilor care avortează – sunt convinse că avortul este o crimă, că este un
păcat, că embrionul este o fiinţă vie, în timp ce declară că se roagă, se
spovedesc, postesc, merg la Liturghie”, cf. P. Chirilă, A. C. Băndoiu, B.
Rotaru, „Aplicarea unui chestionar femeilor care avortează”, în rev. Studii,
Mitropolia Olteniei. Centrul de Studii pentru Teologie Aplicată, 1/2002, p.
62)”.
În această rubrică dorim ca, pe lângă articole, să
publicăm şi mărturii ale persoanelor care au făcut avort, au determinat sau au
încuviinţat, iar mai târziu au realizat gravitatea gestului lor. Sunt binevenite
şi mărturii ale celor care, prin mila lui Dumnezeu, nu au reuşit să-şi ducă la
îndeplinire gândul de a face avort şi au născut copilul, iar apoi au realizat
că au fost salvaţi în chip minunat de la a-l ucide.
Este o datorie duhovnicească a celor care credem în
Dumnezeu şi dorim să ne mântuim să nu-i lăsăm pe cei care acum se confruntă cu
astfel de ispite fără o mărturie clară. Astfel de glasuri mărturisitoare se
pot dovedi curăţitoare de păcate, căci cel care ajută pe cineva să nu facă un
păcat va avea plata sa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât
statul nu are un absolut nici un program de încurajare a natalităţii, de
sprijinire a mamelor aflate în dificultate, iar doctorii şi psihologii nu vorbesc
despre consecinţele pe care avortul le are asupra sufletului omenesc.
Publicăm în acest număr al revistei o scrisoare primită la
redacţie, o mărturie copleşitoare. Nădăjduim că strigătului ei se vor alătura
altele şi, cu mila lui Dumnezeu, glasurile celor ce vor mărturisi vor ajuta pe
adolescenţi şi pe tineri să nu repete căderea celor mai în vârstă. La
rândurile de mai jos am dori să adăugăm o observaţia privind ridicarea prin
necazuri: Dumnezeu nu omoară pe nimeni, nici pe păcătoşi, nici pe copii pentru
păcatele părinţilor, dar uneori îngăduie, cu preştiinţa Sa, când omul se
îndepărtează de El, ca atotpierzătorul să lucreze împotriva omului, precum
odinioară împotriva lui Iov, ca, prin criza aceasta, ca din nişte dureri ale
facerii, să se nască omul cel nou.
Mă numesc Petruţa O. şi sunt din judeţul Argeş. Am 41 de
ani. După fiecare număr al revistei dumneavoastră îmi propun să vă scriu şi, de
fiecare dată, ceva mă împiedică. Iată că am reuşit! Prin această scrisoare,
nădăjduiesc să smulg lacrimi şi mustrări de conştiinţă şi altor femei, altor
mame – şi nu doar atât. Aş vrea ca suferinţa – sora mea geamănă – să schimbe
multe gânduri, să oprească mamele să devină ucigaşe de copii nenăscuţi şi,
datorită unei educaţii necorespunzătoare, ucigaşe de copii născuţi. Iată, pe
scurt, povestea mea.
În urmă cu 22 de ani, am adus pe lume un copil minunat.
Aveam 19 ani. Deşi foarte tânără, l-am crescut, l-am îngrijit, i-am oferit tot
ce mi-a stat în putere (posibilităţile materiale fiind reduse), dar i-am dat
toată dragostea mea. Ca soţie poate că n-am cunoscut fericirea, dar ca mamă
fericirea a fost deplină. Aşadar, copilul meu s-a bucurat de toată iubirea care
încăpea în inima mea. L-am iubit mai mult decât orice pe lume.
Prea târziu mi-am dat seama că l-am iubit mai mult decât pe
Dumnezeu. Foarte curând după naştere s-a cuibărit în inima mea, în mintea mea,
gândul ucigaş de a nu mai iubi pe nimeni altcineva, de a nu mai face loc în
casa mea, în inima mea, altui copil. Şi aşa a fost. Am ucis trei copii prin
avort şi mulţi alţii prin metode contraceptive. Cu toată sinceritatea o spun:
n-am ştiut că este un păcat atât de mare, n-am ştiut că este o crimă. Asta
pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, pentru că viaţa mea mergea cu paşi repezi
spre iad. Păcatele mele – pe bună dreptate! – covârşesc stelele cerului şi
nisipul mării. Când soţul şi cei din jurul meu îmi sugerau să mai fac un copil,
pentru că „nu ştii ce-ţi oferă viaţa”, îi uram şi le răspundeam răstit:
„Niciodată, pentru că nu voi putea iubi un alt copil atât cât îl iubesc pe
G.-A.!”
O să mă chinuiască aceste cuvinte până în ultima clipă a
vieţii mele şi, Doamne, ajută-mă! să nu mă mai chinuiască şi în veşnicie. Sunt
convinsă că Dumnezeu nu m-a pedepsit pentru păcatul în sine (avortul), ci
pentru ura şi egoismul meu. În urmă cu cinci ani am fost grav bolnavă, din
cauza unui sterilet. Luptam din răsputeri să nu rămân însărcinată.
Dumnezeu s-a milostivit, m-a salvat, mi-a auzit rugăciunile
disperate de a mă ţine în viaţă pentru copilul meu – doar pentru el trăiam.
N-am înţeles „mesajul” trimis de Salvatorul meu şi am persistat în egoism. Ba
mai mult, şi pe copil l-am crescut cu acelaşi egoism. Era de acord cu mine, nu
şi cu tatăl lui, că trebuie să fie singur, că doar el trebuie să se bucure de
iubirea noastră. Era un copil bun, cuminte, milos, ne iubea şi ne respecta,
avea o inimă mare, în care încăpeau toţi cei din jurul lui.
Dar, neavând o mamă cu frică şi dragoste de Dumnezeu, păşea
şi el, ca şi părinţii lui, pe calea către iad, neştiind să aibă grijă şi de
suflet, fiind stăpânit, la fel ca mama lui, de mândrie şi iubire de sine.
Mergeam la Biserică doar cu trupul. N-am dat importanţă Spovedaniei şi Sfintei
Împărtăşanii. El a făcut asta doar până în clasa a X-a. Simt nevoia să vă
reamintesc cât de mult l-am iubit pe scumpul meu copil – atât de mult, încât am
uitat de Dumnezeu! Dar Dumnezeu n-a uitat de mine. În 8 decembrie 2007, în urma
unui accident rutier, ca pasager al maşinii de serviciu, dintr-o greşeală a
şoferului, am pierdut fiinţa cea mai dragă din lume, mângâierea şi nădejdea
mea, „viaţa” mea…
Nu vreau să repet cuvintele cumplite, hula pe care am adus-o
lui Dumnezeu atunci… Cu groază mă gândesc, ce răspuns voi da pentru asta în
ziua Judecăţii…
N-are rost să vă descriu suferinţa mea, durerea care mă
macină, puţin câte puţin, lacrimile şi dorul meu. Oricine poate înţelege
durerea unei mame ce-şi îngroapă unicul ei fiu. Un singur lucru doresc să le
spun mamelor care-şi doresc un singur copil, care ucid sau au de gând să ucidă
suflete nevinovate: nu vă faceţi stăpâne pe viaţa copiilor voştri! Viaţa este
dată de Dumnezeu, Ziditorul nostru, şi numai El o poate lua. Vedeţi cât m-a
costat egoismul meu? Vedeţi cu cât plătesc eu pentru aceste crime? Vedeţi ce
sentinţă grea am primit pentru setea cu care omoram, de parcă nu mi-ar fi ajuns
iubirea ca s-o împart şi celorlalţi copii?! Aveţi idee cum trăiesc, aveţi idee
ce luptă se dă în mintea mea, în inima mea? Dacă aţi şti cât sufăr din cauza
păcatelor mele!
Sunt convinsă că, de i-aş fi născut pe toţi cei patru copii,
Dumnezeu nu mi-ar fi luat niciunul. Aş fi fost o mamă cu mai multe griji, mai
multe greutăţi, dar aş fi fost mamă. Acum nici nu mai ştiu ce sunt! Luându-mi
copilul, consider că Dumnezeu m-a pedepsit, dar, în acelaşi timp, sunt sigură
că m-a şi iubit. Simt din ce în ce mai mult dragostea Lui.
Văzându-mi nepăsarea, egoismul, rătăcirea, păcatele mele
multe, a considerat că numai prin această „jertfă” mă va putea întoarce pe
calea cea bună. Îmi pusesem toată nădejdea în copilul meu, însă acum ştiu că
trebuie să ne punem nădejdea doar în Dumnezeu.
Pentru mine, copilul era mângâierea mea, iar acum primesc
mângâieri duhovniceşti. Copilul era iubirea mea, viaţa mea, acum ştiu că
Dumnezeu este Viaţă, este Iubire. Cea mai mare minune pe care a făcut-o cu mine
este aceea că mi-a luminat mintea şi mi-am recunoscut păcatele. M-am născut din
nou în ziua Sfinţilor Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, când mi-am găsit (de
fapt, m-a găsit, cu voia lui Dumnezeu), un duhovnic bun, într-o mănăstire, şi
mi-am mărturisit păcatele. Am făcut apoi primii paşi spre Cer, în ziua de 8
decembrie (ziua morţii copilului meu) când, după împlinirea canonului, după 21
de ani am primit Sfânta Împărtăşanie. Am primit prima mângâiere, prima bucurie
(dac-o pot numi aşa) de la plecarea copilului meu la cele veşnice. De atunci,
Bunul Dumnezeu nu încetează a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne aşteaptă.
Nădăjduiesc că ne va ierta pe mine, pe copilul meu, pe soţul meu – pentru
multele noastre păcate, cu care L-am răstignit mereu…
Mamelor, şi voi, tinerelor – viitoare mame – vă rog din
toată inima, trăiţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, naşteţi copii şi îi
creşteţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, căci numai astfel veţi scăpa de
durerea şi suferinţa prin care trec eu şi, mai ales, de suferinţa care ne
aşteaptă pentru păcatele noastre. Nu aşteptaţi să vă ia Dumnezeu fiinţele
dragi, ca să vă întoarceţi la El. Aveţi grijă de sufletele voastre şi ale
copiilor voştri. Nu uitaţi că scopul nostru în această lume trecătoare este
mântuirea sufletelor, este pregătirea pentru veşnicie. Prin ceea ce facem în
lumea aceasta, ne vom pregăti calea către Rai sau iad. Urmaţi îndemnul
Fericitului Augustin: „Omule, de voieşti să fii încredinţat că te mântuieşti,
pocăieşte-te acum, cât eşti tânăr şi sănătos şi se vede că ai lăsat tu păcatul.
Nu aştepta bătrâneţile, căci atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci păcatul te-a
lăsat pe tine”.
Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, în mila şi ajutorul Lui.
Rugaţi pe Maica Domnului să şteargă, din când în când, inima voastră, ca să fie
curată!
Iertaţi-mă pe mine, păcătoasa!
Doamne, miluieşte-ne pe noi, pe toţi – şi pe cei vii, şi pe
cei adormiţi!
Petruţa
0 comments:
Trimiteți un comentariu