APOSTOLUL
II
Corinteni, 4, 13-18
Fraţilor, având acelaşi duh
al credinţei - după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit» - şi noi credem; pentru aceea şi grăim,
ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne
va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca,
înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui
Dumnezeu. De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din
afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul
nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură,
slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu
se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt
veşnice.
EVANGHELIA
MATEI
15, 21-28;
În vremea aceea s-a dus
Iisus prin părţile Tirului şi ale Sidonului şi iată că o femeie hananeiancă,
din acele ţinuturi, ieşind în calea Lui, striga către Dânsul şi zicea:
miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol.
El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Dar, apropiindu-se, ucenicii Săi îl
rugau, zicând: da-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, le-a
zis: nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
Dar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă,
răspunzând, i-a zis: nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor.
Dar ea a zis Lui: adevărat, Doamne, însă şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce
cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzându-i, Iisus i-a zis: o, femeie,
mare este credinţa ta; fie ţie cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul
acela.
*
Sf. Ioan Gură de Aur:
Ce-a făcut
femeia când a auzit aceste cuvinte? A tăcut şi a plecat? A renunţat de a mai stărui
cu atâta râvnă? Deloc! Ci a stăruit mai mult! Noi nu facem aşa, ci, când nu dobândim
ce cerem, încetăm de a ne ruga, când ar trebui tocmai pentru aceasta să stăruim
mai mult! Şi totuşi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci
de Hristos? Ar fi fost de ajuns să ducă
la deznădejde pe cananeanca numai tăcerea Domnului, cu atât mai mult un astfel
de răspuns!
A dus-o la o
deznădejde nespus de mare şi faptul că a văzut că o dată cu ea sunt refuzaţi şi
mijlocitorii ei, dar şi aceea că a auzit că nu i se poate împlini cererea. Totuşi
femeia n-a deznădăjduit; şi când a văzut că mijlocitorii ei n-au nici o putere,
s-a folosit de o neruşinare vrednică de laudă.
Mai înainte
nici nu îndrăznea să vină în faţa lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: „Strigă
în urma noastră!”. Şi tocmai când ar fi trebuit să plece, deznădăjduită, tocmai
atunci femeia vine mai aproape şi I se închină zicând:
„Doamne, ajută-mi!”
- Ce înseamnă
asta, femeie? Ai mai multă îndrăznire decât apostolii? Ai, oare, mai multă
putere?
- N-am deloc
nici îndrăznire, nici putere, ci chiar sunt plină de ruşine! Dar îndrăznirea
aceasta neruşinată I-o pun în faţă în loc de rugăciune. Poate va avea milă de îndrăznirea
mea!
- Pentru ce faci asta? N-ai auzit că a spus: „Nu
sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”
- Am auzit, răspunde
femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-spus: „Roagă-Te pentru mine! Cere
pentru mine ajutor de la Dumnzeu!, ci: „Ajută-mă!”
- Ce-a făcut Hristos?
- Nu S-a mulţumit
cu ce a spus, ci îşi prelungeşte mai departe crezul, spunând:
„Nu este bine să
iei plinea copiilor şi să o dai căţeilor!”
Când a învrednicit-o
cu un răspuns, atunci a rănit-o mai mult decât cu tăcerea. Acum Domnul nu mai
aruncă vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sunt trimis”, ci cu cât femeia
îşi întărea rugăciunea, cu atât şi Hristos îşi întăreşte refuzul. Pe iudei nu-i
mai numeşte oi, ci copii, iar pe ea căţeluş.
- Ce face femeia?
- Îşi tocmeşte
apărarea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar dacă sunt un căţeluş,
spune cananeanca, nu sunt o străină!”
Pe bună
dreptate spunea Hristos: „Spre judecata am venit!” Cananeanca filozofează;
rabda şi crede, deşi e ocărâtă; iudeii, deşi sunt tămăduiţi şi cinstiţi, îl răsplătesc
cu cele potrivnice.
„Ştiu şi eu,
Doamne, spune femeia, ştiu că hrana este trebuincioasă copiilor; dar nici eu nu
sunt oprită, deşi sunt un căţeluş. Dacă nu mi-i îngăduit să mănânc, atunci nu
mi-i îngăduit să mănânc nici firimiturile. Dar dacă trebuie să mănânc şi eu cât
de puţin, atunci nici nu pot fi oprită chiar dacă sunt un căţeluş. Da, sunt un
căţeluş! Dar tocmai aceasta mă face să am parte şi eu de mâncare!”.
Pentru aceasta
o tot amâna Hristos! Ştia că are să grăiască aşa! Pentru
aceasta i-a refuzat darul, ca să-şi arate filozofia ei. Dacă n-ar fi voit s-o
ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai târziu şi nici n-ar fi refuzat-o iarăşi. Citeşte mai mult...
*
Pr. Nicolae Steinhardt:
Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi
câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?
a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină
încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi
ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa
să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă
o cât de mică slăbiciune;
b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru
fiica ei;
c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ
cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor,
insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu
numai de a cere ci şi de a striga;
d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă
bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti
că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a
presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);
e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită
eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e
insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt
calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă.
I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice:
Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb
cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă
cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi
putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl
confirmă; zice: Da, Doamne;
f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da,
Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi
nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele
orientale ca spurcat);
g) Prin inteligenţă.
Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe
atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă
– trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi
raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse
în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea
întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan.
De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a
minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.
Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi
strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi
înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate
care farmecă şi biruie).
De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste
calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea
– din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au
crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!
Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii.
Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.
Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta. Citeşte mai mult...
*
IPS Bartolomeu Anania:
Iată-l pe bunul şi blândul Iisus jignind o fiinţă omenească, mai cu seamă
pe o femeie. El care stătuse de vorbă îndelung cu femeia samarineancă lângă
fântâna lui Iacob şi se purtase foarte frumos. Avem toată această conversaţie
semnată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan care a fost de faţă. Dar iată că
de data aceasta răspunde mai mult decât brutal, mai mult decât neomenos, iar
aceste cuvinte nu sunt relatate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei care
era de faţă. Iisus face discriminare în limbaj. El care venise să elimine
discriminarea şi să instaureze egalitatea între oameni, între sexe, între
clasele sociale, ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune mai târziu că nu va mai fi
iudeu şi elin, parte bărbătească sau parte femeiască, rob sau liber, ci toţi
sunt una întru Iisus Hristos. El se afla într-o contradicţie flagrantă cu
durerea femeii, căci care mamă nu este disperată de suferinţa copilul ei. Fiind
atât de jignită şi rănită în demnitatea ei, naţională am putea spune, ar fi
părăsit locul plină de amărăciune sau ar fi reacţionat cumva. Dar nu, ea merge
mai departe şi spune: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firmiturile care
cad la masa stăpânilor”. S-a umilit de moarte. Iisus îi vede credinţa, îi vede
stăruinţa şi umilinţa şi îi spune: „Femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie
precum vrei tu!”, iar evanghelistul încheie spunând: ”Şi s-a tămăduit fiica ei
în ceasul acela!”. Ascultă
mai mult...
*
Arhim. Melchisedec Velnic:
În viaţă sunt oameni care nu se mai pot ruga ei pentru ei. Nu mai pot să
facă nimic. Am cunoscut de multe ori cazuri în care cineva, datorită bolii sau
suferinţei, mintea i-a fost pur şi simplu paralizată, oprită sau în stare de
comă. Când omul intră în comă nu mai poate face nimic pentru el însuşi. Atunci rugăciunea
celorlalţi ajută foarte mult. Această rugăciune o putem numi rugăciunea
Bisericii pentru că noi în Biserică ne rugăm pentru pacea lumii, pentru
bunăstarea tuturor, pentru cei aflaţi în suferinţă, pentru cei bolnavi, pentru
cei robiţi de patimi care nu mai pot face ceva. De multe ori nu îi cerem lui
Dumnezeu să-l mântuiască pe cel care face păcatul în fiecare zi şi nu vrea să
se întoarcă, ci îi cerem lui Dumnezeu să mişte inima omului spre pocăinţă.
Jertfa supremă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să te
identifici cu suferinţa lui. Boala lui să fie şi boala ta, necazul lui să fie
şi necazul tău. Sunt atâtea cazuri de mame, fraţi şi surori care se roagă în
locul acelora care nu se mai pot ruga. Aceasta este rugăciunea Bisericii pe
care o întâlnim în Ortodoxie. Ascultă
mai mult...
*
Ierom. Dosoftei Dijmărescu:
Am cunoscut o mamă care avea un fiu tânăr care făcea multe răutăţi. Venea aproape
în fiecare noapte târziu acasă, bea, vorbea urât, fura. Mama lui atunci când se
lăsa noaptea şi vedea că nu vine acasă, ştiind prea bine unde este şi ce face,
se aşeza în genunchi şi începea să se roage: Doamne, iartă-mă că stau prin
baruri, Doamne iartă-mă că beau, Doamne iartă-mă că fumez. Şi făcea pocăinţă
pentru păcatele fiului ca şi cum ea le-ar fi săvârşit, iar pentru că ea făcea
aşa, avea această tărie duhovnicească. Atunci când acesta venea acasă ea era
plină de pace. Nu îl mai certa, ci îi dădea să mănânce şi după ce adormea îşi
continua rugăciunea de pocăinţă. Ascultă mai mult...
0 comments:
Trimiteți un comentariu