Sfântul Ioan Rusul a ajutat la naşterea unui copil sănătos

Ştefania, o tânără din localitatea Roşiori, judeţul Ialomiţa, însărcinată în luna a noua, în postul Adormirii Maicii Domnului vine la Capela Maternităţii Polizu, o roagă pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Rusul să o ajute să nască un copil sănătos.

Rugămintea ei nu era ca a oricărei femei însărcinate care doreşte să nască uşor şi să aibă un copil sănătos, ci era izvorâtă din temerea, din disperarea pe care i-o provocase diagnosticul, care nu dădea nici o şansă bebeluşului că o să trăiască, iar dacă va trăi, nu va trăi mai mult de câteva zile şi va avea malformaţii.

Starea ei deosebită a remarcat-o părintele Gheorghe Florin Nicolae, care a întrebat-o:

- Crezi în ajutorul lui Iisus sau în diagnosticul medicilor?

Răspunsul n-a întârziat:

- Cred în Domnul nostru Iisus Hristos, în Minunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Rusul.

- Dacă aşa crezi, atunci, spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu.

Ştefania s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, a căpătat tăria şi încrederea că nu este singură, că va fi ajutată.

Vineri, 20 august, are loc operaţia de cezariană. Se naşte o fetiţă sănătoasă, care trăieşte, spre bucuria părinţilor, a bunicilor şi a întregii familii.

A fost botezată cu numele de Ioana, în cinstea minunii Săvârşite de Sfintul Ioan Rusul.

Ştefania îşi creşte fetiţa înconjurată de mila şi iubirea lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.

Sursă: Război întru Cuvânt

"Internet curat" sau cum să-ţi protejezi copii de site-urile care le stârnesc curiozitatea

Unii părinţi sunt îngrijoraţi  că copiii lor pot accesa site-uri nepotrivite atunci când sunt singuri la calculator. Alţi părinţi nici nu se gândesc la asta şi ar fi surprinşi să afle de la ce vârste copiii lor încep să afle despre acele siteuri interzise, care le stârnesc curiozitatea.

Pentru a rezolva problema, unii părinţi îşi lasă copiii să umble pe Internet numai atunci când sunt şi ei de faţă. Problema rămâne însă atunci când copiii sunt singuri acasă. Soluţia este activarea sau instalarea unui filtru care să blocheze site-urile cu conţinut pornografic sau violent.

Cum funcţionează un astfel de filtru?

Filtrul este un mic program care rulează în paralel cu browserul de Internet şi care dispune de o listă de  criterii după care verifică fiecare pagină ce se încearcă a fi accesată. Verificarea se face foarte rapid, astfel că utilizatorul nu trebuie să aştepte. În cazul în care filtrul găseşte că pe pagina respectivă de Internet se află un conţinut aflat la „index”, el opreşte încărcarea acelei pagini şi afişează un mesaj explicativ.

Activarea unui astfel de filtru este descrisă mai jos, pentru  browserele Internet Explorer şi Firefox.

Browserul  Internet Explorer dispune de un filtru încorporat pentru paginile de Internet cu conţinut nepotrivit. Pentru activarea lui, parcurgeţi următorii paşi:

1. În bara de comenzi de sus, mergeţi la Tools > Internet Options.

2. În fereastra care se va deschide, mergeţi la tabul Content. La prima rubrică, Content Advisor, apăsaţi Enable.

3. În fereasta care se va deschide, lăsaţi cum sunt primele două taburi (Ratings şi Approved Sites) şi intraţi la General.

4. La User options, lăsaţi nebifată prima opţiune şi bifaţi-o pe a doua (Supervisor can type a password...).

5. Dedesubt, apăsaţi Create password.

6. Introduceţi o parolă la Password, pe care o confirmaţi dedesubt.

7. Ca să vă puteţi reaminti parola, în caz că o uitaţi, scrieţi la Hint un text care să vă ajute să v-o amintiţi pe viitor, dar care să nu le ofere indicii copiilor.

8. Apăsaţi Ok până reveniţi în fereastra principală a browserului.Browserul  Firefox nu are un instrument propriu pentru filtrarea site-urilor accesate. De aceea, trebuie să instalaţi un filtru extern.

1. Căutaţi pe www.google.com un link pentru filtrul Procon Latte.

2. Accesaţi oricare dintre primele 3 legături afişate şi descărcaţi programul

Procon Latte.

3. În folderul în care l-aţi salvat, faceţi dublu clic pe el pentru a-l instala.

4. În partea de sus a browserului va apărea un mesaj în care vi se spune că filtrul se va instala după ce veţi închide şi redeschide browserul.

5. După redeschiderea browserului, mergeţi la Tools  > Procon Latter Preferences.

6. În tab-ul General, bifaţi Enable Blacklist cu cele două opţiuni de sub el, şi Enable Whitelist. Lăsaţi nebifate Profanity Filter şi List Subscriptions. Bifaţi cele două rubrici de la Miscellaneous.

Materialul este disponibil aici în format PDF.

Un material realizat de

Alianţa Familiilor din România

www.alianta-familiilor.ro

Nu fi călăul meu, fii mămica mea!

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş... ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.

În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:

"Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)

Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul... Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă... copilul din prima clipă există, este o fiinţă.

Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.

Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Părintele Rafail Noica: "Doamne, dacă tu vrei să fiu călugăr, trebuie să mă convingi!"

Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.

Părintele Sofronie spunea: ,,Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie şi Maicii Domnului şi Sfinţilor şi tuturor, până şi mie, păcătosului“. Deci, dacă sunt pentru toţi aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie, aceeaşi este şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi, în detalii, ia tot felul de forme.

La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeală şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan îl menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciune, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea, cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: ,,Eu sunt cel mai păcătos“, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine insumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l iubim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, căci şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest ,,aşa“? Dar el cum se schimbă din acest ,,aşa“, chiar dacă ,,aşa“-ul lui nu este ca al meu, ci altfel?

Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune că păcatul, care este despărţire şi moarte,

să devină - paradoxal - viaţă şi apropiere, unire între oameni. Să vă povestesc acum o întâmplare care lămureşte mai bine cele ce am spus.

Erau într-o gară, în Anglia, doi oameni şi acolo, fireşte, era aglomeraţie mare. Unul din ei zicea: ,,Ah! tare nu sufăr îmbulzeala asta, mulţimea asta care forfoteşte, oamenii aceştia“. Celălalt i-a spus: „Eu în fiecare văd, potenţial, un prieten, un frate. Tu trăieşti în îmbulzire şi în gloată. Eu trăiesc într-o adunare de prieteni şi de fraţi“.

Lăuntric, acest lucru este adevărat. Cel puţin eu am învăţat de la acela că tu, în măsura în care îţi este dat, poţi schimba atitudinea gloatei. Şi vă mai spun că acela care vedea prieteni in masele de oameni nu avea frică de nimeni: mergea pe străzi în puterea nopţii, căuta îmbulzeala oriunde şi n-a păţit niciodată nimic. Ştiu însă că celălalt a avut de suferit, de câteva ori, de pe urma gloatei. Acum nu vă îndemn să faceţi toţi la fel, dar totuşi de aici se desprinde, evident, o morală.

Spuneţi-ne, părinte Rafail, de ce v-aţi făcut călugăr şi dacă sunteţi satisfăcut de starea aceasta pe care o aveţi?

Şi călugărirea mea a fost o criză, paralelă cu cea a revenirii la ortodoxie. Căci mă gândeam: ,,Nu cumva dracul nu numai să mă întoarcă la ortodoxie, ci să mă facă cumva şi călugăr?! Ce nefericire, ce nebunie, ce smintiri!“. Dar tot acelaşi „şarpe“ îmi spunea: ,,Dar dacă acesta este un lucru bun, pe care Dumnezeu îl vrea?“. ,,Nu“, mă împotriveam eu. Până la urmă am ajuns la aceeaşi soluţie: ,,Doamne, dacă vrei să fiu călugăr, Tu trebuie să mă convingi, prostia mea să o convingi; inima asta întunecată să o convingi“.

Dacă sunt satisfăcut de călugărie? Vă mărturisesc că, mulţumită lui Dumnezeu, n-am avut niciodată, după aceea, vreo îndoială în toate încercările prin care am trecut. Sunt însă foarte nesatisfácut de rezultate, dar asta nu-i din vina lui Dumnezeu, ci din vina mea. M-a trecut Dumnezeu prin crize, dar mi-a vorbit. Şi m-a convins, în loc să-mi tragă două palme şi să-mi zică: ,,Acum, vino şi stai în casa Tatălui tău, ca Fiul risipitor“, mi-a dat mângâierea de a cunoaşte ortodoxia, nu ca fiind mai puternică sau mai adevărată, ci ca fiind însuşi sufletul omului, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Totuşi, celor care voiesc să vină la ortodoxie le spun: ,,Dacă cred în ortodoxie, cred ca şi Sfântul Apostol Pavel care voia ca toată lumeatsă fie aproape sau întocmai cum era el, afară de lanţurile cu care era legat pentru Domnul, afară de suferinţele pe care le indura pentru Evanghelie“.

În legătură cu ce am trăit eu pentru călugărie, aş spune că parcă m-a îmbătat Dumnezeu cu câţiva litri de ţuică puternică, pentru câteva luni. În anii aceia (aveam 18-19 ani), căutam pe furiş - căci mă pregăteam să intru în viaţă, să mă căsătoresc, să am o femeie, ca toată lumea - care din fetiţele ce mă înconjurau ar fi putut să-mi fie nevastă. Dar căutam de la Domnul să-mi dea aceasta, fiindcă ştiam că nu-i lucru uşor căsătoria. Deci, mă uitam la fetele din clasă, de pe stradă, la cele cu care mă mai întâlneam căutând un semn de la Dumnezeu şi parcă nu mai venea. Şi se părea că timpul trece şi îmbătrânesc, iar eu nu văd nicio fată despre care Domnul să-mi fi dat un semn evident că ar putea să-mi fie nevastă. Dar, după nu ştiu câte luni, mi-a venit, ca unui om care se trezeşte din beţie, gândul călugăriei. Acest lucru, pe care îl numisem în înverşunările mele şi smintire, şi nebunie când eram cu protestanţii, doream să mi-l imaginez ce poate fi cu adevărat. Mă aflam în Franţa şi mă gândeam chiar să mă duc şi pe la catolici, măcar să-mi dau seama ce face călugărul. Bunăoară, se scoală dimineaţa, se duce la biserică, dar după aceea ce face? Deci, ce este călugăria, la modul practic? Cu toate nedumeririle mele, aveam în mine un aşa dor, un aşa drag şi simţeam în mine ceva aşa de puternic, anume că acesta-i lucrul pe care l-am voit din copilăria mea.

Între timp mă întâlnisem cu părintele Sofronie, care mi-a confirmat că această chemare nu era o beţie de tânăr, ci era de la Dumnezeu şi că trebuie să-mi termin şcoala, dar pentru mănăstire, ca pregătire pentru viaţa călugărească. După aceasta, la un moment dat, întorcându-mă în Franţa ca să mai fac un an de şcoală, mi-am amintit că înainte fusese un timp când mă uitam în jurul meu, în clasă, pe stradă şi printre prietene, căutând o fată care ar fi putut, de la Domnul, să~mi fie cândva soţie.

Cum am uitat, când am uitat să mai caut aşa ceva, cum m-a îmbătat Dumnezeu de n-am mai văzut în jurul meu, la vârsta aceea - tânăr, de 18 ani şi, vă spun, nu un înger - şi n-am mai dorit însoţirea cu o fată, nu ştiu. Vă spun aceasta ca să înţelegeţi ce lucru minunat poate să facă uneori Domnul cu un necredincios, cu un om păcătos ca toţi oamenii şi poate chiar mai mult decât toţi oamenii.

Pr. Rafail Noica

Sursă: Ortodoxia Tinerilor

Avortul – rana de moarte a iubirii (1)

Nicolae Tonitza, Mama şi copilul

Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios - morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

Avortul, rană de moarte a sufletului etnic

Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.

Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut

Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte.

Pr. Prof. Ilie Moldovan

Fragment extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245

Sursă: avort.net

Părintele Serafim Rose - Cum este afectată viaţa duhovnicească de nevoile psihologice şi maturitatea emoţională a tinerilor?

„Este bine ştiut faptul că educaţia tinerilor de astăzi, mai ales în America, nu reuşeşte să provoace un răspuns adecvat faţă de cele mai înalte expresii ale artei, literaturii şi muzicii umane. Ca urmare, tinerii se formează la întâmplare, sub infuenta televiziunii, a muzicii rock şi a altor manifestări ale culturii (sau— mai degrabă ale anticulturii) actuale; din pricina acestei stări de fapt, dar şi ca urmare a ei – şi mai ales din pricina absenţei oricărei idei conştiente la părinţi şi profesori despre ceea ce este viaţa creştină şi despre cum ar trebui să fie crescut un tânăr din acest punct de vedere – sufletul celor ce supravieţuiesc anilor tinereţii este cel mai adesea un deşert emoţional, vădind în cel mai bun caz lipsuri în ce priveşte atitudinile fundamentale faţă de viaţă, socotite odinioară fireşti şi indispensabile.

Puţini mai sunt în stare astăzi să-şi exprime limpede emoţiile şi ideile şi să se confrunte cu ele în mod matur: cei mai mulţi nu ştiu nici măcar ce se întâmplă înlăuntrul lor. Viaţa lor se împarte în mod artificial între muncă (şi prea puţini sunt în stare să pună partea lor cea mai bună, să-şi pună inima în ea, fiindcă este «doar pentru bani»), joacă [distracţie, n.n.] (în care mulţi văd «adevăratul sens al vieţii») religie (de obicei, nu mai mult de un ceas sau două pe săptămână) şi aşa mai departe, fără vreo unitate care să dea sens întregii vieţi. Foarte mulţi, găsind că viaţa de zi cu zi este nesatisfăcătoare, încearcă să trăiască într-o lume fantastică pe care şi-o crează singuri (şi în care caută să facă loc şi religiei). Iar unificatorul întregii culturi moderne este numitorul comun al adorării sinelui şi al cultului confortului, care ucide orice gen de viaţa duhovnicească.

Aceasta este doar o parte din «bagajul cultural» pe care omul de astăzi îl aduce cu sine atunci când devine ortodox. Desigur, mulţi supravieţuiesc ca ortodocşi, în ciuda trecutului lor; alţii ajung la un adevărat dezastru duhovnicesc din pricina lui; mulţi însă rămân infirmi sau cel puţin nedezvoltaţi duhovniceşte, pur şi simplu fiindcă nu sunt conştienţi şi nu sunt pregătiţi pentru cerinţele reale ale unei vieţi duhovniceşti.

La început pentru a face faţă problemei (şi, eventual, pentru a-i ajuta pe unii dintre cei ce au dificultăţi), să cercetăm pe scurt învăţătura ortodoxă despre firea omenească, aşa cum a fost ea formulată de către un profund scriitor ortodox din veacul al XIX-lea, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor de pe urmă – Episcopul Teofan Zăvorâtul († 1894). În lucrarea sa intitulată Ce este viaţa duhovnicească şi cum să ne pregătim pentru ea, acesta scrie:

Viaţa omului este complicată şi cu multe laturi. [...] Fiecare latură are propriile facultăţi şi trebuinţe, propriile metode, lucrări şi împliniri. Omul trăieşte doar atunci când toate facultăţile îi sunt în mişcare şi când toate nevoile îi sunt împlinite. Însă atunci când doar o mică parte din aceste facultăţi este în mişcare şi doar o mică parte din nevoi îi sunt împlinite – o asemenea viaţă nu mai este viaţă. [...] Omul nu trăieşte omeneşte până ce totul în el nu este în mişcare. [...] Omul trebuie să trăiască aşa cum l-a zidit Dumnezeu, iar atunci când nu trăieşte astfel, poate zice cu îndrăzneală că nu trăieşte defel. [...]

În aceste cuvinte ale Episcopului Teofan putem deja identifica una dintre erorile comune căutătorilor vieţii duhovniceşti de astăzi: nu toate laturile firii lor sunt în mişcare; ei caută doar să-şi satisfacă anumite nevoi religioase [...] fără a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte nevoi ale lor (în special psihologice şi emoţionale) sau, mai rău: se folosesc de religie în chip nelegitim pentru a-şi împlini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni, religia este un lucru artificial, care nu a atins încă partea cea mai adâncă din ei şi, adeseori, un eveniment neplăcut din viaţa lor sau chiar atracţia firească faţă de lume sunt de ajuns pentru a le spulbera universul de plastic şi pentru a-i îndepărta de religie. Uneori astfel de oameni, după o amară experienţa de viaţă, revin la religie; însă cel mai adesea se pierd sau, în cel mai bun caz, rămân infirmi sau sterpi“

Părintele Serafim a văzut această trăire religioasă de „plastic” în mod cât se poate de grăitor atunci când un tânăr închinător, care stătuse o vreme la o altă mănăstire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareţi, isihasm, Rugăciunea lui Iisus, adevăratul monahism, înţelepciunea ascetică a Sfinţilor Părinţi. Într-o zi, Părintele Serafim l-a văzut plimbându-se prin împrejurimile mănăstirii şi fredonând cântece rock, pocnind din degete şi sărind în ritmul muzicii. Surprins, Părintele Serafim l-a întrebat dacă nu vede vreo contradicţie între aceste lucruri şi interesul sau pentru spiritualitate, dar tânărul a ridicat din umeri şi a răspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradicţie. Când vreau spiritualitate, îl pun pe Stareţ” - vrând să spună că putea scoate oricând caseta cu muzică rock şi să pună o casetă cu Stareţul sau ţinând un cuvânt duhovnicesc.

Părintele Serafim a înţeles un lucru: faptul că tânărul cu pricina putea să-şi compartimenteze viaţa în acest fel arăta că ceva lipseşte din alcătuirea de temei a sufletului său. Pentru a explica ce se înţelege prin aceasta alcătuire făcea referire din noula un fragment din Sf. Teofan Zăvorâtul:

Nu toate nevoile omului au aceeaşi valoare, ci unele sunt mai înalte, iar altele mai joase; iar împlinirea cumpănită a lor aduce omului pacea. Nevoile duhovniceşti sunt cele mai înalte, iar când acestea sunt împlinite, atunci este pace chiar dacă celelalte rămân neîmplinite. Însă când nevoile duhovniceşti rămân neîmplinite, atunci, chiar dacă celelalte sunt împlinite cu vârf şi îndesat, pacea nu este cu putinţă. Iată pentru ce împlinirea lor este numită singurul lucru care trebuieşte.

Atunci când trebuinţele duhovniceşti sunt împlinite, ele îl învaţă pe om cum să pună în armonie cu ele şi împlinirea celorlalte nevoi, astfel încât nici ceea ce împlineşte sufletul, nici ceea ce împlineşte trupul să nu ajungă potrivnic vieţii duhovniceşti, ci să o ajute; şi atunci este o deplină armonie în om a tuturor mişcărilor şi descoperirilor vieţii sale, o armonie a gândurilor, simţirilor, lucrărilor, legăturilor şi plăcerilor. Şi acesta este Raiul!

„În zilele noastre, principalul ingredient care lipseşte din această armonie ideală a vieţii omeneşti este ceea ce s-ar putea numi dezvoltarea emoţională a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori împiedică dezvoltarea duhovnicească. Este starea omului care, crezând că însetează după nevoinţe şi după o înaltă viaţa de rugăciune, abia dacă este în stare să răspundă la dragostea şi prietenia omenească normală; căci de va zice cineva: Iubesc pre Dumnezeu, iară pre fratele său urăşte, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pre fratele său, pre carele l-a văzut, pre Dumnezeu, pre Carele nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (1 În. 4, 20).

La unii oameni defectul acesta există în formă extremă; însă, că tendinţa generală, el este prezent într-o oarecare măsură la toţi cei ce am fost crescuţi în deşertul emoţional şi duhovnicesc al vremurilor noastre.

Aşa stând lucrurile, este nevoie adeseori să ne smerim impulsurile şi nevoinţele aparent duhovniceşti pentru a le testa prin disponibilitatea noastră umană şi emoţională pentru ele. Aşa se face că, uneori, un duhovnic poate să-şi oprească ucenicul de la citirea unor cărţi duhovniceşti şi să-i dea în schimb un roman de Dostoievski sau de Dickens ori să-l îndemne să se familiarizeze cu anumite genuri de muzică clasică – şi aceasta fără vreun scop «estetic» (căci poţi fi «expert» în aceste domenii şi chiar «bine dezvoltat emoţional» fără a avea nici cel mai mic interes pentru nevoinţa duhovnicească, ceea ce este tot o stare de dezechilibru), ci numai pentru a-i subţia şi forma sufletul, făcându-l să fie mai pregătit pentru înţelegerea adevăratelor scrieri duhovniceşti”.

„Copilul care, încă din primii săi ani de viaţă, a ascultat muzică clasică de bună calitate şi şi-a văzut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atât de ispitit de ritmurile crude şi de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzica, pe cât sunt copii crescuţi fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, aşa cum au spus unii dintre Stareţii de la Optina, subţiază sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea întipăririlor duhovniceşti.

Copilul educat cu literatură, dramaturgie şi poezie bună şi care a simţit efectul lor asupra sufletului – adică au ajuns să-i placă – nu va cădea uşor prada filmelor şi programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzină care pustiesc sufletul şi îl abat de la calea creştină. Copilul deprins să vadă frumosul în pictură şi sculptură clasică nu va fi atras cu uşurinţă de perversitatea artei contemporane şi nici de stridentele produse ale publicităţii moderne şi pornografiei.

Copilul care ştie câte ceva din istoria lumii, mai ales din epoca creştină, şi cum anume au trăit şi au gândit alţi oameni, în ce greşeli şi capcane au căzut oamenii care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de poruncile Sale, precum şi ce viaţă slăvită şi plină de înrâurire au dus atunci când au fost credincioşi Lui – va discerne în privinţa vieţii şi filosofiei vremurilor noastre, fără a se simţi înclinat să se ia după prima filosofie sau primul nou mod de viaţă pe care îl întâlneşte. Una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă educaţia copiilor astăzi este faptul că în şcoli nu li se mai da un sens al istoriei. Este primejdios şi fatal să lipseşti un copil de sensul istoriei. Aceasta înseamnă că el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trăit în trecut. De fapt, istoria se repetă mereu. O dată ce îţi dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers împotriva lui Dumnezeu şi care au fost urmările şi cum unii oameni şi-au schimbat viaţa şi au devenit excepţii, dând o pildă care este trăită până zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important şi trebuie transmis copiilor.

În general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Occident au aproape întotdeauna clare nuanţe religioase creştine – are mult mai multe şanse de a duce o viaţă ortodoxă normală şi rodnică decât cineva care cunoaşte doar cultura populară de astăzi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi, în general, oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultură – va trebui să treacă prin multă suferinţă şi va avea un drum greu în viaţa înainte de a ajunge un creştin ortodox cu adevărat serios, capabil de a-şi împărtăşi credinţa şi altora. Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii doar pentru a-i lăsa să fie devoraţi de lumea contemporană. Cultura lumească de bună calitate, dacă este primită cum se cuvine, subţiază şi dezvolta sufletul; cultura contemporană de masă nu face decât să deformeze sufletul, să-l facă infirm, împiedicându-l de a avea un răspuns deplin şi firesc la mesajul Ortodoxiei.

„În societatea prezenta, băieţii, pe la vârsta de 14-15 ani, ştiu totul despre păcatele trupeşti, mult mai mult decât ştiau înainte chiar oamenii căsătoriţi. Ei ştiu exact ce se petrece în filme, văd totul, iar atmosfera generală în care trăiesc este una de îngăduinţă. «De ce să te lupţi cu acest lucru?» se spune astăzi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregătiţi pentru o viaţă de îngăduinţă faţă de păcat.

Unui asemenea băiat i se poate da dreptarul adevărului, care este castitatea, fecioria; însă aceasta este o măsură foarte înaltă şi greu de atins, dacă el nu are la dispoziţie decât ideea abstractă a castităţii cu care să se împotrivească la toată atmosfera de senzualitate ce îi ataca nu doar mintea, ci şi inima – iar trupul în mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care îl duc în ispită, iar revistele la care se poate uita sunt îngrozitoare; şi toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decât ideea singulară de a rămâne curat. De fapt, toată lumea va râde de o asemenea idee, iar bietului băiat îi va fi foarte greu nu numai să reziste, dar şi să vadă că trebuie să reziste ispitelor, fiindcă totul îi arătă contrariul, cu excepţia acelui mic adevăr abstract că trebuie să fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni în ajutor literatură. [...]

Băiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum creşte un băiat: nu este vorba despre vreun călugăr sau un campion al nevoinţei, ci despre un băiat obişnuit care creşte într-o altă epocă. [...] Este într-adevăr o carte lumească, despre oameni care trăiesc în lume – însă într-o lume destul de diferită [de cea de azi]. Dintr-o dată ai o altă perspectivă asupra lucrurilor: lumea nu a fost întotdeauna aşa cum este acum; normele care predomină astăzi ţin de o anumită lume, dar mai există şi altele; şi există o altă lume, normală, în care deşi sexualitatea este prezentă, ea are un rol bine definit. Parcă te întăreşti văzând ce era normal pe atunci şi cum descrie Dickens creşterea acelui băiat şi felul în care el se îndrăgosteşte. [...] Se simte stânjenit ori de câte ori se afla în prezenţa fetei şi nu-i trec defel prin cap gânduri murdare, pentru că nu se petrece nimic de genul acesta; pe când în romanele de astăzi nu dai decât de aşa ceva. Cartea prezintă o perspectivă mult mai înaltă asupra iubirii, care este, fireşte, îndreptată spre căsătorie, spre copii. Întreaga viaţă se leagă de aceasta şi nicăieri în carte nu apare gândul că ai putea avea o oarecare satisfacţie de moment, pentru ca apoi să treci la următoarea fată. David Copperfield visează tot timpul la această femeie, cum va trăi împreună cu ea şi cum va ajunge om mare în lume. Se înţelege că după căsătorie va avea şi legături trupeşti, însă acasta se leagă de ceea ce urmează să facă cu întreaga sa viaţă.

Repet, aceasta îl întăreşte pe băiatul supus el însuşi aceloraşi ispite. Când îşi pune întrebarea: «Cum anume să mă port cu o fată?» – o normă abstractă nu-l ajută prea mult. Însă dacă vede cum acest personaj fictiv, care însă ilustrează cât se poate de autentic viaţă dintr-o altă epocă, era atât de stânjenit, de preocupat, de politicos, de idealist şi de tandru, aceasta îl inspiră să se poarte mai normal, după pildă trecutului. Pe de altă parte, într-un asemenea roman vedem cât de multe faţete are întreaga problemă a dragostei şi sexualităţii, cât de complicat se împleteşte ea cu întreaga fire omenească. Şi chiar dacă nu se propovăduieşte Ortodoxia, totuşi atmosfera cărţii este îmbibată de o suficient de mare cantitate de valori creştine, iar aceasta poate fi de mare ajutor băiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vieţii de zi cu zi în lume.

Totodată, Dickens transmite un simţământ extrem de cald al vieţii, al legăturilor dintre oameni, simţământ care nu se mai dă în şcoala de azi. Şi tocmai acest simţământ al legăturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient în a-l păstra curat pe un băiat, decât a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei.

Căldura lui Dickens te poate ajuta să-ţi depăşeşti raţionalismul mărginit, mult mai mult decât ani întregi de argumentări, căci, chiar dacă accepţi adevărul, poţi să rămâi la fel de rece, raţionalist şi insensibil cum erai şi mai înainte. Simplă lectură a lui Dickens te poate face să izbucneşti în lacrimi de recunoştinţă pentru că ai adevărata religie a dragostei. Fervoarea şi compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta să-ţi depăşeşti iubirea de sine şi suficienţă. Chiar şi un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multă căldură şi compasiune, te poate face să intuieşti mai profund cât de rătăcită este calea pe care a apucat viaţa occidentală”.

„Eram la colegiu şi, înainte de a avea vreo sensibilitate faţă de arhitectură, profesorul de germană ne-a ţinut într-o zi o lecţie, în timp ce ne plimbăm printre două clădiri construite la interval de vreo treizeci de ani, cam în acelaşi stil spaniol. El ne-a întrebat: «Care este deosebirea dintre aceste două clădiri? Priviţi cu atenţie: una are cărămizi, are linii; cealaltă este din beton, este plată, nimic. Una este caldă, cealaltă rece; una are în ea un simţământ omenesc, cealaltă nu are nimic, este abstractă; prima este potrivită spre a fi locuită de oameni…» De aici am învăţat o lecţie importantă, şi anume că până şi un lucru mic, cum ar fi prezenta unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriană, care nu au nici o utilitate – da o oarecare calitate. Astăzi, ideea de a face ceva mai mult decât este strict necesar s-a pierdut. Utilitarismul, obsesia de a face lucruri practice sunt ucigătoare. Desigur, este mult mai ieftin să faci lucrurile pur utilitarist, deci este cât se poate de logic; dar am pierdut foarte mult. Dacă părinţii sunt capabili măcar să arate unui copil că: «Această clădire este bună; cealaltă nu este bună, este mai curând moartă» - o astfel de educaţie de temelie îl va ajuta să nu mai creadă că tot ceea ce este modern, tot ce este recent este mai bun. Nu este vorba de un curs de artă, ci de un curs de viaţă, parte a creşterii pe care părinţii şi profesorii o pot da copiilor printre rândurile educaţiei oficiale. Aceasta cere un anume simţ artistic. Dimpotrivă, educaţia contemporană din şcoli accentuează asprimea, răceală şi incapacitatea de a judeca ce e mai bun şi ce e mai rău - relativitatea totală, care îl zăpăceşte pe om şi-l ajută să se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie să existe o minimă luptă conştientă pentru a-l ajuta pe copil să crească cu altfel de influenţe”.

Părintele Serafim Rose

Sursă: Ierom. Damaschin "Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose", Editura Sophia, 2005

Sursă articol: Război întru cuvânt

Matuşca Raisa: „Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii”

 După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

De la stânga la dreapta Maria, Sava, Pavel, Ștefănuț, Ciprian, Serafim și Nicolae (în brațele mamei)

Atunci când își întemeiază o familie, omul își face niște socoteli, își creionează în minte câteva planuri. Soții se gândesc în ce e bine să investească astfel încât să fie fericiți și împliniți. Cea mai bună investiție pe care o poți face într-o familie e să-ți iei angajamentul de a naște toți copiii pe care ți-i va da Dumnezeu, de a-i crește și de a-i educa, gândindu-te că modelezi suflete pentru cer, nu doar să îngrijești și să hrănești trupuri firave care să-ți fie sprijin la bătrânețe. Această investiție merită toată osteneala deoarece este o investiție pentru veșnicie. E adevărat, copiii au multe necesități, dar să le dăm în primul rând dragostea noastră, căci fără ea se ofilesc.

Poate cunoașteți familii cu mulți copii sau poate, din fericire, faceți parte dintr-o asemenea familie în care Dumnezeu își revarsă binecuvântările sale. Soții care au curajul să-și asume această responsabilitate cunosc mari bucurii, iar copiii lor nu se vor simți niciodată singuri.

Viața unei familii creştine de la porţile Transnistriei

La porțile Transnistriei, pe malul Nistrului, trăiește o astfel de familie, slujindu-L pe Dumnezeu în modestie. Când ajungi în Republica Moldova, ești ferm convins că intri în alt timp. Înaintând prin micile sate, casele par de acum jumătate de secol. De o parte și de alta a șoselei, rânduri de nuci se întind pe zeci de kilometri. În satul Holercani din raionul Dubăsari, ulițele galbene și prăfuite te duc cu gândul la copilăria bunicilor. Oamenii de aici trăiesc în simplitate și acesta este motivul pentru care nu și-au alterat firea. Grija materiei nu pare să-i apese și au multă dragoste pentru aproapele lor. Te salută respectuos, iar copiii se joacă pe podețele caselor vopsite în verde și albastru.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului

Pe părintele Valeriu și preoteasa Raisa îi găsesc labiserică, împreună cu cei șapte copii ai lor. Nu demult s-a terminat Vecernia. Mă întâmpină cu brațele deschise și cu multă căldură sufletească. Pavel, Serafim, Ciprian, Sava, Ștefan, Nicolae și Maria sunt bucuria și împlinirea lor și sunt de nedespărțit. Acești copii au învățat de mici să iubească, să dăruiască, să asculte, iar în ochii lor, seninătatea e de culoarea cerului.

Am avut prilejul de a sta câteva zile în mijlocul lor și am rămas impresionată de frumusețea trăirii acestor oameni.

Dimineața, copiii se trezesc unul pe altul, se ajută la spălat și la îmbrăcat. Pavel, cel mai mare, are 12 ani, iar Maria, mezina familiei, un an și jumătate. Toată lumea face rugăciunile de dimineață împreună, iar apoi urmează masa, unde e o disciplină desăvârșită. Părintele binecuvintează bucatele, fiecare dintre copii își știe locul, dar mai ales faptul că nu sunt permise obrăzniciile. Dacă se întâmplă vreuna, e suficient ca părintele să-l privească pe „vinovat”, iar acesta se ridică și-și cere iertare.

„Mă rog de mă iertaţi!”

Copiii ascultă de părinți, iar cei mai micuți ascultă de cei mai mari și îi ajută când se ivește vreun prilej. La treburile casnice, fiecare primește sarcini pe măsura puterii și vârstei lui. Copiii mai măricei știu deja să lucreze în grădină, s-o ajute pe mama la pregătirea mesei sau la curățenie, dar și să fie silitori la școală.

Când părintele Valeriu slujește Sfânta Liturghie sau alte sfinte slujbe, toată familia îl însoțește la biserica din satul vecin într-o mașină mică, în care încap nouă suflete. În rest, timpul este bine drămuit.

După masa de seară, înainte de a merge la culcare, fiecare își cere iertare de la fiecare. Mai întâi copiii, de la părinți, dar și părinții de la copii. De altfel, cererea „mă rog de mă iertați” e des rostită atât în casă, cât și în biserică.

Preoteasa Raisa e o femeie blândă și foarte afectuoasă. Are puțin peste 30 de ani și aproape 13 ani de când s-a căsătorit. Când l-a cunoscut pe părintele Valeriu, cânta în corul catedralei din Chișinău. Au întemeiat o familie și s-au mutat la țară, luând-o de jos. Astăzi e un ajutor de nădejde pentru soțul ei, dând răspunsurile la strană, după rânduiala slujbelor. Micuța Maria e mai tot timpul în brațele sale.

Premianţii, pricepuţi și la muzică

Pavel, băiatul cel mare și fratele lui, Serafim, sunt premianți la școală și se pricep bine să cânte la pian. Iau lecții și exersează acasă ori de câte ori au timp. În jurul lor se strâng toți frățiorii să-i asculte. Serafim îmi povestește entuziasmat de activitățile de la clasă și de prietenii lui. Îi place să facă exerciții de gimnastică și să joace tenis de masă. Ciprian, de vreo 8-9 anișori este îngerașul fraților săi atunci când mai apar conflicte pe la școală. Sava e un copil mai deosebit. S-a născut cu o problemă de sănătate care s-a ameliorat mult, e mai tăcut, însă uneori uimește prin cuvinte de oameni mari și-și bucură părinții când le cântă troparul Învierii Domnului.

Ștefănuț e doar un zâmbet, mă ia de mână să-mi spună un secret. Vrea să pună la cale un plan. Ni se alătură și micul Nicolae, de trei anișori.

Tatăl lor, părintele Valeriu e un om blând și riguros. Acasă și la biserică, nimeni nu îndrăznește să iasă din cuvântul sfinției sale.

„Trebuie să fiu puternică, să nu deznădăjduiască copiii în momente mai dificile”

Nu e ușor să crești astăzi șapte copilași. „Nu avem bonă, trebuie să mă descurc singură. Copilașii mai mici plâng, cei mai măricei mă ajută, trebuie să fiu puternică, ca să nu deznădăjduiască ei în momente mai dificile .Însă peste toate greutățile care apar trecem numai cu ajutorul lui Dumnezeu, mai ales când vezi alături atâția ochișori dulci și nevinovați. Trebuie să-l ajut și pe părintele la biserică, la slujbe, la strană, să-l sprijin și pe el, ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” , îmi mărturisește doamna preoteasă. Dânsa este originară din orașul Chişinău. Părintele Valeriu a fost orfan, și-a pierdut părinții de mic, iar acum este preot la o parohie mică.

„Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire”

Un creștin adevărat nu face ce vrea el, ci ceea ce i-ar plăcea lui Dumnezeu, lăsând toate în voia cea sfântă a Lui. În opinia doamnei preotese, femeile care vor puțini copii pierd mult, foarte mult: darul lui Dumnezeu și rodul dragostei pe care ni L-a lasat El prin porunca „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul...”. „Le-aș ruga să nu-și uite datoria de mamă și răspunsul greu pe care îl vor da lui Dumnezeu. Iubirea, dragostea, acestea înseamnă jertfire. Le doresc creștinelor noastre jertfire de sine pe altarul familiei”.

Darul nașterii este unul dintre cele mai mari daruri și responsabilități încredințate omului de Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când îți iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieții îți va ajuta.

„Cea mai mare realizare a vieţii mele este că sunt mamă”

Ce înseamnă astăzi să fii mamă a mulți copii? Doar o femeie curajoasă, responsabilă, jertfelnică și iubitoare, care își cunoaște rostul său lăsat de Dumnezeu, care știe că orice împlinire profesională nu este mai presus decât aceea de a fi mamă poate ști răspunsul la această întrebare.

Preoteasa Raisa îmi spune că e o bucurie nespusă, o mare binecuvântare să fii părinte, să dai naștere unui copil, să-l ajuți pe Dumnezeu în creație. „Mie îmi place mult cifra șapte pentru că noi, ortodocșii, avem șapte Sfinte Taine în Sfânta noastră Biserică. Nu am planificat absolut niciun copil. Aveam șase băieței și, nevrednică fiind, m-am rugat Domnului și părintelui pe care-l consider sfânt și de la care primesc ajutor – părintelui Arsenie Boca – să-mi dăruiască prin mijlocirile sale o fetiță… și iată că am fost auzită!”

„Ne rugăm Cerului să-i putem creşte în frică de Dumnezeu”

Tot părintele Arsenie Boca spunea că e bine ca în vremea sarcinii, mama să-și îndrepte purtările către Dumnezeu, Care săvârșește prin ea minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile sale.

„Pentru noi nu contează dacă avem șapte copii sau mai mulți, ne rugăm Cerului să ne dea sănătate, putere și răbdarea de care avem mare nevoie, credință și binecuvântare de sus, să-i putem crește în frică de Dumnezeu, să fie creștini adevărați, pentru că importantă este calitatea, nu doar cantitatea. Fetița pe care o avem este un dar deosebit, al șaptelea copil. Așa cum sunt șase zile lucrătoare, a șaptea e ziua odihnei. Ea e într-adevăr bucuria noastră, a tuturor, și a frățiorilor care au asteptat-o mult.”, apreciază dânsa.

Copiii odihnesc şi refac omul

Binecuvântarea familiei cu mulți copii, a mamei râvnitoare, este acolo unde se ia în serios răspunderea maternă, adică purtarea crucii. Copiii odihnesc și refac omul. Ei rezumă gingășia și frumusețea, puritatea, nevinovăția și credința. Chiar ei sunt o refacere a omului. Privind acești copii, te înseninezi și dobândești puterea de a zâmbi mai des, de a trăi firescul cu entuziasm.

A venit și timpul să-mi iau rămas bun de la toți îngerașii. Pavel îmi cântă Oda bucuriei de Beethoven, apăsând cu multă stăpânire pe clapele pianului. Serafim se uită peste umărul său. Micuța Maria se urcă pe genunchi și privește pe fereastră. Ștefănuț și Nicolae aleargă prin curte. Sava e cu mama lui, povestindu-i câte ceva, iar Ciprian meșterește o jucărie. Părintele a plecat în grădină, aducându-mi bunătăți proaspete în dar. Mă despart de ei cu o îmbrățișare caldă, să n-o pot uita curând.

Articol relizat de Maria Burlă

Sursă: Blog Slujirea preotesei