Periplu de suflet prin Basarabia cea frumoasă…

Prof. Univ. Constantin Cucoş

Am vizitat de mai multe ori Chișinăul și plaiurile Basarabiei. Am tot amânat să evoc această experiență, din motivul de a nu greși, de a nu putea valoriza lucrurile în adevărata lor înfățișare. Primul contact cu Chișinăul s-a realizat la începutul anilor 90 și s-a reluat de mai multe ori cu prilejul unor manifestări academice. Cunoașterea acestei zone culturale s-a făcut treptat, fie direct, prin „imersiunea” noastră în mediul basarabean, fie indirect, prin intermediul studenților sau al doctoranzilor care au studiat la universitatea ieșeană. Dificultatea a stat în decelarea diferențelor specifice, în adulmecarea corectă a unor particularități sau contraste din partea unui observator el însuși „contaminat” de bagajul cultural examinat (purtat de un moldovean de pe malul celălalt al Prutului).

E un frumos sfârșit de toamnă, uscat, cu soare scurs și filtrat printre nori, luminând parcelat și preferențial pământuri, ape, păduri. Ca în peisajele pictate de importanți maeștri. Se trece vama ușor, pe la Albița-Leușeni, pe la mijlocul zilei, fără așteptări sau încordări. Cam un sfert de oră durează verificările și formalitățile de rutină. Vameși drăguți, civilizați, atenți - și la noi, și la ei. Poți sesiza doar o ușoară diferență de accent, de performare a uneia și aceleași limbi. Când eram student, mergeam cu bicicleta pe malul Prutului, și stăteam ceasuri întregi gândind la ce-i cu geografia asta, priveghind a jale la casele sau ogoarele de peste Prut, nesperând că se va ajunge la o altă stare. Priveam cu grijă, pe ascuns, să nu mă dibuiască vreun grănicer, căci și de privit îți era teamă…

În urmă cu 18 ani, la Cricova

Scenă cu vreo optsprezece ani în urmă. În crama de la Cricova, sub pământuri, la o masă festivă cu degustare de vinuri și bucate alese. Atmosferă destinsă și distinsă, după câteva zile de prezentat, ascultat și îndurat destul de multe comunicări științifice la un simpozion organizat de către colegii de la universitatea de stat. Era primul contact oficial de acest fel. „Trupa” de la Iași, formată din vreo șase colegi, a fost întâmpinată și omenită regește ca „mari savanți de renume mondial” ce eram și cu care eram mereu gratulați. În general, moldovenii sunt calzi, primitori, deschiși - mai ales la un pahar de vin și de discuții. Dar moldovenii basarabeni sunt și mai și, întrecând cu mult aceste caracteristici. 

Un flux de bunăvoire, bucurie, fericire cuprinde întreaga adunare. S-au degustat peste douăzeci de soiuri de vin, în mod treptat, simultan cu descoperirea unor gustări apetisante. Zeci de pahare au inundat mesele, fiind schimbate mereu pentru a face loc platourilor de mâncare sau fructierelor cu roade ale pământului frumos stivuite. După vreo zece feluri de vin degustate, deja căldurile te cuprind iar spiritul tresaltă. De-abia acum fața grupului se dezgolește și-i dibui identitatea. Afli un etos particular, aparte, o convivialitate de coloratură slavă, prin discurs, conduite, gestică. 

Totul este țesut cu sentiment, simțire și frumoase aduceri aminte. Inima se topește sub faldurile versurilor lui Esenin sau Eminescu ori în ritmuri muzicale străine urechii tale. Sufletul unduiește și tânjește în raport cu un trecut irecuperabil. Descoperi ascunse linii de unire între oameni, printr-o anumită raportare la o frumusețe împărtășită, doar de ei știută, pe care au trăit-o cândva, chiar dacă regimul a fost așa cum îl știm. Se cântă melodii rusești, din anii studenției moscovite sau leningrădene, dar și moldovenești, solo, în grup sau în acompaniament de muzicuță, descoperind veleități muzicale la persoane la care nu te așteptai. Se spun snoave, se înnoadă prietenii și, mai ales, se țin discursuri. 

Discursul devine un fel de pecete a întâlnirii, o obligație - chiar, un resort de validare și justificare a unei autentice reuniuni. Se ajunge la situația că aproape toată lumea trebuie să se ridice, să închine un pahar și să spună ceva. Comportamentul taciturn și însingurarea nu au ce căuta într-un atare context. În plus, bună cuviința, buna creștere și prețuirea celuilalt au fost alte elemente de fundal care au alimentat o întrunire care nu se poate uita.

La Căpriana şi Hîrjauca

Dar să revenim la prezent. Începem această vizită printr-un periplu cultural pe tărâmul Basarabiei profunde, de dincolo de capitală. Sunt însoțit de doamna Angela Solcan, șefa catedrei de limbi moderne, de domnul Mihai Leșanu, decanul facultății de biologie, și de domnul Vitalie Sochircă, prodecanul de la geografie, pe post de „ghiduș”, adică informat, subtil și jucăuș ghid. Ne îndreptăm spre zona mănăstirilor din partea locului. Drumuri întinse, bine gândite și întreținute (mă refer la cele strategice, proiectate în regimul de dinainte), se avântă în fața noastră, traversând coline cu viguroase vii sau livezi și codri încă neatinși. 

Ne îndreptăm spre mănăstirea Căpriana. Pe drum ne sunt aduse în atenție file din istoria mai veche sau mai nouă a așezămintelor bisericești sau mânăstirești. Ceea ce putem vedea acum, din acest punct de vedere, sunt revirimente recente a ceea ce a fost cândva, pentru că tăvălugul comunist a întrerupt pur și simplu, pentru decenii întregi, viața spirituală de acest fel. Sute de biserici au fost dărâmate sau, cu puțin noroc, transformate în depozite, cluburi, azile, case de odihnă sau case de copii. Puține au mai funcționat, din rațiuni tactice, având destinația binecunoscută. Ceea ce întâlnim astăzi la Căpriana sunt mai multe straturi ale vieții monahale, începând de la biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, restaurată în bună parte dar încă neterminată, trecând prin arhitectura în stil rusesc a bisericii noi, de la 1903, și ea transformată în depozit de chimicale ale căror efecte transpar și astăzi la nivelul temeliei, și până la clădiri mai recente cu frontoane și balcoane neoclasice.  

Interesant este faptul că doar o parte din biserica centrală, nefuncțională încă, mai poartă amprenta arhitecturii stefaniene, partea de sus împrumutând alte tente impuse fie premeditat, fie din necunoaștere sau graba cu care s-a făcut repararea. Probabil că normele cu privire la fondul cultural sunt mai laxe, fiecare având latitudinea să refacă după cum îl taie capul, urgența fiind mai importantă decât reeditarea originalului. Oricum, întâlnim aici semne evidente ale unui avânt de înviere a unui mediu spiritual în consens cu noile date aduse de modernitatea timpului, prin materialele folosite, prin deschiderea față de tehnologiile actuale, prin modul de organizare și funcționare.

Nu aceeași situație ne întâmpină la mănăstirea Hîrjauca, localizată într-un hârtop, lângă o staţiune balneară și de odihnă - fostă „Sovietscaia Moldavia”, numită azi „Codru” -  modernizată în perioada sovietică și devenită punct de atracție mai ales pentru străini. Spațiul acestei mănăstiri este oarecum deconcertant, de la biserica recent refăcută din centru, într-un stil și gust incerte, ce ajunsese discoteca satului și sală de tras cu tirul până acum trei decenii, la chiliile din jur, în stil clasic sau neoclasic, pe cale de a se repara, până la ruinele bisericii vechi și chiliile părăginite, o adevărată rană deschisă pe trupul Basarabiei. 

Trăiești un sentiment ciudat să vezi cu proprii ochi ce a devenit un spațiu în care altă dată era altarul în care se săvârșea cea mai mare taină a religiei tale. Din biserica de altădată mai rămăseseră doar ziduri pe jumătate, urme din vechea pictură cu semne evidente de cioplituri pentru lipirea tencuielii ce a ascuns-o, fragmente de înscrisuri în limba și grafia română, pardoseala originală ale cărei crăpături erau năpădite de buruieni. Și aici, puteai constata mișcarea și dorința de revenire, înceată dar sigură, la o ordine a firii care a mai existat cândva.

Acasă la doamna Tatiana Popa

Ajungem în inima Basarabiei, prin raionul Călărași, la confluența codrilor Orheiului cu cei ai Cahulului. Adăstăm într-o locație știută de cunoscători, „Casa părintească”, din satul Palanca-Călărași, care joacă rolul de muzeu, centru etnografic și spațiu de răgaz și de degustare a ceea ce are mai autentic gospodăria tradițională. Satul, ca și altele de primprejur, este locuit de ruteni, vorbitori ai unei limbi ucrainene amestecate, pe care istoria i-a mânat pe aceste locuri și care conviețuiesc în bună pace cu moldovenii majoritari. Acest complex țărănesc, prin excelență basarabean, este patronat de o inimoasă fiică a locului, Tatiana Popa, și se constituie într-un așezământ multifuncțional din punct de vedere cultural și educațional. Doamna Popa și-a recuperat proprietatea cu greu, prin așteptări, tergiversări, procese grele, după jumătate de secol și a ținut ca această casă a copilăriei ei să devină o casă a copilăriei generice, pentru basarabeni dar nu numai pentru ei.

Ne întâmpină doamna Tatiana, o ruteană ce știe românește, care este în același timp muzeograf, gospodină, om de nădejde al casei (proprietăreasa era la Chișinău la o conferință pe probleme specifice). Complexul adună la un loc casa principală, dependințe și acareturi, toate funcționale, pe care un bun și harnic gospodar al locului le poate avea. Găsești un patrimoniu bogat și autentic de covoare, îmbrăcăminte, țesături, împletituri, obiecte vechi tradiționale ce dau seama de îndeletniciri, epoci și straturi sociale diferite. În plus, acest domeniu e și un centru de generare și perpetuare a obiceiurilor populare, de formare a elevilor de la școală, prin activități extra-curriculare, pentru ducerea mai departe a unor îndeletniciri emblematice. 

Remarc cu emoție ușile din lemn masiv ce poartă mai multe straturi de vopsea ușor crăpată, balamalele sau clanțele ca la casa bunicii mele, asperitatea naturală a peretelui din lut, dușumeaua neaoșă, dar curat întreținută. Doamna Tatiana reușește să reconstituie o lume și o atmosferă dispărute, să deseneze profiluri ale oamenilor care au fost cândva, să puncteze fapte, întâmplări, situații care au marcat locul în ultima sută de ani. O mai dă și pe rusește sau, oricum, pe ceva slavă (e multiculturală!), când are oarece dificultăți, iar prea bunii mei prieteni (mai multiculturali decât sunt eu) îmi traduc numaidecât.

Se mișcă grațios, cu seriozitate, chiar grav, printre obiecte încărcate de amintiri și de istorie. Româneasca exotică, dar concisă și la țintă, pe care o exprimă, dă seama de un soi de atașament, de solidarizare și de poziționare sănătoasă, vrednică față de o lume pe care o știe din interior, prin propria experiență. Nu e un simplu muzeograf, e o mediatoare a modului ei de a fi, a unei lumi a cărei socoteală o știe până la ultimele consecințe. E un om al locului, bine așezată în istorie, cu toate vicisitudinile ei, mai greu de înțeles de românul din afară, așa cum sunt eu. 

Tot ea este cea care ne îndeamnă la masa pregătită dinainte și ne servește, binevoitor și tacticos, cu băuturi și bucate ale locului: lichior de trandafiri, țuică din prune, zamă din carne de găină, agrementată cu chiperi după pofta inimii (și putința gurii de a suporta iuțeala!), plăcinte calde, tocmai scoase din cuptor, umplute cu brânză, cu cartofi, cu varză, cu bostan, bucăți de pere umplute cu țuică din același fruct, poamă (adică, struguri), perje (adică prune) uscate, dulcețuri, îndemnuri și iar îndemnuri de a mai servi și iar servi etc. Nu mai zic că ospitalitatea a fost atât de mare încât semnele ei s-au prelungit cu mult peste acest interval, spre seară, la mine în camera de hotel, unde am putut degusta plăcintele ce fuseseră puse la pachet alături de un pahar de vin roșu de Cricova.

Chicuș – Cucoș

Atmosfera din capitală e una specifică marilor orașe, cu lume fremătândă, preocupată, „înșurubată” în activități de tot felul. Emblematică pentru astfel de stări mi s-a părut a fi în piața centrală, perimetru al negoțului cu mărfuri de toate soiurile. Dacă nu ai pretenții și ești preocupat de cele domestice, găsești aici de toate, de la obiecte de îmbrăcăminte și de uz casnic și până la semipreparate din carne, pește, legume, chiar finețuri. Se vorbește și în românește, și în rusește. Dacă la începutul venirii mele pe aceste meleaguri, prin anii 90, mă deranja acest aspect, astăzi mi se pare că totul ține de firescul lucrurilor. Nu-i un handicap dacă știi doar românește, interlocutorul este gata să discute cu tine în limba pe care o stăpânești. În rest, pe stradă și pe la instituții, zărești multiple înscrisuri și reclame în limba română și în engleză. În rusește, mai nimic.

O scurtă și imprevizibilă întâlnire cu rectorul. Sunt anunțat cu o zi înainte că dorește să ne cunoaștem; nu mă gândeam la așa surpriză. Mai mult, cu câteva minute înainte de întâlnire, aflu că și-a amânat nu știu ce ședință la minister pentru a ne cunoaște. Protocol mai mult decât mă așteptam. Ne înmânăm reciproc mici și simbolice cadouri. E profesor de istorie cu preocupări pedagogice, didactice, fiind un distins autor de manuale de specialitate în republică. Înțelegem amândoi că există anumite rațiuni și dedesubturi ale interesului de a ne cunoaște. Mai mult, jenat puțin că îi răpesc timpul și că ar fi cazul să mă retrag, mă reține nițel și mă introduce, cu un aer misterios, în cabinetul personal în care îmi arată arborele său genealogic, reconstituit cu migală în zeci de ani. Îmi spune că se numește Nicolae Chicuș, și că nu-i exclus ca pe undeva, în trecut, numele noastre să fi fost aceleași (Chicuș – Cucoș). Ies din birou lansând invitația revederii la Iași și oarecum pus pe gânduri…

Piața Marii Adunări Naționale impresionează prin spațialitate, ordine, curățenie. Catedrala  recent renovată, cu picturi renascentiste nou-nouțe, chiar dacă adăpostește slujba curentă, cea de dimineață, a adunat nu numai trecători doritori de o scurtă închinăciune, ci și credincioși statornici, pregătiți și dinadins veniți. Parcurile - și cel de aici, și cel de peste drum, ce cuprinde la loc de cinste aleea clasicilor (scriitorii noștri comuni) - sunt bine întreținute și se constituie în locuri de recreere, plimbare, reflecție, libertate. Aici poți vedea atât copii sau tineri zvăpăiați cu rotile și căști în urechi, dar și doamne venerabile, rememorând trecutul lor ancestral și romantic de domnișoare de pension.

După ce ajungi pe jos, în cealaltă parte de oraș, trecând prin centru și piațeta cu artizani, te întorci spre hotel cu un troleibuz plin de lume aleasă, elegantă și politicoasă. Parcă e altceva decât la București sau chiar la Paris. Identific oameni voioşi, deschişi, zâmbitori, mulţi cocheţi, cu aer nobil, aristocratic. Ți se spune, prin difuzoare, la fiecare oprire, într-o curată limbă românească, unde ești și ce stație urmează. Primești un telefon din țară și oricât de eliptic ai fi în conversație, nu ai cum să nu sezisezi că doamnele în vârstă din fața ta, ce sporovoiau în rusește până atunci, ciulesc dintr-odată urechile, înțelegând ceea ce spui și ce nu spui, asta dacă e să ne luăm (și) după privirile calde, înțelegătoare pe care ți le arată complice la un moment dat.

Să nu separăm lucruri care nu se pot separa

Ești invitat la masă, într-un cochet apartament chișinăunean, de amfitrionii tăi, doamna Angela, despre care am amintit, și pe care am cunoscut-o la universitatea din Besancon, Franța, și soțul ei, domnul Sandu, profesor de politologie la universitate și reprezentant al unei prestigioase edituri românești în Basarabia. Cum este firesc, printre alese vinuri și bucate, ajungem la discuții cu iz istoric sau geostrategic, care dau seamă de cât de bine ne asemănăm în cunoașterea și valorizarea lucrurilor. 

Chiar dacă până în momentul evocat nu ne cunoscusem, descoperim în biografiile noastre căutări, chemări, valorizări identice. Până la urmă, nu demarcațiile administrative sunt importante, ci confluențele, continuitățile, identitățile. Oricum, nu noi suntem chemați să punem „țara la cale”, ci alte instanțe care poate ne depășesc și nu ne interesează. Noi doar constatăm că gândim sau simțim la fel, vorbim același grai, ne bucurăm de întâlnirea prezentă și de cele viitoare. Sesizăm, în același timp, că avem preocupări comune, inclusiv de ordin domestic, cum ar fi prepararea murăturilor, facerea și întreținerea vinului, dorința de evaziune la sfârșit de săptămână înspre grădini, curți și case pe la țară. În plus, băiatul lor agreabil și vizionar, preocupat de informatică, nu ezită în a-și face planuri nu numaidecât legate de glie și de contextul prezent, ci cu perspective mai largi ce depășesc spațiul și timpul tradițional. O familie redutabilă de moldoveni cu care îți este drag să dezvolți o legătură de cursă lungă!

Masteranzii cu care am lucrat, în zilele petrecute aici, m-au impresionat în mod cu totul remarcabil. Niște profesioniști, în adevăratul sens al cuvântului. Cu orizont larg, cu experiență, cu expertiză. Cu tragere de inimă și sacrificiu pe „ogorul” educației. Cu o solidă formație de bază, cunoscători ai fundamentelor teoretice zămislite atât în perimetrul estic, cât și apusean. Ne-am îngăduit reciproc să punem în chestiune teorii, practici, instrumente care să stimuleze activitatea didactică. Am comunicat atât în registrul formal, al liniilor și obiectivelor cursului, dar și uman, prin deschidere, sinceritate, viziune critică față de prezentul și viitorul educației. Nu pot să nu recunosc, că și pentru mine a fost o experiență de învățare…

Ca și altă dată, și acest periplu basarabean a adunat și decantat frumoase impresii despre o lume pe cât de familiară, pe atât de inedită în detalii, în particularități, în variațiuni de conținut sau expresive. Îți trebuie o disponibilitate aparte pentru un „reglaj fin”, o senzitivitate pentru a discerne note distinctive, complementarități, ușoare contraste într-un ansamblu unitar, integrat și coerent. În fond, tocmai în asta constă frumusețea cunoașterii și chiar a existenței noastre, așa cum este ea: să evidențiem pregnanțe, similarități sau identități într-un continuum existențial și să nu separăm lucruri care nu se pot separa.

Sursă: Doxologia

Ce să fac, că mă stăpânesc patimile sufletului? - O povestire despre cunoașterea de sine

Un frate a plecat, odată, din părţile unde trăia avva Pimen şi s-a dus într-un ţinut străin. Acolo s-a întâlnit cu un pustnic care era plin de dragoste şi, de aceea, mulţi veneau la el. Fratele i-a vorbit despre avva Pimen, iar pustnicul, auzind despre virtutea bătrânului, a vrut neapărat să-l cunoască.

La puţină vreme după ce fratele s-a întors în Egipt, pustnicul a venit din ţinutul străin în Egipt, la fratele cu pricina, căci îi spusese unde locuieşte. Văzându-l, fratele a rămas uimit şi s-a bucurat foarte tare. Pustnicul i-a zis: "Te rog, fii bun şi du-mă la avva Pimen". Atunci, fratele l-a condus la bătrân, spunându-i acestuia: "E un om vestit, iubitor şi ţinut la mare cinste în ţara sa. I-am vorbit despre tine şi a venit anume ca să te cunoască". Bătrânul l-a primit cu bucurie, s-au îmbrăţişat, apoi s-au aşezat.

Străinul a început să vorbească din Scriptură, despre tot felul de lucruri spirituale şi cereşti, dar avva Pimen şi-a întors fata şi nu i-a dat nici un răspuns. Celălalt, văzând că nu vrea să vorbească cu dânsul, s-a supărat, a ieşit şi i-a zis fratelui care-l adusese: "Am bătut drumul degeaba până aici. Uite, am venit la bătrân şi el nici nu vrea să-mi vorbească". Atunci fratele a intrat la avva Pimen şi-l întreabă: "Avva, omul acesta mare şi slăvit în ţinutul sau a venit aici pentru tine. De ce nu-i vorbeşti?". Bătrânul i-a răspuns: "El este sus, vorbeşte despre lucruri cereşti, iar eu sunt jos, vorbesc despre lucruri pământeşti. Dacă mi-ar fi vorbit despre patimile sufletului, i-aş fi răspuns. Dar la cele spirituale eu nu mă pricep".

Fratele a ieşit şi i-a spus străinului: "Bătrânul nu se grăbeşte să vorbească din Scriptură, dar dacă-l întrebi despre patimile sufletului, îţi va răspunde". Acela, străpuns până la lacrimi, a intrat la bătrân şi i-a zis: "Ce să fac, avva, fiindcă mă stăpânesc patimile sufletului?". Bătrânul l-a privit cu bucurie şi i-a zis: "De data asta ai venit bine! Acum deschide-ţi gura despre asemenea lucruri şi eu ţi-o voi umple cu bunătăţi“. Celălalt, trăgând mult folos, a zis: "Într-adevăr, aceasta este calea adevărata“, şi s-a întors în ţinutul sau mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să cunoască un asemenea sfânt.

Sursă: Creştin Ortodox

A apărut nr. 46 al Revistei Familia Ortodoxă

Din paginile revistei:

Cuvântul rugăciunii

Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.

Aşa de puternic s-au intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti… Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea. Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.

 de Virgiliu Gheorghe

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

De ce renunţă la muzică Cedry2k

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

- Cine e Cedry2k?

- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi niciunul.

- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

consemnează Cezar Machidon

Viitorul cărţii în era Internetului. Cum ne diminuează Internetul dorinţa şi putinţa de a mai citi

Dintre toate mediile informaţionale, cartea a rezistat probabil cel mai bine influenţei Internetului. Este adevărat că editorii de carte au suferit pierderi destul de însemnate în cifrele lor de afaceri odată cu trecerea paginii tipărite pe ecranul computerului, însă forma propriu-zisă a cărţii nu s-a schimbat prea mult. „O secvenţă lungă de pagini tipărite, adunate între două coperţi tari – cartea s-a dovedit o tehnologie remarcabil de robustă, rămânând folositoare şi populară timp de peste jumătate de mileniu”, observa într-o carte despre fenomenul Internet şi efectele sale analistul media Nicholas Carr.

de Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

„Naşterea nu este o boală!” (I)

Povestea venirii pe lume a celui de-al optulea copil din familia Capsali

Venirea pe lume a unui copil este pregătită cu cea mai mare grijă de viitorii părinţi: vor să beneficieze de aparatura cea mai performantă, de spitalul cel mai renumit şi, desigur, de medicul cel mai bun. De aceea, pentru mulţi poate părea curată nebunie să hotărăşti ca naşterea să aibă loc acasă, sub asistenţa unei moaşe – şi asta în zilele noastre, în plin centru al Capitalei, în casa unui cunoscut jurnalist: Iulian Capsali. Însă cele întâmplate au fost mai insolite de-atât: Cleopatra a născut acasă moşită de soţul ei! Dumnezeu le-a purtat de grijă şi astfel au mai dobândit un prunc, frumos şi sănătos, al optulea în familia lor: Miriam.

- Cum aţi ajuns să luaţi decizia aceasta, ca naşterea să aibă loc la voi acasă, asistaţi doar de-o moaşă?

Iulian Capsali: N-a fost o decizie pe care s-o fi luat de la bun început. Trebuia să naştem la Polizu, dar maternitatea a fost închisă pentru o perioadă… Şi, din pas în pas, am ajuns aici. Întâi am vorbit cu o moaşă, de altfel foarte cunoscută, care a fost însă reticentă – ne-a spus că ea nu asistă o naştere acasă. Dumnezeu a vrut să aflu apoi de o moaşă, despre care mi-a vorbit o prietenă. Am sunat-o şi ea a fost foarte deschisă. O cheamă Irina Popescu, e o tânără extraordinară, care a făcut o facultate de moaşe (există aşa ceva, nu ştiam iniţial!). Imediat cum am sunat-o a venit să ne cunoască, să stăm de vorbă, să vadă condiţiile din casă…

Cleopatra Capsali: A fost foarte drăguţă, ne-a vorbit despre ce înseamnă să naşti acasă cu moaşă. Iniţial, eu nu eram chiar atât de liniştită, pentru că aveam impresia că „moaşa” este acea asistentă din spital care stă pe lângă medicul ginecolog atunci când naşti. Or, nu prea aveam încredere în aşa ceva; dar, după ce-am vorbit cu Irina, mi-am dat seama că moaşa este mult mai mult decât o simplă asistentă. Din faptul că făcuse această facultate de trei ani, din felul în care aborda problema, mi-am dat seama că este foarte competentă, că ştie ce are de făcut. În plus, urma ideile unui ginecolog francez, Michel Odent, care vedea naşterea ca pe ceva normal. De fapt, chiar deviza ei este: „Naşte cum simţi!”.

consemnează Raluca Tănăseanu

„Neîncetat vă rugaţi!” I Tes. 5:17

Părintele Ioan Larion de la Sihăstria Rarăului despre Ieroschimonahul Daniil Tudor

Părintele Ioan este stareţul Mănăstirii Sihăstria Rarăului. A intrat în anii 1950 ca frate în Schitul Rarău, unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil Tudor, al cărui duh îl va călăuzi toată viaţa. După izgonirea din mănăstire prin Decretul din 1958, slujeşte ca preot celibatar. Este întemniţat doi ani la Jilava şi Aiud. După 1990 se întoarce în mănăstire, reclădind din temelie, material şi duhovniceşte, Sihăstria Rarăului.

- Părinte Ioan, aţi fost ucenicul Stareţului Daniil de la Rarău. Povestiţi-ne care e prima amintire pe care-o aveţi cu Părintele Daniil?

- Prima amintire… când am mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu ştiu dacă pot să folosesc cuvântul „superb”… a fost ceva deosebit, care m-a impresionat foarte mult. Am văzut aşa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt şi eu acuma – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate şi foarte multă dragoste sufletească, multă mărinimie… M-a primit cu toată dragostea şi mi-a dat primele instrucţiuni de convieţuire în mănăstire. Eu venisem de la Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo şase luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munţii ăştia frumoşi, de aerul ăsta curat şi de viaţa duhovnicească din părţile astea. Părintele Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, şi asta m-a atras şi-am venit.

Când am ajuns, am văzut tineri, toţi cu metaniile în mână, toţi ziceau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioşi, smeriţi şi plini de dragoste! Şi am intrat şi eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la condiţiile duhovniceşti ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte şi el făcea comentarii, vorbea despre vieţile Sfinţilor, de răbdare, de virtuţi duhovniceşti. Tot timpul era cuvânt duhovnicesc. Şi m-a impresionat foarte mult când am auzit, şi-am şi văzut, şi-am şi împlinit ascultarea – care era de o jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuţă pusă pe umeri de-a curmezişul şi câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori Ceaslov, ori Psaltire… Şi fiecare citea o jumătate de oră, apoi iar lucra jumătate de oră. Împleteau munca cu rugăciunea, cum spun Părinţii: „Munciţi şi vă rugaţi” şi cum zice Sfântul Apostol Pavel, mai deosebit: „Rugaţi-vă neîncetat” 1 Tes. 5:17. Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad şi a început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare şi l-au schingiuit comuniştii. Şi a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…

consemnează Cezar Machidon

Cum să-l motivăm pe copilul nostru să înveţe mai bine?

De atâtea ori întâlnim cazuri de copii inteligenţi, cu potenţial ridicat, care nu reuşesc să se descurce la şcoală pe măsura capacităţii lor. Cu toate că ar putea fi printre primii, ei aduc acasă rezultate mediocre şi nu fac efortul să dea tot ce pot mai bun. La rândul lor, părinţii încep să se îngrijoreze în faţa carnetului de note, închipuindu-şi tot ce poate fi mai rău în viitor pentru copilul lor, aşa că încep să-l certe pentru lenea, iresponsabilitatea şi lipsa lui de motivaţie. Desigur, nu putem rămâne nepăsători văzând dezinteresul copilului şi modul în care îşi risipeşte potenţialul…

Încă de la vârste mici, motivaţia este una din cheile reuşitei. Copiii motivaţi au rezultate mai bune la şcoală – şi asta nu neapărat pentru că ar fi mai inteligenţi decât alţii, ci pentru că muncesc mai mult, cu mai multă pasiune, încercând să ofere tot ce au mai bun.

Un copil motivat are o atitudine pozitivă faţă de învăţătură, nu se dă în lături în faţa greutăţilor, chiar dimpotrivă – şi duce întotdeauna la bun-sfârşit ceea ce a început. Copilul lipsit de motivaţie însă alege permanent sarcinile mai uşoare, care nu cer un efort prea mare, renunţă când dă de greu şi, în general, lasă lucrurile neterminate. Este apatic şi dezinteresat faţă de activitatea intelectuală, şi numai împins de la spate se apucă de învăţat.

Psiholog Irina Constantinescu

Sursă: Familia Ortodoxă

Sfântul Ștefan cel Mare - ajutor acolo unde nu te aștepți

Bolovănoase şi anevoioase sunt drumurile pentru un om care nu renunţă la dorinţele sale şi se înverşunează împotriva oricărei persoane care încearcă să-l readucă pe un drum bătătorit şi liber. Neauzind vocea conştiinţei, nesimţind ritmul alert al gândurilor, necunoscând voia lui Dumnezeu, omul se prinde şi se adânceşte în lucruri care nu îi oferă liniştea sufletească. Trebuie însă ca el să cadă şi să se lovească de una dintre pietrele drumului, să simtă durerea, ca mai apoi să îşi recalculeze paşii spre un alt drum.

Aşa s-a întâmplat cu mine, elevă în clasa a XII-a la un liceu foarte bun dintr-un oraş din sud-vestul României. Visam să ajung ofiţer în cadrul armatei şi să port cu mândrie acea uniformă chihlimbarie a Forţelor Terestre. În ciuda muncii sisifice şi a voinţei de fier, armata părea că îmi întoarce spatele, lucru de nesuportat la început, dar care pe parcurs s-a dovedit a fi într-adevăr benefic pentru mine.

Cele 20 de secunde pierdute la proba de rezistenţă au făcut calea întoarsă şi au pornit spre Cluj-Napoca, oraş în care aveau să mi se vindece rănile minţii şi unde aveam să mă apropii de Dumnezeu mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată.

Încercările prin care am trecut în acest nou oraş au adus atât lacrimi, cât şi râsete. Totul era perfect, cel puţin aşa credeam eu. Zilele normale ale cursurilor universitare au fost tulburate din senin de pierderea reperelor esenţiale ale unui om, dar mai ales, ale unui student în anul I.

Disperarea, stresul, deznădejdea că nu aveam să le mai găsesc au preîntâmpinat strigătul meu către Dumnezeu, un strigăt ce se afunda tot mai mult pentru a lăsa loc rugăciunii. Slavă Domnului pentru oamenii care au stat alături de mine în acele momente şi nu numai; ei m-au adus la biserică, m-au înconjurat cu dragostea şi blândeţea cuvintelor, mi-au deschis o uşiţă prin care am putut vedea minunăţiile Casei lui Dumnezeu.

Îndrumată de glasul atâtor tineri din preajma mea am purces spre o nouă descoperire, Sfânta Mănăstirea Putna, cu toate că stresul datorat grijilor studențești nu îmi dădeau pace. Însă, parcă de data aceasta ele păreau şi mai grele, dat fiind faptul că primisem o sarcină din partea unei profesoare de lingvistică.

Această responsabilitate îmi anula orice speranţă de a merge în pelerinaj. Fiind în primul an de facultate nu ştiam ce este aceea o sesiune de comunicări, chiar dacă restul colegelor păreau că sunt familiare cu acest concurs universitar.

Trebuia să fac un proiect lingvistic despre concepte şi teorii ale limbajului, ceva cu totul nou pentru mine, dar mai mult decât atât, procesul de concepere presupunea un timp destul de îndelungat petrecut în bibliotecă.

Ce era de făcut, să renunţ la acest pelerinaj, care suna uimitor pentru căutarea mea spirituală, şi să sper că voi termina proiectul în 3 zile, sau să rămân în Cluj şi să mă cufund în cărţi timp de o săptămână?!

Deşi curpinsă de frica neterminării acelui proiect, am decis să mă alătur prietenelor mele în drumul spre sfânta mănăstire. Acum, zâmbind îmi spun că a fost una dintre cele mai înţelepte decizii luate vreodată.

Îndrăznesc să spun că acolo am atins CERUL, a fost primul şi cel mai frumos pelerinaj în care am fost până în prezent. Slujbele, mâncarea pregătită de călugări, locurile pe care le-am vizitat au transformat acele zile în experiențe de neuitat.

Cu toate acestea, gândurile mele mai traversau munţii şi se mai opreau la Cluj, la acel proiect pe care trebuia să-l fac de îndată ce mă întorceam.

Deznădăjduită şi îngrijorată am ajuns la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, pe care am început să-l rog din toate puterile mele să mă ajute să fac proiectul, să scriu măcar câteva pagini pentru a nu o dezamăgi pe doamna profesoară.

De fiecare dată când primeam timp liber sau mă aflam în curtea mănăstirii, mergeam şi mă rugam Sfântului să mă ajute cu orice poate să fie bine la sesiunea de comunicări. Rugăciunile mele au fost ascultate, ne-am întors la Cluj şi am început să lucrez la proiect.

Prima zi am petrecut-o la bibliotecă citind, cea de-a doua scriind, iar în ultima zi m-am ocupat de redactarea celor scrise. După multe ore de muncă continuă proiectul a fost gata. În mod incredibil am avut material suficient pentru a-mi construi ideile, iar puterea de a face toate acestea părea supraumană.

Ziua cea mare a prezentării sosise! Foarte îngrijorată de cum avea să fie apreciat proiectul de către comisia de profesori am pornit spre facultate. Din cauza faptului că primul student trebuia să prezinte proiectul şi la alte departamente, am început prima.

De regulă, când trebuie să prezint în faţa unui public larg şi divers, am tendinţa de a vorbi foarte repede şi neclar, doar pentru a trece peste momentul acela şi de a ridica de pe spate acea greutate a discursului oral.

Însă, de data aceasta totul a decurs aproape perfect, am reuşit să transmit conţinutul proiectului fără bâlbâiri sau căderi ale vocii, chiar am trezit interesul profesorilor şi colegilor prezenţi în sală, adunând zâmbete şi râsete cu privire la expresiile folosite în proiect.

Cele 15 minute au trecut fulgerător, totul terminându-se cu aplauze şi felicitări. Am rămas perplexă, de-a dreptul şocată de performanţa mea. Parcă nu fusesem eu acolo. Chiar aşa era, Sfântul Ştefan a prezentat în locul meu!

O linişte caldă se aşternea peste gândurile mele. Slavă Domnului că am terminat cu bine prezentarea! După câteva zile s-au afişat şi rezultatele care au încununat cele petrecute cu premiul II.

Incredibil, uimitor, genial e Sfântul Ştefan, care a făcut posibile toate acestea! Nu-mi venea a credea, cum era posibil ca un proiect făcut în 3 zile să fie premiat, cum putea el să întreacă munca de o săptămână a colegelor mele!

MULŢUMIRI necontenite adresez acestui sfânt care s-a dovedit a fi un mare lingvist şi lui Dumnezeu care i-a dat această putere de a ne ajuta pe noi… fricoşii și neputincioşii!

Andreea, Cluj-Napoca, august 2012

Sursă:  Blogul care nu încurajează tânjeala, ci dezvăluie dragostea şi puterea lui Dumnezeu!

Sursă imagini: Mănăstirea Putna, Site - Ştefan cel Mare

Semnaţi Declaraţia de la Timişoara

Declaraţia de la Timişoara, o declaraţie a conştiinţei creştine, o cartă a valorilor şi integrităţii creştine. Am ajuns la peste 9.800 de semnături dar, aşa cum am repetat mereu, obiectivul nostru este să ajungem la 10.000 cât mai curând. De la ultimul apel, făcut pe 23 august, aţi mai dat aproape 500 de semnături. Haideţi să încheiem cu bine şi cât mai repede acest proiect comun! Vă mulţumim pentru fiecare semnătură. Fiecare semnătură contează, şi fiecare e la fel de importantă şi valoroasă ca oricare alta. După cum vedeţi, mai avem nevoie de doar 200 de semnături pentru a ne atinge scopul. În ultimele luni şi săptămâni, însă, parcă ne-am pierdut răsuflarea şi am încetinit alergarea spre punctul final. Haideţi să ne dublăm eforturile să finalizăm cu bine ceea ce am început acum doi ani.

Redactată de Alianţă Familiilor din România cu prilejul conferinţei anuale AFR ţinută la Centrul Areopagus din Timişoara pe 20 martie 2010 şi deschisă publicului spre semnare.

Preambul

Societatea umană a trecut, în epoca modernă, prin schimbări majore în plan politic, social, cultural şi economic.  Aceste transformări, care au cunoscut un ritm accelerat în secolul XX şi care continua în secolul XXI, au condus societatea umană spre mai bine. Viaţa comunităţilor şi a indivizilor a fost în general îmbunătăţită. Au fost eliminate, în multe părţi ale lumii, nedreptăţi şi inechităţi profunde, prin asigurarea unor drepturi fundamentale şi prin salturi calitative ale vieţii. 

În acelaşi timp însă, acest context a adus cu sine coagularea unor curente care subminează valori fundamentale ale societăţii umane. Secularismul agresiv, tendinţe radicale de redefinire a familiei, marginalizarea valorilor moral-crestine sunt o realitate manifestată. Societatea românească nu a rămas izolată de aceste evoluţii. Ieşită dintr-o lungă perioadă totalitară, România şi locuitorii săi încă luptă pentru regăsirea de sine, pentru redescoperirea acelor valori comune, care fac parte din ţesătura să intimă. Din această identitate comună face parte, la loc de frunte, credinţa creştină, împărtăşită de un procent covârşitor dintre cetăţenii României, întreţesută în ethosul nostru naţional şi care influenţează manifestările sociale, culturale şi politice ale romanilor, fiind reperul la care ne raportăm ca la un standard comun, atemporal şi absolut. 

Totuşi, în contextul transformărilor social-politice ale secolului XXI, s-a creat potenţialul pentru un conflict incipient între valorile moralei creştine şi "noile valori" seculare, în esenţă anti-creştine, promovate la nivel internaţional, în special în cadrul Uniunii Europene. Putem constata că acest conflict este deja manifest în unele state membre ale UE. Asistăm, în ultima vreme, la tot mai multe cazuri în care creştinii sunt aduşi în faţa Justiţiei ca învinuiţi datorită credinţei lor, suferind o formă de pedeapsă pentru că valorile lor creştine exprimate încalcă noi legi sau noi "drepturi ale omului", în marea lor majoritate iluzorii, contrare raţiunii şi binelui autentic al omului. Această evoluţie nefericită creează o presiune asupra creştinilor, pentru a-şi cenzura sau chiar abandona credinţa şi valorile, pentru a nu se face pasibili de încălcarea unor norme ale statului sau vieţii publice. Nu puţini creştini văd în această situaţie o întoarcere la perioadele istorice în care creştinii erau prigoniţi pentru credinţa lor. 

Având în vedere cele de mai sus, subsemnaţii, creştini care urmăm învăţătura Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Apostoli ai Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos şi a celor ce le-au urmat lor şi care ne-au învăţat calea lăsând deoparte disputele teologice, mărturisim valorile creştine comune insuflate de Sfântul Duh şi afirmăm cu tărie cele ce urmează:  

            a. Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci (Evrei 13:8). Credinţa creştină pe care o mărturisim este deasupra transformărilor sociale vremelnice ori a spiritului unei epoci sau al alteia.  

            b.  Această credinţă ne determină viaţa şi acţiunile de zi cu zi, în tot locul şi în tot ceasul. Ea nu poate fi ţinută ascunsă; nu putem fi creştini numai acasă sau doar la biserică.  

            c. Potrivit Sfintei Scripturi, înţelegem să ne facem datoria de cetăţeni şi să dăm Cezarului - conducerii legitime a Statului - ceea ce se cuvine şi să ne supunem autorităţilor şi legilor, în măsura în care acestea nu contravin conştiinţei şi valorilor noastre creştine. 

            d. Familia întemeiată pe căsătoria între un bărbat şi o femeie este o instituţie fundamentală a societăţii, creată de Dumnezeu şi expresie a complementarităţii naturale dintre bărbat şi femeie, a dragostei şi respectului reciproce. 

            e. În calitate de părinţi creştini, avem faţă de copiii noştri datoria să îi creştem şi să-i educăm în spiritul ascultării de Dumnezeu. Suntem îngrijoraţi de manifestările imorale, permise sau chiar promovate în numele drepturilor omului şi al unei toleranţe fără discernământ. 

            f. Drepturile părinţilor sunt drepturi fundamentale, între ele primordial fiind dreptul de a dispune de educaţia civică, morală şi religioasă a copiilor lor.  

            g. Fiecare copil are dreptul să fie născut şi crescut într-o familie care se constituie dintr-un bărbat şi o femeie.

           h. Dreptul la viaţă, începând cu momentul conceperii şi până la moartea naturală, este un drept fundamental al tuturor fiinţelor umane. 

      i. Libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă sunt drepturi fundamentale şi istorice.  

            j. Demnitatea umană este intrinsecă fiecărei fiinţe umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este deasupra oricărei autorităţi lumeşti. 

            k. În participarea noastră la viaţa cetăţii şi viaţa politică, sprijinim şi conlucrăm cu acei factori care aderă la valorile în care credem. Oricare ales sau reprezentant trebuie să îi reprezinte pe cei ce-l votează şi să afirme valorile lor.  

În încheiere, chemăm Statul Român şi reprezentanţii săi să respecte şi să reflecte, în formularea legilor şi politicilor publice, valorile şi tradiţiile sociale şi culturale, de inspiraţie creştină, ale poporului român, pentru a nu se ajunge la conflicte - de conştiinţă sau manifeste - între cetăţean şi autoritatea din care izvorăsc aceste legi. 

Semnaţi: http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php

Sursă: Alianţa Familiilor din România

Întâlnire duhovnicească cu doi importanți teologi greci la Seminarul din Iași

Marți 5 noiembrie 2012, de la ora 11, va avea loc în Capela Sf. Împărați Constantin și Elena, o întâlnire duhovnicească a elevilor și profesorilor Seminarului Teologic Sf. Vasile cel Mare cu doi dintre cei mai importanți teologi greci ai momentului: Părintele Gheorghe Metallinos, profesor emerit al Univerității din Atena și Profesorul Dimitrie Tselenghidis, profesor de dogmatică la Universitatea Aristotel din Tessalonic. 

Cei doi teologi vor fi prezenți pentru câteva zile între 5 și 8 noiembrie la Iași la Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae, la invitația Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, iar în cadrul acestei vizite s-a creat răgazul și unei scurte vizite la Seminar.

Protopresbiterul Gheorghe Metallinos este născut în 1940. A absolvit Facultatea de Teologie din Atena în 1962 și limbile clasice în 1967. A studiat apoi în Germania la Bonn și Cologna susținându-și aici doctoratul în filozofie în 1975 și doctoratul în teologie la Atena. A predat de-a lungul anilor patrologie, istoria bisericeasă, istoria bizantină. Este autorul a peste 40 de cărți. A fost decanul Facultății de Teologie din Atena între 2004 și 2007 iar acum este profesor emerit. 

Două dintre cărțile Părintelui Metallinos au vazut lumina tiparului în românește: Parohia, Hristos în mijlocul nostru (Ed. Deisis, 2004) și Mărturisesc un botez (Ed. Evanghelismos, 2011).

Sursă: Seminarul Teologic Ortodox Iaşi

Mănăstirea Văcăreşti, 25 de ani de la martiriu

Mănăstirea Văcăreşti

Aula Academiei Române a găzduit astăzi o sesiune de mărturii ale celor care au fost implicaţi în încercarea de salvare a ansamblului monastic de la Văcăreşti, de la a cărui distrugere a trecut un sfert de veac.

Membri ai Academiei Române, oameni de cultură şi numeroşi tineri au participat la rememorarea contextului şi prezentarea etapelor ce au dus la ştergerea de pe faţa pământului, nu şi din inimile oamenilor, a ansamblului de arhitectură şi de artă de la Mănăstirea Văcăreşti, nu de către vremurile sub care trăiesc oamenii, ci de către oamenii anumitor vremuri. După cuvântul de deschidere al acad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, pr. dr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a vorbit despre valoarea Mănăstirii Văcăreşti, a cărei pieire a avut reverberaţii internaţionale, şi a mărturisit presiunile făcute asupra patriarhului Iustin Moisescu de a muta Reşedinţa patriarhală la Văcăreşti şi cauza pentru care Văcăreştiul nu a avut tot sprijinul Bisericii. "Tăcerea patriarhului Iustin Moisescu în faţa presiunilor lui Ceauşescu era expresia unei frământări interioare profunde, era frământarea unui întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române care avea responsabilitatea păstrării vetrei istorice a mitropoliei ce însemna să fie distrusă dacă ea se muta la Văcăreşti", a spus pr. Florin Şerbănescu.

Biserica Mănăstirii Văcăreşti, în decembrie 1986, în zilele demolării (imagine din volumul „Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti“ de Gheorghe Leahu)

Evocări ale tristului eveniment

Mărturii despre Mănăstirea Văcăreşti au adus şi doi reprezentanţi din partea Primăriei Generale a Capitalei, dr. Traian Radu Negrei, director al Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, şi arh. Emanuel Alecsandru Papagheorghiu, director al Direcţiei Cultură, Învăţământ, Turism.

O mărturie amplă şi concludentă a dat-o prof. dr. Radu Ciuceanu, director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pentru care Mănăstirea Văcăreşti are două semnificaţii: aceea de deţinut la închisoarea de acolo timp de doi ani, apoi ca participant la lucrările de restaurare şi de valorificare a ansamblului monastic. De asemenea, acad. Dinu C. Giurescu a evocat demersurile scrise împreună cu alte nume ale intelectualităţii româneşti şi a subliniat faptul că gestul lor de atunci, acela de a-şi spune părerea, de a arăta autorităţilor ceea ce nu este bine şi ceea ce se poate face, este cât se poate de actual şi doreşte ca gestul lor "să întărească minţile şi inimile celor de astăzi fiindcă sunt foarte multe lucruri de îndreptat în această ţară".

În acelaşi sens, acad. Răzvan Theodorescu a evidenţiat persoanele, precum Henriette Delavrancea, Constantin Noica, Grigore Ionescu ş.a., şi memoriile care pledau pentru salvarea splendidului monument de la Văcăreşti, iar conf. univ. dr. Panait. I. Panait, pe atunci director al Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, a arătat rolul acestei instituţii "care merită să fie recunoscută ca o instituţie de frunte a muzeografiei româneşti" în salvarea obiectelor de artă şi a frescelor.

Între anii 1984-1986, arhitecţii de la Institutul "Proiect Bucureşti" au realizat schiţe, machete, proiecte pentru 12 variante diferite care demonstrau că se putea construi Tribunalul, mult dorit de Ceauşescu, lângă Mănăstirea Văcăreşti, astfel aceasta nefiind distrusă. "În ciuda faptului că aceste machete au fost duse la Comitetul Central, iar macheta nr. 12, varianta 12, pe care toţi oamenii de specialitate o considerau a fi ideală pentru salvarea mănăstirii, cu perfidie a fost, pur şi simplu, dosită", a arătat arh. Gheorghe Leahu, care a fost martorul direct al evenimentelor ce au dus la distrugerea ansamblului, prin notările sale zilnice.

Fotograf: Eugen Ciocan

Odată distrusă biserica Mănăstirii Văcăreşti, Ceauşeşcu a renunţat în 1989 la ideea de a face Tribunalul, dorind să se construiască o sală de congrese de 12.000 de locuri, în prezent pe acel loc fiind un mall.

Alte mărturii au fost cele ale prof. univ. dr. arh. Sorin Vasilescu, prof. univ. dr. Dan Mohanu, cel care a salvat o parte din frescele Mănăstirii Văcăreşti. Acesta a atras atenţia asupra periplului tragic al acestor "fresce călătoare" expuse în mai multe muzee şi a explicat momentele extragerii picturilor murale, un început sistematic al salvării Văcăreştilor din ceea ce se mai putea salva.

Dr. Florin Rotaru a citit un articol de susţinere nepublicat al filosofului Constantin Noica, scris în timpul acelor triste evenimente.

Deocamdată, Mănăstirea Văcăreşti nu poate fi reconstruită, dar se lucrează la realizarea unui album de artă al mănăstirii, coordonat de acad. Răzvan Theodorescu. În acest album, "Un sfert de veac de la martiriul unui monument bucureştean, Mănăstirea Văcăreşti", despre care a vorbit Anca Beatrice Todireanu, muzeograf în cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti, vor fi cuprinse mărturii, studii ştiinţifice şi un fond impresionant de fotografii ale întregului ansamblu monastic. "Sunt conştientă că nu ne va fi uşor pentru că scopul albumului este de a încerca să rectitorim în paginile lui acest edificiu de cult ortodox. Să arătăm frumuseţea şi importanţa acestei mănăstiri şi să nu o lăsăm să piară din amintirea noastră!"

Evenimentul a fost organizat de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual ale Academiei Române.

Sursă: Ziarul Lumina

Film - Viaţa Sfântului Serghie de Radonej