Cum să îndurăm nedreptăţile

de Valery Duhanin, pravoslavie.ru

 Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite. Toate se simt nedreptățite de către cineva, înșelate, umilite, ofensate. Poate că așa și este. Totul însă stă în percepția acestui fapt și în acea atitudine, pe care noi înșine ne-o construim față de evenimentele neplăcute.

Resentimentele vin întotdeauna din năruirea unor speranțe. Am sperat că vom fi înțeleși, ajutați, iertați, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Am presupus că altă persoană ne vine în întâmpinare, dar în loc să facă acest lucru, s-a întors cu răceală sau ne-a împins cu cruzime. Speranța s-a năruit și în locul ei a apărut supărarea.

Cât ar fi de regretabil, supărarea în sine îți provoacă suferință. S-ar părea că omul suferă din pricina hărțuirii obiective din partea altora, dar, de fapt, el este chinuit de propriile gânduri și simțăminte. După cum bine remarca sfântul Ignatie Bryanchaninov, omul suferă cel mai mult nu din cauza neplăcerilor întâmplate, ci din cauza retrăirii lor. Dezvoltând această idee, adăugăm că, retrăind insultele în sine, noi ne devorăm pe noi înșine.

A venit odată la un stareț un elev și a întrebat ce să facă cu supărările care îi apar din cauza atitudinii incorecte a altor oameni față de el. Starețul i-a dat următorul sfat: „De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”. Elevul a ascultat sfatul și încet, încet s-au strâns atâția cartofi, încât au devenit grei, iar cu timpul au început să se strice. Atunci elevul s-a dus din nou la stareț și i-a zis: „Nu pot să mai duc cu mine această greutate împuțită”.

„Este neplăcut? – a întrebat starețul. – Cum îți permiți atunci să duci în sufletul tău supărările față de alți oameni?” Într-adevăr, supărarea – este acel lucru care se împute în interiorul nostru, ne chinuie sufletul cu o greutate de nesuportat și nu ne dă liniște.

Mai este un fenomen interesant. S-ar părea că supărările ne despart de oamenii care ne-au pricinuit răul. De fapt, fiecare supărare continuă să ne lege de acea nedreptate sau ofensă, pe care ne-a pricinuit-o cel ce ne-a rănit. Pentru că omul este liber în interior, el nu ascunde în inima sa răutățile – el este liber și împăcat – în timp ce acela care s-a subordonat răutăților, în interior este jenat, obosit, chinuit de amintirile triste, de impresiile și nedreptățile suferite. Cum poate un astfel de om să fie fericit?

Chiar și o mică greșeală a celui apropiat, suntem în stare să o umflăm până la dimensiuni nebănuite.

Supărarea se transformă adesea în ranchiună, în faptul că noi ne amintim ofensa mult timp și păstrăm un sentiment ostil față de cei care ne supără. După cum ne spunea preacuviosul Ioan Lestvichnik, ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”. Rugina mănâncă, iar viermele roade – cum poate inima să fie liniștită în aceste condiții?

De aceea cea mai bună regulă poate fi – să nu lăsăm supărările să ne intre în inimă, să pășim peste propria supărare, să mergem mai departe în viață, devenind mai înțelepți, mai atenți, mai îngăduitori cu aproapele.

De ce să ne supărăm pe alții? Există câteva cauze evidente pe care dacă le știm putem, din timp, să neutralizăm supărările noastre.

În primul rând, noi așteptăm ca celălalt să ne ajute, să ne iasă în întâmpinare, cu alte cuvinte celălalt este obligat să ne slujească neapărat nouă și el să nu aibă alte griji, care să-l împiedice să ne acorde nouă întreaga atenție.

În al doilea rând, noi nu admitem ca cealaltă persoană să nu se abțină, să fie scoasă din sărite, să ne aducă pe noi într-o anumită situație, adică noi nu-i dăm dreptul să greșească.

A treia cauză a supărărilor noastre constă în aceea că noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi. Dacă aproapele nostru nu a făcut așa, cum am presupus noi mai înainte, atunci noi spunem că el nu a îndreptățit speranțele noastre, că acțiunile lui s-au dovedit neașteptate pentru noi. În relațiile cu apropiații este important să ne amintim că omul – este o ființă schimbătoare. De aceea, o persoană bună, în anumite momente, este capabilă să se piardă cu firea, să-și piardă bunătatea și dragostea (la fel și un om rău este capabil să se căiască și să se îndrepte).

Nu este greu de observat că toate cauzele menționate subliniază egoismul nostru și lipsa dorinței noastre de a te pune în locul aproapelui. Egoismul cere întotdeauna ca alții să ne slujească „e-ul”, ca „e-ul” nostru să primească de la alții numai foloase. Dacă am înțelege din timp că trebuințele noastre nu trebuie să stea în centrul vieții altor persoane și că nu ne-ar costa nimic să participăm la construirea vieții celor apropiați, să nu înghițim fără măsură numai ajutorul lor, atunci nu se vor mai nărui speranțele noastre nejustificate. Trebuie să schimbăm vectorul vieții de la egocentrism la sacrificiu și nu vor mai fi supărări.

Încă ceva. După cum am constatat, probleme cu aproapele nu are cel care nu se supără.

Dacă ar fi să concluzionăm, sentimentul de supărare este într-un oarecare sens un criteriu foarte exact, un indicator cheie al faptului cât de mult aplicăm în viața noastră Evanghelia. Dacă gândurile noastre clocotesc indignate de supărare asupra cuiva, dacă în timpul discuțiilor cu prietenii noi ne plângem tot timpul de câte cineva, asta înseamnă că inima noastră este prea copleșită, noi căutăm ca alții să ne facă pe plac întotdeauna, fără măcar să bănuim că noi înșine suntem departe de Hristos, Care în toată viața lui îndurerată niciodată nu a adresat cuiva vreo ofensă.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com sau redactievremuri@gmail.com

Învăţături despre bine şi rău: Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu-şi va afla nicăieri odihna

Părintele Paisie Aghioritul

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. 

Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Fragment din cartea Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan - Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2003 

Sursă: Blog – Sfântul MunteAthos

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi: Problemele familiale şi sfinţirea

Pentru a îndrepta metehnele unui frate, aşa cum făcea cu noi toţi, părintele luă exemple din natură şi din viaţa sa şi îi spuse:

- Să ştii, fiule, că nimic nu este la voia întâmplării. Toate au un rost şi nimic nu se petrece fără pricină. Nici o frunză nu cade din copac fără voia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să te întristezi de cele ce ţi se întîmplă. Doar astfel ne putem sfinţi. Iată, tu de pildă, te necăjeşti din pricina casnicilor tăi şi te frămînţi fie pentru soţia ta, fie pentru copiii tăi. Să ştii însă că doar astfel poţi spori duhovniceşte. Dacă nu ar fi ei, n-ai putea spori deloc. Dumnezeu ţi i-a dat înadins. Bine, bine, îmi vei spune – continuă părintele – dar e drept să suferim din pricina celor dragi? Da, îţi voi răspunde, fiindcă aşa vrea Dumnezeu. Iar tu eşti din cale-afară de sensibil şi, din pricina supărării, te doare stomacul şi toată cavitatea abdominală, nu-i aşa?

- Aşa e, părinte. Dar, spune-mi, e aşa de rău să fii sensibil?

- Da, îi răspunse părintele. Este rău cînd cineva este aşa de sensibil cum eşti tu, fiindcă din cauza supărării îţi vei pricinui tot felul de boli trupeşti şi nu numai. Şi nu ştii oare că toate bolile psihice sînt demonice?

- Nu, nu ştiu, îi răspunse fratele.

- Ei bine, ai aflat acum de la mine, îi spuse părintele.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei, din cartea "Amintiri despre Bătrânul Porfirie", Editura Bunavestire, 2012

Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (5) - Despre cunoașterea adevărului care va odihni

Biserica Mănăstirii Sitaru

Când omul își aduce aminte că prin voia lui Dumnezeu îi vin ușurarea și supărarea, că are ușurare când poruncește Dumnezeu și tot voia Lui îngăduie să fie supărat, atunci oricât de mult va trebui să lupte, va rămâne mereu fără mânie și supărare în gândirea sa toată viața lui, prin toate schimbările care prin Pronia lui Dumnezeu vor apăsa trupul și gândirea sa.

Datorită acestei cunoașteri inima sa va sălta în seninătate, va privi în mare pace și nădejde spre Dumnezeu lăudând Pronia Lui față de oameni care rânduiește acestea lucruri și le conduce neîncetat după cum se cuvine.

În supărările sale, unul ca aceasta nu va da vina nici pe demoni, nici pe oameni, nici pe trupul său – fiindcă că toate supărările care sunt vin de la acestea trei – căci știe că Dumnezeu e Cel ce le pune în mișcare, că ușurarea sau supărarea lui nu țin de voința sa, ci sunt puse în mișcare de El. Căci nici un gând de ușurare nu se pune în mișcare în noi decât ca un dar din partea Lui; și chiar și cea mai mică ușurare pe care ne-o face cineva e pusă în mișcare de El atunci când e nevoie de ea pentru îndreptarea vieții noastre.

O, cunoaștere plină de atâta ușurare, ce mare ajutor de la Dumnezeu poate fi găsit în tine! Fericit cel care în rugăciunile sale nu e supărat de o izbucnire pripită atunci când aceste lucruri cad peste el fără veste!

Cuvântul 25 din cartea Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, recent descoperită, editura Deisis, 2003, p. 333.

Sursă foto: Obiectiv ortodox