Gânduri pe marginea unei fresce de la Suceviţa

Ştiindu-mi pasiunea pentru călătorii, dar şi, în lipsă, pentru „peregrinările fotografice”, un părinte mi-a înmânat, cu ceva vreme în urmă, o fotografie. O făcuse în timpul unei vizite în minunata Bucovină, la Mănăstirea Suceviţa. M-a îndemnat să o privesc cu toată atenţia. Şi merita, căci scena surprinsă era întru totul inedită.

Era o frântură din scena Împărtăşirii Apostolilor, la Cina cea de Taină. Pe hârtia fotografică nu au încăput toţi Sfinţii Apostoli. Însă este suficient să îi priveşti pe cei din dreapta Mântuitorului (Care Se întrezăreşte în spaţiul de dincolo de latura dreaptă a fotografiei) pentru a înţelege emoţia, cutremurul cu care se apropie de Hristos, Dumnezeu şi Om. Palmele sunt deschise, uşor rotunjite a rugăciune. Ele se îndreaptă cu sfială, într-o mişcare lină, spre a primi Pâinea Vieţii. Ochii adumbriţi de smerenie nu cutează să privească înainte. Privirea se îndreaptă molcom spre sine, o introspecţie necesară înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Picioarele încheie arcuirea smerită a trupului, sugerând nerăbdarea de a păşi pe calea cea bună.

Însă privirea contemplatorului se opreşte asupra celui din urmă personaj. El este rupt de grupul celor patru. Mişcarea lui este cu totul contrară celorlalţi. Urmând firul logic, cea de-a cincea aureolă este îndreptată spre izvorul sfinţeniei. Doar că posesorul ei a ieşit din starea de sfinţenie. Mai mult, el este întors cu spatele spre Dumnezeu, într-un gest de dramatic refuz. Nu suportă apropierea, nici vederea dumnezeirii. Palmele nu mai sunt la vedere, pentru a destăinui curăţia sufletului. Mâinile sunt ascunse sub veşmânt, parcă spre a se proteja. Stăpânul lor a primit cândva focul cel curăţitor, Trupul şi Sângele Domnului. Însă Dumnezeu nu poate sălăşlui în acelaşi loc cu păcatul. Aşa că inima vicleană Îl dă afară pe Dumnezeu. Chipul exprimă neputinţa de a fi cu cel Atotbun. Ochii sunt închişi Celui Preacurat. Trupul încovoiat trădează suferinţa.

Anii s-au aşternut domol peste fresca pictată de un zugrav inspirat de Duhul Sfânt. Iuda s-a despărţit pentru veşnicie de Cel care îl alesese să Îi fie Apostol, Care l-a iubit până în ultimul ceas. Fără îndoială, şi Iuda L-a iubit o vreme, dar în cele din urmă L-a vândut. Timpul a fost şi el necruţător cu Iuda. L-a separat (providenţial!) de ceilalţi Apostoli printr-o crăpătură în frescă, crăpătură născută din vreun (alt) cutremur. Moartea lui fulgerătoare şi-a găsit corespondent în fulgerul ce străbate peretele pictat şi trupul lui Iuda. Doar aureola rămasă fără stăpân a rămas neatinsă. Curând după moartea lui Iuda, altcineva vrednic s-a silit şi a „furat”, prin Duhul Sfânt, un loc între cei doisprezece. Un bărbat ales, pe nume Matia.

Prof. Daniela Livadaru
Grup Şcolar „Virgil Madgearu” (Economic 2), Iaşi

Sursa: Revista “OrthoGraffiti”, nr. 7, luna mai 2009