Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor)

Evanghelia

Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfântul Nicolae Velimirovici - „Evanghelia iubirii desăvârşite ”

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El, zi şi noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia regală?

Tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi ştiut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi, milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaşte mila.

Cui înţelege că mila este o virtute lucrătoare, şi începe să o lucreze, cerul şi pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui Dumnezeu, şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie, şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi, şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).

Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară rău de el, şi totuşi să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A te milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii noştri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască şi să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învăţată, pe când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiţi de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.

Dar nu acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu fi duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui; iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti. O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi îl vrăjmaşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi ar străluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.

Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.

Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu însuşi i-a pregătit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi a înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul păcătoşi pe ceilalţi oameni, scufundaţi în necredinţă. Dar prin „păcătoşi" (mai mari decât păgânii!) înţelege Domnul şi pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a iubirii, nu s-au ţinut de ea, ci s-au întors ca şi câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Şi mulţi dintre noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem creştini iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.

Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti.

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.

Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găseşti nimic care să semene a iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi: una necăzută, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat, cea aşa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită, întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem că este în această lume. De firea primară ţine iubirea faţă de vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Şi toată iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este supra-firească faţă de firea cea pământească, sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.

„Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, de la Care ea îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el duşman? Dacă ar fi ca soarele şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi de aceea El nu bănuieşte pe nimeni, El iubeşte pe toată lumea. Ne iubeşte atât de mult încât, atunci când ne împresoară duşmanii fără că noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru.

Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor, câţi fraţi şi surori fraţilor şi surorilor? Câte soţii soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni, şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.

„Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb”, zice Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără să ţineţi seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmaţi lui Dumnezeu, care face bine tuturor, şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât mai puţin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu aşteaptă de la tine bine, şi împrumută tuturor celor care îţi cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău. Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În fratele său însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează”. Chiar dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te împiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru cei... ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest chip le veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar dacă ar fi cu neputinţă oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit, poate şi să topească gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Şi aceasta nu atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei faţă de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin lucru pentru mântuirea ta să ai, în viaţa aceasta, mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale.

Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său. Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.

Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!

Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultam pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.

În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 500-509).

Sursa: Doxologia

Arhiepiscop Justinian Chira - Dragostea de aproapele (II)

 

foto: Branislav Backovic(OrthPhoto)

Întreba un învățător de lege ce trebuie să facă pentru a moșteni viața de veci. Iar Mântuitorul i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Luc. 10, 27). Vedeți cât de mult se insistă pentru iubirea de Dumnezeu? 

Nu este, deci, suficient să spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu-l suport pe aproapele, căci zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este!" (1 Ioan 4, 20). Dacă nu-l rabzi pe fratele tău care te încurcă în toată ziua, te încurcă și te deranjează în fiecare dimineață, dacă îți pierzi dragostea și respectul față de el, atunci te poți mântui? Nu te poți mântui.

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Predica la Duminica a XV-a după Rusalii - Porunca cea mare din lege / Părintele Rafail Noica

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!» - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei - după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit"» - şi noi credem; pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu

 

APOSTOLUL

MATEI 22, 35-46

 

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:  Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.  Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. 

 

 

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)

 

„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”. Şi a adăugat: „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orişice vrem să înţelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înţelegerea noastră teologică, dacă nu ştim să raportăm la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înţeles. 

 

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoinţă – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele. Şi pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca porunca chipul Lui, că într-acel chip să ne asemănăm. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că „a făcut pe om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însuşim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însuşim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră şi pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinţă omului, adică… să devenim că Dumnezeu. 

 

Ce vreau să zic prin asta? Dacă Dumnezeu a dat ca prima poruncă: să ne amintim de poruncă să iubim pe Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic altceva decât că Dumnezeu ne iubeşte pe noi aşa cum ne-a poruncit nouă să-L iubim pe El. Şi dacă ne spune să ne iubim pe aproapele ca însuţi pre sine, înseamnă că aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Fiul pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe noi ne face că în dragostea faţă de aproapele să devenim – în sfârşitul nevoinţei noastre şi când trecem în veşnicie – precum este Dumnezeu Unul în Trei Persoane, şi noi într-un număr nesfârşit de persoane, începând cu Adam cel dintâi zidit până la cel mai de pe urmă, să devenim şi noi un Om, fiindcă porunca lui Dumnezeu nu este poruncă morală – să devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este şi energie pentru noi, pentru ca să devenim acele ce ne sunt poruncite. 

 

Trec la Apostol fiindcă apostolul de astăzi este uimitor de… la ordinea zilei, ca să zicem aşa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodată să răspund şi cu mulţi am vorbit, şi am văzut că fiecare om este, astăzi, o tragedie, fiecare om, astăzi, este o încărcătură de dureri şi de deznădejdi. 

 

Şi iată ce zice Sfântul Pavel: Dumnezeu a luminat în inimile noastre să strălucească cunoaşterea slavei lui în faţa lui Hristos. Această comoară însă o avem în vase de lut. Ca să parafrazez puţin, ca să înţelegem că înălţimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiţi din toate părţile, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi (în altă versiune: prigoniţi dar nu lepădaţi), doborâţi dar nu nimiciţi, totdeauna purtând în trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iată că zice: ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre. 

 

Dacă Sf. Pavel nu ar fi trăit dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate părţile, s-ar fi zdrobit; în cumpănă [fiind], [ar fi] deznădăjduit; prigonit fiind s-ar fi simţit lepădat, cum mulţi dintre noi astăzi ne simţim lepădaţi de Dumnezeu; doborât fiind, ar fi fost şi nimicit, cum mulţi care deznădăjduiesc astăzi – Doamne fereşte – se doboară şi greu le este, sau poate cu neputinţă, să se ridice. 

 

Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe om şi dragostea lui nu poate să părăsească pe om şi, orice s-ar întâmpla omului, chiar dacă nu mai vedem nici o cale de ieşire, rămâne un singur lucru, cuvântul Sf. Siluan astăzi mai actual astăzi decât oricând: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”. Iată că Sf. Pavel şi el îşi ţine mintea în iad, cum ne-a zis părintele nostru, se vede obijduit, se vede în mare cumpănă, se vede doborât, se vede prigonit, dar în nici unul din cazurile acestea nu deznădăjduieşte. Ce înseamnă că nu deznădăjduieşte? Nu înseamnă că nu simţi o deznădejde, până la capăt uneori, până când nu mai ştii ce să faci; în momentul când nu mai ştii ce să faci, îţi iei o oarecare mângâiere, ce-ţi este la îndemână, ştiind că deşi nu o simt eu acum, Dumnezeu mă iubeşte. 

 

Şi cam asta ar fi cuvântul pe care aş vrea să-l dau întregului popor şi tuturor acelora care mi-au scris atâtea scrisori sfâşietoare şi deznădăjduite. Şi deznădejdea mea este de a nu putea, de a mă vedea incapabil şi să le răspund şi să fac ceva pentru ei şi deznădejdea mea mi-o torn într-o rugăciune cât de mică – dacă doar un singur „Doamne…” în timp ce citesc sau când mă gândesc sau când îmi amintesc de cineva – şi puţin credincios oi fi, dar am credinţa că nici un cuvânt la Dumnezeu, care iubeşte pe om, nu se pierde. 

 

Deci cu astea două gânduri aş vrea să vă las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu aşteaptă moralmente să o împlinim, fiindcă El ştie că noi nu o putem împlini, fiindcă nu este porunca morală, ci este descoperire [a ccea] ce este Însuşi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască pe care noi nu o putem în niciun fel atinge, dar putem să strigăm: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi că nu pot s-o trăiesc, cum zicea P. Sofronie: „Vino, Tu, şi sălăşluieşte Tu întru mine, şi lucrează tu întru mine cele cu neputinţă omului”. 

 

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu către Adam, pentru că Adam, înţelegând – dea Domnul ochi lăuntrici înţelegerii noastre ca să vedem frumuseţea acelui Chip, ca să nu mai putem să rezistăm să nu fim aşa şi atunci să se înalţe de la noi o rugăciune, fie [şi] deznădăjduită, o nădejde deznădăjduită, ca să zic aşa, că Dumnezeu ne va da. Şi Dumnezeu ne va da! Şi cum am spus mai multora şi anul trecut, unor tineri din străinătate: când simţi că este aşa de greu să ajungi la vreo virtute dumnezeiască, să ştii că nu este greu, este imposibil; firea ta îţi mărturiseşte, îţi dă mărturie lăuntrică că acel cuvânt îţi este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puţin decât imposibilul să şi aşteptăm! Nimic mai puţin decât imposibilul, fiindcă dacă Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apăi imposibilul este ceea ce aşteptăm de la El şi ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Şi acel lucru imposibil, pentru dragostea şi pentru puterea lui Dumnezeu, îl vei vedea lucrând în tine; şi mă rog lui Dumnezeu ca să primească cuvântul ăsta şi ca îmbărbătare a credinţei voastre - de la un puţin credincios care ştie ce înseamnă puţină credinţă – şi că o rugăciune şi pentru mine şi pentru voi. 

 

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiască pentru a ne îmbăta, pentru a ne îndulci cu frumuseţea chipului Lui, pentru a ne atrage către Împărăţia Lui. Dar este lucru cu neputinţă şi acest lucru cu neputinţă pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru atotputerea lui, aşteptam să îl vedem lucrând în noi. 

 

Şi celălalt lucru este: de ce ni s-a spus să nu deznădăjduim? Ne spune Sfântul Pavel: în virtutea acestei iubiri dumnezeieşti, care, dacă ne zice să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, cugetul nostru, din toată virtutea noastră, cam aşa, în felul Lui dumnezeiesc, Îşi iubeşte Dumnezeu făptura, făptură de El zidită. Care [făptura] căzând prin păcat, cum a făcut Adam, strămoşul nostru, cine a plătit „canonul” răscumpărării decât Hristos Însuşi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Aşa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adică: din toată fiinţa Lui, din tot ce era şi din tot ce avea şi totul a dat pe Cruce. Şi-a vărsat până la ultima picătură de sânge, din solidaritate cu acest om care a păcătuit împotriva Lui. Că era Singurul care putea să treacă prin iad şi să învie din morţi şi să făurească o nouă cale către Viaţă, la care Viaţa Adam nu ajunsese, adică şederea de-a dreapta Tatălui. 

 

Deci în toate deznădejdile noastre, să avem că plasă de siguranţă - cum ar fi la acrobaţii din circ, când fac acrobaţii periculoase pun o plasă dedesubt – plasa aceea de siguranţă să fie: „nu deznădajdui”. Când zice „nu deznădajdui”, nu interzice deznădejdea Dumnezeu, dar zice că nu e nevoie să deznădăjduim. Şi deci putem să trăim deznădejdile noastre, să privim deznădejdea noastră în faţă, să zicem că da, aşa o fi, dar pentru Dumnezeu, în deznădejde nu cred; şi continuăm viaţa noastră cum putem: „Aşteptând, am aşteptat pre Domnul”, zice un psalm, „şi a coborât la mine şi a venit“. Până când se pogoară Domnul şi va veni. Şi într-adevăr va veni! 

 

Deznădejdea, străfundurile alea ale deznădejdii sunt un prag prin care trebuie să trecem, care în mâinile lui Dumnezeu nu sunt decât o premisă pentru învierea noastră din acea stare pentru mântuire; că iată şi Apostolul zice că noi cei vii, pururea suntem daţi spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. 

 

Greu este omului să creadă în clipa deznădejdii că Dumnezeu îi dă acele dureri – sau, mai bine zis, îi îngăduie acele dureri, că Dumnezeu nimica rău nu dă, dar îngăduie - greu ne este să credem că acele dureri care ni se îngăduie şi nouă ne sunt date pentru ca să vedem şi Învierea lui Iisus. Că dacă noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul în greacă însemna afundare – deci afundându-ne cu Hristos în moartea lui Hristos este numai ca să putem cunoaşte şi Învierea lui Hristos, ca şi viaţa lui Hristos să fie în noi, iar viaţa lui Hristos este viaţa cea veşnică. 

 

Deci încă din firea noastră animalică, biologică, din care trăim acuma – şi o zic fără nici un sens de ocară, ci ca realitate a vieţii noastre – încă din starea noastră de acum, Dumnezeu vrea să ne dea să cunoaştem premisele Învierii, care, după ce numim noi moartea, vor putea să se arate cu mult mai multă putere, şi mai ales la Învierea cea de apoi. 

 

Fraţi şi surori, aceste lucruri pe care eu vi le împărtăşesc, nu din teorie ci din dureroasa experienţă, vi le împărtăşesc cu încredere. Dumnezeu să facă restul, să vă dea în inimile voastre răbdare şi încredere. Şi să ştiţi că omul neputincios este, dar asta nu înseamnă că viaţa voastră este compromisă. 

 

Pentru zilele care vin, omul este din ce în ce mai singur şi nu ştiu până unde va merge singurătatea asta. Dar dacă rămâi singur în toată lumea, să nu uiţi că şi Hristos a fost singur în toată lumea, ocărât de toţi, iar cei care Îl iubeau erau departe de el. Şi rămânând şi tu singur şi neputincios şi aparent părăsit de toţi, te-ai asemănat cu Hristos, care şi el a fost ocărât. Dacă vreţi o pricină pentru a nu deznădăjdui… Continuăm în stările alea şi… venind, Dumnezeu va veni şi ne va milui. Aşa să vă facă vouă Dumnezeu şi cum zicea Părintele Cleopa… la poarta raiului, să ne întâlnim cu toţii!“.

 

 

Război întru cuvânt

 

 

 

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi - Sf. Nicolae Velimirovici: "Adevărul nu limitează libertatea, ci îi dă un sens, îi arată scopul"

Fotograf: Monica Drăgan

Democraţile, şi cele antice, şi cele contemporane, au apărut ca antidot împotriva tiraniei. Puterea unuia era schimbată prin puterea celor mulţi sau prin puterea tuturor. Punctul de pornire al oricărei democraţii a fost dorinţa de a da libertate mai multor oameni sau de a da libertate tuturor oamenilor.

Dar nici în democraţie libertatea nu e garantată pentru toţi. Aşa cum scaunul nu se poate ţine pe un singur picior, aşa şi libertatea nu poate rezista de una singură. Pentru a se menţine, ea are nevoie de încă două lucruri, şi anume: de adevăr şi de milă, mai bine-zis de dragoste, dacă mai putem folosi azi acest cuvânt.

Toate aceste trei noţiuni garantează stabilitatea, renasc lumea, ridică puterea şi sporesc sănătatea şi bucuria. O, cât mi-aş dori ca pe un astfel de scaun sigur să se poată odihni şi oamenii obosiţi şi necăjiţi şi mult-pătimitele popoare.

Ce pune în pericol libertatea din timpurile noastre? Singurătatea fără adevăr şi fără milă. În societatea democratică contemporană, libertatea e aparată de lege şi e înscrisă în statutele democratice. Libertatea a devenit o noţiune de stat şi naţională, în timp ce adevărul şi mila au rămas noţiuni particulare, ce ţin de convingerile personale şi de bunăvoinţa fiecăruia.

Libertatea e singură. Ea nu se poate apăra nici de minciună, nici de egoism. Ea poate să se apere pe moment doar de tiranie. Dar existenţa ei permanentă e posibilă doar dacă lipsesc minciuna şi egoismul. Ea are nevoie de adevăr şi milă, pentru a se apăra cu ajutorul lor de minciună şi egoism. Astfel, libertatea sfinţită cu adevăr şi înnobilată cu milă va fi veşnic dragă oamenilor şi va rămâne cu ei până când va exista omenirea.

Fără credinţă în Dumnezeu, nici robia n-o poţi îndura şi nici libertatea n-o poţi menţine.

Pe porţile oricărei ţări creştine ar fi trebuit scrise cu litere mari cuvintele Apostolului Pavel: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate, numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Gal.5, 13).

Aşadar, conform învăţăturii creştine, scopul libertăţii este slujirea lui Dumnezeu şi a apropiaţilor, o slujire din dragoste. Iar robia este o slujire a stăpânului, dar nu o slujire de bunăvoie, ci prin constrângere, fără demnitate personală şi fără răspundere.

Cu cât libertatea e mai multă, cu atât trebuie să fie mai mare slujirea fiecăruia şi responsabilitatea fiecăruia. Iar sufletul omului se desăvârşeşte şi se apropie de Dumnezeu. Şi Fiul Omului a venit nu pentru a fi slujit, ci ca să slujească.

Din nefericire, până în ziua de astăzi, libertatea e folosită mai mult pentru a satisface dorinţele trupeşti. Dar nu poate continua mult aşa, altfel nu va mai rămâne libertate.

Adevărul nu limitează libertatea, ci îi dă un sens, îi arată scopul şi o păzeşte de stricăciune, iar mila o înnobilează pentru fapte bune.

Într-adevăr, de o astfel de libertate a oamenilor se va bucura Cerul şi toate generaţiile care vor urma”.

Sursă: Blogul lui Laurentiu Dumitru, selecţie din cartea “Tărâmul inaccesibil”, Episcopul Nicolae Velimirovici, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp.79-84