Vorbind despre Ortodoxie înţelegem Biserica. Fără Biserică nu ar exista
Ortodoxie, aşa cum fără sfinţi nu ar exista sfinţenie. Biserica înseamnă
expresia Ortodoxiei şi aplicarea ei în viaţă. De aceea se înşală cei care
vorbesc despre Ortodoxie, fără să recunoască Biserica, sau împletesc ditirambi
în tonuri lirice despre Ortodoxie – lucru care începe în ultima vreme să devină
un fel de modă în ţara noastră -, dar refuză să trăiască viaţa Bisericii.
Adevăraţii ortodocşi nu s-au mulţumit niciodată cu o percepere cerebrală a
Ortodoxiei, nici nu s-au limitat la cercetări ştiinţifice în laborator pentru
descoperirea ei, ci cu şi prin revendicarea deplină a Bisericii, au urmărit
cunoaşterea şi experienţa ei prin trăire. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru, şi
dacă nu ar exista Biserica, atunci Ortodoxia ar fi o concepţie teoretică, de
textură mentală şi o preocupare culturală a timpurilor noastre, fără vreo
renaştere mai adâncă şi esenţială a inimii şi a existenţei, cu toate
consecinţele ei vitale.
Dar, deşi toate cele anterioare constituie adevăruri evidente, totuşi poporul
nostru ortodox în ţara noastră pare să nu le mai cunoască în profunzime, ci
dimpotrivă să manifeste o adâncă neînţelegere a ceea ce este Biserica şi a
misiunii ei. Astfel, cu toate că Biserica exprimă dinamic şi exclusiv Ortodoxia
şi ca credinţă şi ca mod de viaţă, este interpretată de mulţi ca o realitate
lumească şi, în mod deosebit, în patria noastră, ca o completare a mecanismului
statal, fapt care îi răpeşte elementele fundamentale şi esenţiale şi o
retrogradează ca pe o organizaţie birocratică, înstrăinată de natura ei
deosebită.
Drama Bisericii noastre constă în fond în faptul că poporul ei ortodox nu
cunoaşte, în afară de mici excepţii, înţelesul ei foarte profund şi o confundă
cu organisme şi sisteme lumeşti, fiind târât spre aprecieri care o şi
nedreptăţesc, dar şi pe el însuşi îl privează de valorificarea ei. Astfel,
într-adevăr, Biserica încetează să funcţioneze ca o comunitate de persoane, îşi
pierde dimensiunea ei omenească şi se transformă pur şi simplu într-o
instituţie pur socială, care serveşte anumite nevoi ale poporului precum o
instituție de folos comun.
Percepția comună despre Biserică în Grecia
astăzi este cel puțin greşită. Este
înfăţişată ca o creaţie de natură juridică, cu o mai multă sau mai puţină
spiritualitate. Este mai degrabă ideologie decât mod de viaţă şi de mântuire.
Cei mulţi, dacă nu ne iubesc, ne îngăduie ca pe un fapt divers al vieţii.
Au nevoie de noi ca să depăşească plictiseala prozaismului zilnic. „Căci o
viaţă fără sărbători e un drum lung fără hanuri.”
Oamenii politici. Percepţiile acestea le adoptă în multe cazuri şi oamenii
noştri politici care nu cunosc ce reprezintă din punct de vedere teologic
Biserica. Mulţi dintre aceștia o abordează ca
pe „un rău necesar” sau ca pe o „mare belea” care îi preocupă, având de
stabilit cu slujitorii ei un aranjament periculos, care se traduce uneori prin
voturi negative sau pozitive pentru ei. Vorbesc despre „preoțime” și înțeleg obscurantism şi Ev Mediu. Ei văd Sfântul Cler ca pe
un paria al societăţii care stoarce banul statului, banul poporului. Nu
recunosc Bisericii vreo misiune de renaștere, o consideră bună pentru prunci și bătrâni, cele două extreme ale vieții. Cei mai mulți dintre ei „merg
la biserică” la doxologiile oficiale, nu trăiesc misterul vieţii, nu participă
la Sfânta Liturghie, nu se împărtăşesc. Biserica o văd şi ca pe un adversar al
lor în unele dăţi, mai ales când văd, în persoana vreunui ierarh dinamic, că
influenţează poporul.
Profesionalizare. Iar noi, de cealaltă parte, ne-am împăcat cu situaţia
aceasta, am urmărit şi ne-am înscris în rândul persoanelor întreţinute de
bugetul de stat, ne încasăm în fiecare lună leafa şi rămânem satisfăcuţi. Însă
pândeşte pericolul profesionalizării şi nu ne dăm seama că, cu cât mai mult
depindem economic de stat, cu atât avem mai puţină libertate de abordări în
chestiuni foarte mari. Consecinţa este că tăcem când e nevoie să înălţăm
strigăt şi ne punem în cârcă păcate ale altora. Şi acelaşi stat, cunoscându-ne
bine, ne ţine subjugaţi numai cu ameninţarea privării noastre de privilegiile
pe care ni le-a asigurat ,,reciprocitatea”. Şi câţi, oare, se opun privării de
drepturile dobândite pentru o renaștere pe care însă o
cer timpurile şi o râvneşte poporul?
De fiecare dată când se vorbeşte despre o promovare pe altă treaptă a
sfinţitului cler şi despre o prezenţă dinamică a Bisericii în arena istorică,
ne izbim de ameninţarea de privare de privilegii cu care am trăit îndelung şi
cu care poate unii s-au şi identificat. Noua pornire care trebuie să se facă
pentru a prinde trenul istoriei impune o rapidă metamorfoză şi schimbare de
mentalitate, precum şi o atitudine dinamică faţă de viaţa însăşi. Dar pericolul
confruntării cu statul şi al urmărilor ei, în principal pe plan economic,
acţionează în cele din urmă suspensiv, cu consecinţa de a ne învârti într-un
cerc vicios şi de a nu putea să ne eliberăm. De aceea de acum n-ai să lucrezi
cu unu-doi, ci cu tot clerul care trebuie să contribuie la strădania generală.
Cine, aşadar, să îndrăznească apoi să predice o revoluţie paşnică în Biserică,
chemând cler şi popor la mobilizarea generală a dragostei, şi cine se va hotărî
să vorbească pe limba sincerităţii în orice domeniu, atunci când interesele
sunt atât de legate de aspiraţii şi năzuinţele de realitate? Suntem
recunoscători adesea acelora care ne-au înscris în schema de salarizare din
bugetul public, dar câţi ne gândim la îngrozitorul preţ în libertate pe care îl
plătim şi-l vom plăti pentru mult timp încă? Citeşte mai mult...
