Lansarea volumului „Drumul crucilor” (”The Way of the Crosses”) de Peter Hurley / Muzeul Naţional al Ţăranului Român

 

Marţi, 10 decembrie, la ora 17.30, Muzeul Naţional al Ţăranului Român găzduieşte, la Studioul Horia Bernea, lansarea dublă a ediţiilor în limba română şi engleză ale volumului „Drumul crucilor”, respectiv, ”The Way of the Crosses” semnate de Peter Hurley şi publicate de Editura Martor a Muzeului.

 

 Cartea prezintă experienţele uimitoare trăite de Peter Hurley de când se află în România, în special călătoria pe jos de la Săpânţa la Bucureşti. Pornind de la credinţa că spiritul popoarelor europene trăieşte în satul românesc, că România este ultima ţără „vest” europeană care încă mai păstrează vie, nealterată, civilizaţia rurală autentică, Peter Hurley face o încercare de a convinge românii să descopere atât comoara neprețuită pe care o reprezintă tradițiile populare, cât şi responsabilitatea care le revine pentru păstrarea acestora.

 

„Irlanda este o ţară străveche, dar noi trăim cu vestigiile civilizaţiei noastre ţărăneşti. În România, aceleaşi tradiţii le găseşti încă vii. Este un aspect definitoriu pentru tot ce înseamnă poziţionarea României”, afirmă Peter Hurley.

 

 La 26 noiembrie 2012, Peter Hurley a pornit într-o călătorie de 650 de kilometri, singur, pe jos, având ca unică sursă de supravieţuire bunătatea și ospitalitatea oamenilor. A mers de la Cimitirul Vesel până la Muzeul Național al Țăranului Român, parcurgând câte 30 de km pe zi. Douăzeci şi sase de zile mai târziu, pe 21 decembrie 2012, ajungea la destinație.

 

 După lansarea de la MNȚR, Peter pornește din nou la drum, înapoi spre Săpânța, de data aceasta cu o mașină plină de cărți.

 

 Va face popasuri pentru a-și prezenta cartea în urmatoarele orașe: Brașov (11 dec.), Odorheiul Secuiesc (12 dec.), Reghin (13 dec.), Cluj-Napoca (14 dec.), Bistrița (16 dec.), Vatra Dornei (17 dec.), CentrulCultural Sighetu-Marmației (18 dec.), Baia Mare (19 dec.), Slatina (Ucraina) (20 dec.) și, în final, Săpânța, pe 21 decembrie, exact la un an după ce a încheiat drumul pe jos.

 

 Pentru mai multe informații: www.traditia.ro, facebook: Peter Hurley - irlandezul din Romania, Twitter: peterhurley13, peterhurley68@gmail.com.



Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie (4)

Adriana: „Spre ruşinea noastră din când în când ne lăsăm ameţiţi de acest păcat al desfrânării."

L-am cunoscut pe actualul meu soţ acum cinci ani jumătate. Eram amândoi studenţi şi ne-am plăcut foarte mult de la început. La început timizi, întâlnirile se rezumau la câteva plimbări prin parc şi sărutări inocente. Aveam amândoi 21 de ani și pe vremea aceea... gândeam că e ruşinos pentru mine ca fata că nu mi-am început viaţa sexuală. Cine mă credea dacă spuneam asta? Aşa, am început să îmi doresc din ce în ce mai mult să nu mă las mai prejos decât celelalte fete. După un an şi ceva de relaţie, la presiunile mele, am intrat şi eu „în rând cu lumea”. Am făcut şi eu ce făceau şi celelalte fete!

Relaţia a decurs cu bine de-al lungul anilor, ne înţelegeam bine şi spre ruşinea noastră din când în când ne lăsăm ameţiţi de acest păcat al desfrânării. Am început să nu ne mai mulţumim cu experienţele de la început şi să încercăm tot felul de lucruri noi pe care le auzeam şi noi, le vedeam prin filme. Eram ca nişte marionete amândoi care habar nu au în ce se bagă. Trăgeam cu urechea la unul şi la altul şi peste tot auzeam că e normal, şi că multă lume se „iubeşte” aşa! Dar cât de mult ne amăgeam şi ne înşelam, nu am înţeles decât mai târziu!

Anul trecut am început să mă simt rău: ameţeli, nervozitate, insomnia, stres! Şi toate astea fără o cauză exactă! Nu vă pot spune dragii mei prin ce am trecut şi la câţi medici am fost şi cum toţi mă tratau în zadar cu vitamine!

Până într-o zi când am ajuns la un mare preot de la noi din oraş unde m-am spovedit şi care m-a povăţuit ce să fac mai departe! Mi-a zis să nu mă mai duc la nici un medic ci să îmi tratez sufletul că e foarte bolnav! M-a întrebat dacă am pe cineva şi în ce relaţii suntem. I-am povestit tot şi mi-a zis că trebuie neapărat să ne oprim din ceea ce facem şi dacă suntem împreună de atâţia ani de ce nu ne căsătorim? M-a rugat să îl aduc şi pe iubitul meu să îl cunoască, am stat de vorbă şi ne-a zis: „Cununaţi-vă copii la biserică!” Ne-am mai gândit noi la nunta dar nu aşa de repede!

Am stabilit-o până la urmă în octombrie anul acesta! În tot timpul ne-am propus să îndeplinim ce ne-a zis preotul şi să nu mai cădem în acest păcat! Sincer vă zic, actualul meu soţ nu prea a fost încântat de idee dar mi-a zis că dacă eu cred că e mai bine aşa.. el îmi respecta decizia! Şi aşa am făcut! Nu ne-a fost uşor, au existat ispite şi momente mai dificile dar în mintea mea era doar gândul acesta: Să nu mai facem asta până la căsătorie! Şi aşa am ajuns să îl învăţ şi pe el să să controleze şi ne gândeam amândoi la momentul în care vom fi soţ şi soţie şi vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu! Şi am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine de un an să învingem această păcat!

Acum suntem căsătoriţi... de o lună de zile şi ne dorim foarte mult copii! Scriind rândurile astea simt o bucurie imensă, şi îmi aduc aminte cu drag de acea perioadă în care am simţit linişte şi pace în sufletul meu! Relaţia de iubire dintre doi tineri nu trebuie să implice şi relaţii sexuale ca să fie o relaţie completă, ci trebuie să îl aducem pe Dumnezeu în mijlocul ei; să fie o relaţie de prietenie sinceră şi o iubire nepervertită de instincte pătimaşe!

Domne ajuta şi multă sănătate!

(Adriana, 26 de ani, Cluj-Napoca)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

 

Mângâielile senzuale / Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie (3)

Autor: Victor Popescu

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a intra în Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu, iar el mă întreba: „Ai sărutat-o?”. Dacă ziceam „Nu” se considera că suntem doar la stadiul de „lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezintă pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obicei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct încolo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina ea la mine sau să mă duc eu la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere, sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate  au devenit o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea și mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult în gesturile pasionale, îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură.

Uneori îmi puneam limite în minte, înainte de a ne vedea, zicându-mi: „O ating doar până în acest punct, de aici încolo ma opresc." Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: „Dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, dar mersesem prea departe cu atingerile.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: „Am desfrânat părinte” sau „Am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam în atingerile necuviincioase, şi iar mă mustra conştiinţa. Astfel plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur. Îmi părea rău. Vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel, că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. “ (1 Corinteni 6:18).

Aceste căderi și această luptă m-au învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: „Iar am păcătuit, mâine sau poimâine trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era mereu aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri, dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă.

Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii, să petrecem timp în locuri publice, nu singuri. Intimitatea în doi duce la nevoia de relații intime de aceea trebuie evitată până la căsătorie, nicidecum căutată.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomandă mereu să-i cerem Tatălui ceresc: „şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne convingă că această luptă trebuie dată pe tărâmul mângâierilor senzuale când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Săruturile trebuie să aibe și ele o măsură, oricâte promisiuni de căsătorie ar fi la mijloc, căci tocmai ele aprind trupurile și îndeamnă spre mai mult.

Dulceaţa mângâierilor senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct care deocamdată nu trebuie să ajungă. Toate se fac la timpul lor. Brutarul nu scoate pâinea din cuptor până ce nu s-a rumenit, căci altfel o scoate cu aluatul crud și o aruncă. Abia când e coaptă e bună de mâncat. Tot așa și Dumnezeu ne ține în cuptorul răbdării până ce aluatul iubirii se coace,  rumenindu-se în taina căsătoriei, după care tinerii se pot bucura pe săturate unul de altul. Dacă ei se grăbesc și gustă prea devreme din iubirea trupească, se hrănesc de fapt dintr-o pâine crudă, a cărei gust va dezamăgi în final, oricâtă foame de iubire ar fi fost la început.

Fiți răbdători și lăsați iubirea voastră să se coacă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Klaus Kenneth: „Cu Hristos alături de tine câştigi toate luptele!“

„Oriunde mă duc, pur şi simplu nu pot să-mi ţin gura! De fiecare dată când vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui!”

Acesta este, în câteva cuvinte, Klaus Kenneth, omul care l-a întâlnit pe Hristos după lungi căutări prin aproape toate religiile lumii, iar acum îl mărturiseşte cu mult curaj şi dărnicie în toate colţurile pământului. Are 66 de ani, dintre care 25 stau sub semnul unei neobosite mărturisiri a Adevărului. În interviul care urmează, Klaus Kenneth ne-a împărtăşit din experienţa personală câteva gânduri despre modul în care putem da o mărturie vie despre Hristos în lumea contemporană.

Domnule Klaus Kenneth, aţi parcurs două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, după care aţi pornit pe un drum relativ egal pentru a-l mărturisi. Susţineţi conferinţe în întreaga Europă şi în SUA, în nişte spaţii în care oferta religioasă sau confesională este foarte generoasă, iar efectele secularizării se fac tot mai simţite. În acest context, cum apreciaţi receptivitatea oamenilor de azi la mesajul ortodox?

În general, oamenii din ţările cu un grad mare de secularizare sunt foarte sceptici. Există oameni care nu vor să audă de Dumnezeu sau de Biserică, dar atunci când ei aud ceva autentic, când aud mesajul credinţei adevărate, lucrurile încep să se schimbe. Am întâlnit astfel de oameni sceptici, ezitanţi în călătoriile mele atât în Europa, cât şi Statele Unite, dar am observat că atunci când le vorbesc despre Hristos, ei se deschid, asta bineînţeles că nu prin puterea mea, ci datorită ajutorului de la Dumnezeu. Apoi depinde şi de confesiune; dacă vorbesc, de exemplu, protestanţilor, observ că ei sunt mai deschişi. S-a întâmplat uneori că unii chiar s-au convertit la Ortodoxie şi au plecat la mănăstire, unde s-au călugărit. Cert este că receptivitatea oamenilor ţine şi de conţinutul mesajului, iar dacă mesajul tău pentru oameni este Hristos cel răstignit şi Înviat, ezitările lor se risipesc foarte uşor, pentru că toţi ştiu, în adâncul sufletului lor, că au nevoie de iubirea Lui.

Aţi privit Ortodoxia mulţi ani din afară, iar acum o trăiţi dinlăuntru, o propovăduiţi şi, ca atare, întâmpinaţi de multe ori obstacole legate de pluralismul religios. Cum ar trebui să se plaseze creştinul ortodox între datoria de a-l face cunoscut tuturor pe Dumnezeu Cel adevărat şi datoria socială de a-l accepta pe cel de altă religie sau confesiune. Care trebuie să fie atitudinea celui care apără Ortodoxia?

Cea mai bună atitudine este să iubeşti cu adevărat pe omul de lângă tine; să-l respecţi pe el ca om şi să-i respecţi totodată şi credinţa lui. Experienţa mi-a arătat că atunci când îi spui omului că ceea ce face este greşit, acesta refuză să mai vorbească cu tine. Are o reacţie de genul: „Eu cred că este corect şi tu îmi zici că este greşit!? Cu ce drept?” Cel care apără Ortodoxia trebuie să înţeleagă cât de importante sunt dragostea, respectul şi mai ales ascultarea. Este foarte important să-i asculţi pe cei din jur şi să le câştigi inimile fără să le impui ceva. Abia după ce le câştigi inimile prin dragoste, respect şi ascultare, poţi să le deschizi uşa către învăţătura ortodoxă. De exemplu, protestanţii nu pot să înţeleagă rostul icoanelor. Iar eu nu le spun „Greşiţi! Sunteţi nişte rătăciţi!”, ci le explic: „Îmi iubesc soţia şi am o fotografie a ei în portofel, dar nu iubesc fotografia ei, ci o iubesc pe soţia mea. La fel e şi cu Hristos. Atunci când văd o icoană, nu mă închin icoanei în sine, lemnului pe care e pictată, ci mă închin lui Hristos şi icoana mă ajută să ajung la El, să mă gândesc la El.” În acest fel le explic, puţin câte puţin, adevăratul sens al Evangheliei, iar ei se deschid şi încep a-şi vedea singuri limitele cunoştinţelor şi interpretărilor biblice cu care operează în fiecare discurs. Nu poţi să forţezi omul! Trebuie să fii onest, şi acesta e un lucru pe care ei îl simt. Acesta e modul de a propovădui; mai întâi îi faci să se deschidă sincer şi apoi le vorbeşti despre teologie, despre Biserică, despre dogme şi despre toate canoanele Bisericii, încetul cu încetul. Nu trebuie să forţăm oamenii să creadă, ci să le câştigăm inimile, asumându-ne riscul că ne pot spune şi „nu!”. Părintele Sofronie spunea că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, El era conştient că exista şi riscul ca ei să se întoarcă împotriva Lui. Iar acest fapt s-a şi întâmplat, dar Dumnezeu nu a încetat să-i iubească. Nimic nu-L poate face pe Dumnezeu să nu mai iubească omul. Dumnezeu te iubeşte chiar dacă tu nu-L iubeşti! Cel care propovăduieşte Evanghelia trebuie să aibă atitudinea iubitoare a lui Dumnezeu!

„Dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie pentru că Dumnezeu devine tot ce ai!”

Celui care îl mărturiseşte pe Hristos în lume i se cere mult curaj şi, totodată, smerenie adâncă. În acelaşi timp, cel care mărturiseşte se găseşte deseori între ispita afirmării de sine şi imperativul afirmării lui Hristos. Cum se poate depăşi această tentaţie a afirmării personale?

Ca om, întotdeauna este greu să rezişti dorinţei de afirmare personală, chiar şi când vorbeşti despre Hristos. Soluţia este să uiţi de tine, dar să nu uiţi niciodată de Dumnezeu. Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot să uit de El niciodată. Dumnezeu este viaţa mea. După 25 de ani de experienţă, am devenit foarte conştient de acest fapt. Nu contează dacă vorbesc pentru 2.000 de persoane, pentru 200 sau doar uneia. Pentru mine e acelaşi lucru. Întotdeauna există riscul ca la mijloc să apară puţin egoism, iar atunci cuvântul meu ar fi fără folos. Cuvântul nu mai este purtător de har. Îmi place să spun: „E drăguţ să fii important, dar e mai important să fii drăguţ!” Păstrez aceste cuvinte în sufletul meu. Este exact cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare” (I Corinteni 13:1). Cei din jur trebuie să simtă dragostea, nu o mască! Cei din jur simt când tu doar te faci că îi iubeşti, când doar îţi pui o mască. Deci sunt conştient permanent de pericolul care mă paşte. De aceea, de fiecare dată când urmează să discut cu cineva, mă rog înainte şi după aceasta. Încerc să fiu foarte atent, să uit de mine, de experienţele mele, de cunoştinţe şi să ascult. Încerc să mă golesc de tot ce am şi să devin ca o oglindă, astfel încât cei cu care vorbesc să nu mă vadă pe mine, ci să se oglindească în mine. De fiecare dată când deschid gura să vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că Îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui. Eu nu pot să-i învăţ ceva, nu am ce să le spun! Dumnezeu o face! Eu când merg undeva să vorbesc despre Dumnezeu, îl rog pe Hristos să fie cu mine, iar înainte să bat la orice uşă, spun: „Hristoase, te rog, intră înaintea mea!” Iar când eu intru, El e acolo şi, privindu-L pe El, uit de mine.

Eu sunt un nimeni! Nu sunt o persoană importantă! E aşa minunat să fii un nimic! Dacă eşti un nimic, nu ai ce pierde. Dacă eşti o persoană importantă, îţi poţi pierde reputaţia, poţi pierde bani, dar să fii un nimic e starea perfectă. Când merg ca să vorbesc undeva, merg să vorbesc în numele Adevărului, nu în numele meu, pentru că eu sunt un nimeni. Nu am nimic de pierdut, pentru că nu am nimic. Până la urmă, Dumnezeu ne-a creat din nimic şi dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie. Fiind un nimic, Dumnezeu poate crea ceva din tine, iar Dumnezeu devine tot ce ai. Iar dacă îl ai pe Dumnezeu, asta te face cel mai bogat! A durat ceva vreme să înţeleg acest lucru, dar este un lucru minunat!

Vorbiţi foarte des despre libertate şi despre înţelesurile ei în creştinism. Deşi creştinismul se afirmă ca religie a libertăţii prin excelenţă, foarte mulţi oameni consideră că voinţa liberă le este încălcată atunci când întâlnesc “regulile” Bisericii. Care este cheia în care trebuie înţeleasă libertatea creştină?

Dacă îţi propui să înţelegi cât de puţin credinţa creştină, vei înţelege şi faptul că ascultarea te duce la libertate. Ce este libertatea? Libertatea este eliberarea de patimi. Acestea sunt cele care îl înrobesc pe om. Bineînţeles, oricine are dreptul să facă ce vrea cu libertatea lui, dar, dacă aceasta e înţeleasă greşit, te poate duce la dependenţa de droguri, de alcool, de sexualitate, adică la libertinaj. Dacă facem ascultare faţă de Biserică şi păzim poruncile ei care vin de la Hristos, putem să înţelegem că ele sunt o protecţie, dar o protecţie altfel decât cea înţeleasă în religia islamică, în care, dacă încalci legea, eşti pedepsit. La musulmani Dumnezeu nu este perceput ca un Dumnezeu iubitor, ci ca un Dumnezeu juridic, un Dumnezeu al pedepselor. Majoritatea oamenilor, dacă păzesc poruncile, o fac mai mult din teamă, deoarece privesc poruncile din exterior. Pe aceşti oameni îi compar cu nişte găini care trăiesc într-o curte, înconjurate de un gard care le oferă protecţie. Nu e nimic greşit cu acel gard! Dar Dumnezeu nu ne-a creat ca să fim nişte găini, ci El vrea ca să fim nişte vulturi, care să zboare liberi în aer, neconstrânşi de nimic. Toate canoanele şi poruncile Bisericii, dacă le înţelegem corect, ne eliberează din robia patimilor. Ce sunt patimile? Patimile sunt, în cele din urmă, un mod de a-ţi cultiva egoismul. Din moment ce păstrăm Legea lui Hristos, din moment ce păzim poruncile Lui nu din frică, ci din iubire, voinţa nu ne este îngrădită, ci este ajutată să se elibereze de tot ceea ce o constrânge şi să se deschidă tot mai mult iubirii eliberatoare a lui Dumnezeu. Iubirea adevărată este cea care ne eliberează de patimi. Este greu, dar ştim asta din experienţa Părinţilor Bisericii, din experienţa noastră personală, că este posibil!

Mântuirea, o continuă lepădare de sine şi o permanentă umplere de Hristos

Anul 1986 este momentul în care aţi îmbrăţişat creştinismul, după un lung periplu prin diferite religii ale lumii. Chiar şi după ce v-aţi convertit, aţi vorbit tot timpul despre convertirea continuă şi despre împrospătarea rugăciunii. Ce presupun acestea?

Mântuirea nu este ceva static, ci presupune o permanentă mişcare spre Dumnezeu, o continuă lepădare de sine şi umplere de Hristos. Cu cât ne rugăm mai mult, dacă suntem oneşti în ceea ce ne rugăm, Duhul Sfânt ne ajută să conştientizăm adevărata noastră natură şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un fapt cutremurător! Mulţi îmi spun: „Klaus, dacă Dumnezeu mi-ar fi vorbit şi mie la fel cum ţi-a vorbit ţie, şi eu aş crede!” Iar eu le răspund: „Dragul meu prieten, dacă ai şti preţul care l-am plătit pentru un asemenea dar! Viaţa mea a devenit un incredibil câmp de bătălie pentru demoni şi văd acest lucru de fiecare dată când merg să propovăduiesc acolo unde ei nu vor!” Aşadar, dacă începi să te rogi, dacă chiar trăieşti ceea ce spui când te rogi, dacă îţi respecţi programul tău zilnic de rugăciune, acestea îţi conferă o maturitate. Dacă te rogi sau te duci la biserică doar din rutină, doar pentru a respecta o tradiţie, nu se mişcă nimic. Dar dacă vrei să trăieşti rugăciunea, ea te transformă, şi atunci începe şi bătălia cu păcatul din tine. Dumnezeu nu vrea să pună pe umerii noştri mai mult decât putem duce, pentru că nu vrea să ne omoare, dar ne testează permanent pentru că vrea să fim nişte creştini maturi, treji în permanenţă. Dumnezeu îi permite diavolului să ne atace, dar El este alături de noi, şi de aceea nu trebuie să ne temem! Hristos ne spune: „Crede în Mine şi în numele Meu vei avea putere!”. „Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus” e cea mai puternică armă în această luptă. Îmi place să spun adesea că metanierul este un pistol, pentru că fiecare nod este un glonţ cu care împuşti demonii care vin permanent asupra ta. Eu le recomand tuturor: „Ia-ţi un metanier, căci e mai valoros decât un ceas Rolex! Când Hristos este alături de tine, câştigi toate luptele. Când eşti singur, le pierzi. Dumnezeu vrea ca noi să devenim maturi, dar mulţi oameni vor să rămână copii, pentru că e mai uşor. După cum se scrie în Apocalipsă, Dumnezeu ne va spune: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te scuip din gura Mea!” (Apoc. 3, 15). Dumnezeu îi scuipă pe oamenii căldicei din gura Sa! Doar imaginaţi-vă ce lucru greu de suportat este ceea ce scrie Sfântul Apostol Ioan aici. Eu nu vreau să fiu scuipat din gura lui Dumnezeu! Poţi să fii îngheţat, să fii un păcătos, dar apoi trebuie să devii fierbinte pentru Hristos! Asta cere Dumnezeu de la noi! Din acest motiv avem nevoie de convertire continuă şi de rugăciune proaspătă!

Traversăm, împreună cu mai multe ţări europene, o perioadă de criză. Mulţi duhovnici recomandă asceza ca antidot. Cum poate fi practicată asceza în interiorul societăţii care tinde tot mai mult spre utilitarism şi materialism?

Când practici asceza, îl ai doar pe Hristos în inimă şi astfel începi să renunţi la cele ale lumii; aşa că nu te mai afectează nici utilitarismul, nici materialismul. Avându-l pe Hristos în inimă, nu te vei mai lăsa păcălit de publicitate, nu vei mai lua în seamă toate lucrurile de care ei spun că ai nevoie. Începând o viaţă de rugăciune, îţi întăreşti credinţa şi dobândeşti o altă viziune asupra lucrurilor din lume. Eu eram înainte un muzician pasionat şi dacă îmi spunea cineva că trebuie să renunţ la muzică, îi spuneam: „Du-te de aici! Lasă-mă!” După ce Hristos a pătruns în viaţa mea, muzica a început să îşi mai piardă din sensul pe care îl avea iniţial pentru mine. Renunţarea la lume a început, în schimb, să capete un sens. Televizorul, programele de sport, jocurile nu sunt rele în esenţă. Toate sunt bune, iar oamenilor le plac aceste lucruri. Dar atunci când ai ceea ce este cel mai bun, ceea ce era doar bun nu mai are aceeaşi importanţă. Prin asceză, ele nu îţi sunt luate de la tine, ci pleacă ele singure, nu mai ai nevoie de ele. Devin asemenea unui pantof care ţi-a rămas prea mic şi pentru că te strânge, te debarasezi de el.

Călător în aflarea Adevărului

Întreaga viaţă i-a fost o călătorie în căutarea adevărului, iar în această căutare a străbătut India, Tibetul, Thailanda, ţările Arabiei, Mexic, Africa, Alaska, Coreea şi America de Sud. A făcut meditaţie transcendentală, a încercat budismul timp de şapte ani şi mai apoi hinduismul, ajungând un guru dintre cei mai puternici, brahmanismul, iar în cele din urmă a practicat şi yoga. A cochetat cu aproape toate marile religii ale lumii, dar nici una nu i-a adus pacea în suflet. A ajuns să cunoască Ortodoxia prin intermediul părintelui Sofronie Saharov de la Essex, al cărui ucenic a fost 10 ani. Ortodoxia a fost punctul final al căutărilor sale, dar nu şi al călătoriilor. Bogăţia duhovnicească pe care a aflat-o în creştinismul ortodox i-a umplut sufletul, iar din preaplinul sufletului său a dorit să dăruiască tuturor oamenilor. Astfel, a început să călătorească din nou în întreaga lume pentru a mărturisi tuturor despre bucuria întoarcerii la Hristos. „Sunt cel mai fericit om din Europa!”, spune adesea. Şi asta pentru că îşi reînnoieşte bucuria convertirii de fiecare dată când vorbeşte despre Hristos cu oamenii pe care îi întâlneşte sau în conferinţele pe care le susţine pe întreg mapamondul.

Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa. Traducere şi adaptare de Cristian Bostan şi Ecaterina Luţişina. Publicat în săptămânalul „Lumina”, 6 noiembrie 2011