Lansarea volumului „Drumul crucilor” (”The Way of the Crosses”) de Peter Hurley / Muzeul Naţional al Ţăranului Român

 

Marţi, 10 decembrie, la ora 17.30, Muzeul Naţional al Ţăranului Român găzduieşte, la Studioul Horia Bernea, lansarea dublă a ediţiilor în limba română şi engleză ale volumului „Drumul crucilor”, respectiv, ”The Way of the Crosses” semnate de Peter Hurley şi publicate de Editura Martor a Muzeului.

 

 Cartea prezintă experienţele uimitoare trăite de Peter Hurley de când se află în România, în special călătoria pe jos de la Săpânţa la Bucureşti. Pornind de la credinţa că spiritul popoarelor europene trăieşte în satul românesc, că România este ultima ţără „vest” europeană care încă mai păstrează vie, nealterată, civilizaţia rurală autentică, Peter Hurley face o încercare de a convinge românii să descopere atât comoara neprețuită pe care o reprezintă tradițiile populare, cât şi responsabilitatea care le revine pentru păstrarea acestora.

 

„Irlanda este o ţară străveche, dar noi trăim cu vestigiile civilizaţiei noastre ţărăneşti. În România, aceleaşi tradiţii le găseşti încă vii. Este un aspect definitoriu pentru tot ce înseamnă poziţionarea României”, afirmă Peter Hurley.

 

 La 26 noiembrie 2012, Peter Hurley a pornit într-o călătorie de 650 de kilometri, singur, pe jos, având ca unică sursă de supravieţuire bunătatea și ospitalitatea oamenilor. A mers de la Cimitirul Vesel până la Muzeul Național al Țăranului Român, parcurgând câte 30 de km pe zi. Douăzeci şi sase de zile mai târziu, pe 21 decembrie 2012, ajungea la destinație.

 

 După lansarea de la MNȚR, Peter pornește din nou la drum, înapoi spre Săpânța, de data aceasta cu o mașină plină de cărți.

 

 Va face popasuri pentru a-și prezenta cartea în urmatoarele orașe: Brașov (11 dec.), Odorheiul Secuiesc (12 dec.), Reghin (13 dec.), Cluj-Napoca (14 dec.), Bistrița (16 dec.), Vatra Dornei (17 dec.), CentrulCultural Sighetu-Marmației (18 dec.), Baia Mare (19 dec.), Slatina (Ucraina) (20 dec.) și, în final, Săpânța, pe 21 decembrie, exact la un an după ce a încheiat drumul pe jos.

 

 Pentru mai multe informații: www.traditia.ro, facebook: Peter Hurley - irlandezul din Romania, Twitter: peterhurley13, peterhurley68@gmail.com.



Şcoala de Duminică - Horia Bernea: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi”

Pe 14 Septembrie 1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris), ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe ortodoxe contemporane.

„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi „instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplină experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia „slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?

Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”

(fragmente din "Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)

Sursă: Creștin Ortodox

Târgul iconarilor şi al meşterilor cruceri 2013-Muzeul Naţional al Ţăranului Român

În contextul unei suprasaturări de formule cvasi-culturale, care urmăresc mai degrabă obiective economic-financiare, ce a început de câțiva ani să uzeze termenii canon/ tradițional/ autentic, Târgul iconarilor şi al meşterilor cruceri se încăpățânează să păstreze structura unui târg mic, care îşi dorește să fie mai aproape de atmosfera unui praznic, celebrând una dintre cele mai importante sărbători ale ortodoxiei: Înălţarea Sfintei Cruci, în 14 septembrie. Rămânem fideli publicului obişnuit al târgului și continuăm să construim acţiunea ca un tip de act cultural care încearcă să recupereze frumuseţea obiectului de cult, redescoperind valoarea formelor şi a izvoadelor vechi, prin prezentarea unor teme iconografice devenite reper în iconografia ţărănească, dar şi prin inovaţii care folosesc imaginea tradițională ca re-sursă, teritoriu de explorare continuă pentru creațiile contemporane ale artiștilor și ale meșterilor iconari, urmărind calitatea tehnicii şi a meşteşugului, respectarea scopului pentru care este realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch și serializările industriale pentru scopuri comerciale.

Ateliere / întâlniri

Copiilor și celor care vor să cunoască atelierul nevăzut al icoanelor și al crucilor de mână, le facem invitaţia de a descoperi cum se desenează izvoadele și se zugrăvesc sfinții, cum se însemnează și se încrustează pristolnicele și icoanele de vatră în cadrul unor ateliere – întâlniri cu câțiva dintre iconarii și crucerii al căror drum dezvăluie căutări şi reconstituiri personale ale meşteşugului Icoanei, dar și o raportare adecvată la canon și tradiție.

Programul atelierelor

13 septembrie, ora 16.00 -18.00 / atelier de pictură pe lemn cu meşterul iconar Angela Ludoşanu

14 septembrie, ora 11.00 - 13.00 / atelier de pictură pe sticlă pentru copii cu artistul Bogdan Herăscu

14 septembrie, ora 15.00 - 17.00 /atelier de sculptură în lemn pentru copii (10-14 ani) cu meșterul Vasile Moldoveanu

15 septembrie, ora 11 - 13.00 / atelier de pictură pe sticlă cu meșterul iconar Mihaela Bercea

Descoperiţi, ca de obicei, în târg: prăznicare, sfinţi protectori, sărbătorile mari, heruvimi desprinşi din cetele îngereşti, Crucea în variante ne-împuţinate – toate închipuite și zugrăvite pe icoane pe lemn, icoane pe sticlă, icoane de vatră, cruciţe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte şi lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre.

Însoţim iconarii cu poame de toamnă, suc de mere, turtă dulce, dulceţuri, miere şi prăjituri de casă.

Participarea se face în urma unei invitaţii nominale şi a unei selecţii preliminare.

Intrarea este liberă.

Conferinţa: "Nichita înainte şi după marginalizare" - Acad. Sorin Dumitrescu, MȚR

Joi, 9 Mai, de la ora 18.00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Studioul Horia Bernea, Domnul Acad. Dr. Prof. Univ. Sorin Dumitrescu a susținut conferința cu titlul: "Nichita înainte şi după marginalizare".

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Toți prietenii lui Horia Bernea sunt invitați miercuri, 20 martie, la o conferință despre Muzeul Țăranului ca loc al memoriei

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate.

Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti.

Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea muzeului şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR.

Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte?

„Programul Bernea“ încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens.

Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune – expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit.

Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.

Vă așteptăm!

Sursa: ciprianvoicila.blogspot.ro