Ortodoxia în Franța / Prin cele ce se văd

Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- de la romano-catolicism la ortodoxie/ Convertire

Am venit la ortodoxie în 2006 un om frânt. Am fost un practicant sincer și un romano-catolic convins mulți ani la rând, dar credința mea a fost zguduită în mare parte de ceea ce am descoperit lucrând ca reporter și investigând scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost că ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credinței de orice încercare, dar informațiile pe care le aveam și care mă chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede în pretențiile de adevăr ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru soția mea și pentru mine Protestantismul nu era o opțiune, dat fiind ceea ce cunoșteam despre istoria bisericii și date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentală. Ne-a mai rămas Ortodoxia ca singur liman la care puteam trage în urma furtunii ce amenința să ne dărâme credința.

foto: Familia Ortodoxă

Adevărul este că tânjeam deja de o vreme după Ortodoxie din aceleași motive pentru care eu, ca tânăr, mi-am găsit calea în Catolicism. Mi s-a părut o stâncă de stabilitate într-o mare turbulență a relativismului și modernismului care acaparau creștinismul apusean. Și în vreme ce Biserica Catolică a dat la o parte atât de mult din moștenirea sa liturgică și artistică în violența Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxă și-a păstrat-o. Cu ceva ani înainte de a intra în Ortodoxie, eu și soția mea am vizitat niște prieteni ortodocși în parohia lor din Maryland. Ca niște catolici morali și conservatori în ceea ce privește ritualul liturgic ce era, am fost mișcați de ceea ce am văzut acolo și chiar invidioși. A trebuit să plecăm mai devreme și s-o pornim în grabă la drum pentru a ajunge către cea mai apropiată parohie catolică pentru a ne îndeplini îndatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastră de la Pizza Hut, biserica la care am reușit să ajungem, și ceea ce am văzut la parohia ortodoxă ne-a făcut să plângem. Dar urâțenia estetică, chiar și un simțământ de dezolare spirituală nu înlătura adevarul și noi știam că trebuie să stăm cu adevărul – și prin urmare cu Roma – în ciuda tuturor acestor lucruri.

Dacă Catolicismul în America ar fi fost sănătos poate că am fi putut sta mai tari în timpul proceselor de abuz sexual. Dar soția mea și cu mine ne îngrijoram deja de ceva vreme cum aveam să creștem copii creștini dată fiind lejeritatea învățăturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocși” însemnând că noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune și ne sârguiam să trăim după aceste învățături. Dădeam greș – toată lumea dă greș – dar ideea e că așteptam de la biserică să ne dea învățături morale limpezi și să ne ajute să ne trăim credința cu integritate și bucurie. Iată care era problema: este foarte puțină ortodoxie în Biserica Catolică din Statele Unite și, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoaștere a conceptului de „credință dreaptă”. Nu era ca și când aș fi vrut să-i dau afară pe toți cei care nu se ridicau la înălțimea trăirii învățăturii catolice – ar fi trebuit să fiu primul căruia să-i fie arătată ușa dacă asta era cazul – doar că nu distingeam nicio direcție și nicio convingere reală că parohiile și comunitățile parohiale există pentru alt motiv decât acela de a ne complace într-o părută stare de bine. Deși atunci nu aveam un termen cu care să descriu situația, eram istovit până la pământ de acea formă artificială de creștinism pe care sociologul Christian Smith o numește „Deismul moralist terapeutic”. Eram atât de golit de deznădejde din pricina tuturor acestor lucruri ca și catolic încât atunci când au bătut acele vânturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credinței mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolică – pe care încă o iubesc și căreia nu-i pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-a făcut să cunosc vechiul creștinism sacramental – ci pentru a înfățișa de ce Ortodoxia a fost atât de atractivă pentru mine. Când l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, pe prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus că pentru un catolic, istovit de războaiele culturale ce au loc înlăuntrul Catolicismului american, e o ușurare binecuvântată să afle că în Ortodoxie nu există astfel de „războaie”. Tipurile de probleme care separă multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atât de disputate în practica ortodoxă. Deși ar fi ridicol să pretindem că aceste conflicte nu există în parohiile ortodoxe, ele pur și simplu nu stârnesc asemenea vâlvă.

Și apoi mai este liturghia și muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea în alte biserici. Este copleșitor de frumoasă și profundă și este în cea mai mare parte aceeași Sfântă Liturghie pe care Sfântul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusețea acestei liturghii este de-a dreptul emoționantă și evlavia pe care o inspiră este întăritoare. Și deși duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (în slujbele ortodoxe cântam psalmi și rugăciuni), sunt multe de spus pentru faptul că nu mai trebuie să rabd să ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) și alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atât de atractivă pentru convertiți, cel puțin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care tratează păcatul. Nu vreau să spun că e o religie dură – e departe de așa ceva! – doar că Ortodoxia ia foarte în serios stricăciunea firii umane. Ortodoxia n-o să-ți spună că ești bine. De fapt, îți va cere să te numești pe tine așa cum Sfântul Pavel se numea, „cel mai mare dintre păcătoși.” Și Ortodoxia îți va spune Vestea cea Bună: că Hristos a murit și a înviat ca și tu să ai viață. Dar ca să ai viață, va trebui să mori ție iar și iar. Și că nu va fi fără durere, că nu poate fi, altfel nu va fi adevărat.

Din pricina tuturor acestora, în pofida frumuseții impresionante și a bogăției sărbătorilor, Ortodoxia este mult mai austeră și solicitantă decât majoritatea bisericilor creștine americane. Liturghiile lungi, desele rugăciuni, asprimea posturilor – toate solicită în mod serios credinciosul, în special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi înșine și ne cheamă la pocăință. Ortodoxia nu e interesată să ne facă să ne simțim confortabil în starea de păcătoșenie. Nu vrea nici mai mult nici mai puțin decât ca noi să devenim sfinți.

E obișnuit printre convertiții americani ca bărbații să fie mai întâi atrași de Ortodoxie și apoi ca soțiile lor să îi urmeze. Nu e greu de văzut de ce. Mulți bărbați sunt sătui de un creștinism ușurel, burghez care nu le cere prea mult. Bărbaților le plac provocările și chiar asta le oferă Ortodoxia.

Nu vă lăsați înșelați. Ortodoxia nu e, în adâncul ei, despre reguli și practici. Cu cât sporesc în ortodoxie cu atât mai clar îmi este că Ortodoxia este o cale. Nu este o instituție, un set de doctrine sau o colecție de ritualuri, deși le conține pe toate trei. Este mai degrabă o modalitate de a privi lumea și locul individului în lume și o traiectorie către sfințenie care este, în mod paradoxal, atât foarte veche cât și actuală, cel puțin pentru sensibilitățile apusene. Este calea către libertate.

Desigur, există posibilitatea să fie și viața parohială plictisitoare, mohorâtă în ortodoxia americană, cel mai adesea în parohiile mai vechi și care sunt orientate etnic, care se văd pe sine puțin mai mult decât comunitatea la rugăciune. Și pentru că bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obișnuiți, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obișnuite. Oricine vine într-o biserică ortodoxă și se așteaptă la perfecțiune va fi dezamăgit. Ceea ce veți găsi este adevărul și frumusețea prezentate într-o formă care poate tăia respirația pentru americanul modern și o Cale veche fondată pe stabilitate doctrinară, realitate sacramentală și misticism creștin practic – un misticism care a fost marginalizată în mai toate celelalte biserici americane.

Am găsit în Ortodoxie ceea ce credeam că voi găsi când am devenit catolic. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua șansă în Ortodoxie și mi-a arătat Calea pe care am căutat-o toată viața mea. Când am venit la ușa bisericii pentru prima dată, un dezastru spiritual, credeam că nu voi putea să rabd aceste liturghii lungi, aceste rugăciuni intense, aceste prosternări, posturile aspre și – cum să mă exprim? – ciudățenia creștinismului ortodox într-un context american. Au trecut cinci ani și nu-mi pot imagina cum am putut trăi fără ele. Nu poți să intrii în Ortodoxie prin lectură. Trebuie să vii și să vezi.

Sursă: FamiliaOrtodoxă

Klaus Kenneth: „Cu Hristos alături de tine câştigi toate luptele!“

„Oriunde mă duc, pur şi simplu nu pot să-mi ţin gura! De fiecare dată când vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui!”

Acesta este, în câteva cuvinte, Klaus Kenneth, omul care l-a întâlnit pe Hristos după lungi căutări prin aproape toate religiile lumii, iar acum îl mărturiseşte cu mult curaj şi dărnicie în toate colţurile pământului. Are 66 de ani, dintre care 25 stau sub semnul unei neobosite mărturisiri a Adevărului. În interviul care urmează, Klaus Kenneth ne-a împărtăşit din experienţa personală câteva gânduri despre modul în care putem da o mărturie vie despre Hristos în lumea contemporană.

Domnule Klaus Kenneth, aţi parcurs două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, după care aţi pornit pe un drum relativ egal pentru a-l mărturisi. Susţineţi conferinţe în întreaga Europă şi în SUA, în nişte spaţii în care oferta religioasă sau confesională este foarte generoasă, iar efectele secularizării se fac tot mai simţite. În acest context, cum apreciaţi receptivitatea oamenilor de azi la mesajul ortodox?

În general, oamenii din ţările cu un grad mare de secularizare sunt foarte sceptici. Există oameni care nu vor să audă de Dumnezeu sau de Biserică, dar atunci când ei aud ceva autentic, când aud mesajul credinţei adevărate, lucrurile încep să se schimbe. Am întâlnit astfel de oameni sceptici, ezitanţi în călătoriile mele atât în Europa, cât şi Statele Unite, dar am observat că atunci când le vorbesc despre Hristos, ei se deschid, asta bineînţeles că nu prin puterea mea, ci datorită ajutorului de la Dumnezeu. Apoi depinde şi de confesiune; dacă vorbesc, de exemplu, protestanţilor, observ că ei sunt mai deschişi. S-a întâmplat uneori că unii chiar s-au convertit la Ortodoxie şi au plecat la mănăstire, unde s-au călugărit. Cert este că receptivitatea oamenilor ţine şi de conţinutul mesajului, iar dacă mesajul tău pentru oameni este Hristos cel răstignit şi Înviat, ezitările lor se risipesc foarte uşor, pentru că toţi ştiu, în adâncul sufletului lor, că au nevoie de iubirea Lui.

Aţi privit Ortodoxia mulţi ani din afară, iar acum o trăiţi dinlăuntru, o propovăduiţi şi, ca atare, întâmpinaţi de multe ori obstacole legate de pluralismul religios. Cum ar trebui să se plaseze creştinul ortodox între datoria de a-l face cunoscut tuturor pe Dumnezeu Cel adevărat şi datoria socială de a-l accepta pe cel de altă religie sau confesiune. Care trebuie să fie atitudinea celui care apără Ortodoxia?

Cea mai bună atitudine este să iubeşti cu adevărat pe omul de lângă tine; să-l respecţi pe el ca om şi să-i respecţi totodată şi credinţa lui. Experienţa mi-a arătat că atunci când îi spui omului că ceea ce face este greşit, acesta refuză să mai vorbească cu tine. Are o reacţie de genul: „Eu cred că este corect şi tu îmi zici că este greşit!? Cu ce drept?” Cel care apără Ortodoxia trebuie să înţeleagă cât de importante sunt dragostea, respectul şi mai ales ascultarea. Este foarte important să-i asculţi pe cei din jur şi să le câştigi inimile fără să le impui ceva. Abia după ce le câştigi inimile prin dragoste, respect şi ascultare, poţi să le deschizi uşa către învăţătura ortodoxă. De exemplu, protestanţii nu pot să înţeleagă rostul icoanelor. Iar eu nu le spun „Greşiţi! Sunteţi nişte rătăciţi!”, ci le explic: „Îmi iubesc soţia şi am o fotografie a ei în portofel, dar nu iubesc fotografia ei, ci o iubesc pe soţia mea. La fel e şi cu Hristos. Atunci când văd o icoană, nu mă închin icoanei în sine, lemnului pe care e pictată, ci mă închin lui Hristos şi icoana mă ajută să ajung la El, să mă gândesc la El.” În acest fel le explic, puţin câte puţin, adevăratul sens al Evangheliei, iar ei se deschid şi încep a-şi vedea singuri limitele cunoştinţelor şi interpretărilor biblice cu care operează în fiecare discurs. Nu poţi să forţezi omul! Trebuie să fii onest, şi acesta e un lucru pe care ei îl simt. Acesta e modul de a propovădui; mai întâi îi faci să se deschidă sincer şi apoi le vorbeşti despre teologie, despre Biserică, despre dogme şi despre toate canoanele Bisericii, încetul cu încetul. Nu trebuie să forţăm oamenii să creadă, ci să le câştigăm inimile, asumându-ne riscul că ne pot spune şi „nu!”. Părintele Sofronie spunea că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, El era conştient că exista şi riscul ca ei să se întoarcă împotriva Lui. Iar acest fapt s-a şi întâmplat, dar Dumnezeu nu a încetat să-i iubească. Nimic nu-L poate face pe Dumnezeu să nu mai iubească omul. Dumnezeu te iubeşte chiar dacă tu nu-L iubeşti! Cel care propovăduieşte Evanghelia trebuie să aibă atitudinea iubitoare a lui Dumnezeu!

„Dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie pentru că Dumnezeu devine tot ce ai!”

Celui care îl mărturiseşte pe Hristos în lume i se cere mult curaj şi, totodată, smerenie adâncă. În acelaşi timp, cel care mărturiseşte se găseşte deseori între ispita afirmării de sine şi imperativul afirmării lui Hristos. Cum se poate depăşi această tentaţie a afirmării personale?

Ca om, întotdeauna este greu să rezişti dorinţei de afirmare personală, chiar şi când vorbeşti despre Hristos. Soluţia este să uiţi de tine, dar să nu uiţi niciodată de Dumnezeu. Eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot să uit de El niciodată. Dumnezeu este viaţa mea. După 25 de ani de experienţă, am devenit foarte conştient de acest fapt. Nu contează dacă vorbesc pentru 2.000 de persoane, pentru 200 sau doar uneia. Pentru mine e acelaşi lucru. Întotdeauna există riscul ca la mijloc să apară puţin egoism, iar atunci cuvântul meu ar fi fără folos. Cuvântul nu mai este purtător de har. Îmi place să spun: „E drăguţ să fii important, dar e mai important să fii drăguţ!” Păstrez aceste cuvinte în sufletul meu. Este exact cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare” (I Corinteni 13:1). Cei din jur trebuie să simtă dragostea, nu o mască! Cei din jur simt când tu doar te faci că îi iubeşti, când doar îţi pui o mască. Deci sunt conştient permanent de pericolul care mă paşte. De aceea, de fiecare dată când urmează să discut cu cineva, mă rog înainte şi după aceasta. Încerc să fiu foarte atent, să uit de mine, de experienţele mele, de cunoştinţe şi să ascult. Încerc să mă golesc de tot ce am şi să devin ca o oglindă, astfel încât cei cu care vorbesc să nu mă vadă pe mine, ci să se oglindească în mine. De fiecare dată când deschid gura să vorbesc cuiva, simt doar nevoia să-L propovăduiesc pe El, pentru că Îi simt iubirea şi simt cât de preţioasă e această iubire a Lui. Eu nu pot să-i învăţ ceva, nu am ce să le spun! Dumnezeu o face! Eu când merg undeva să vorbesc despre Dumnezeu, îl rog pe Hristos să fie cu mine, iar înainte să bat la orice uşă, spun: „Hristoase, te rog, intră înaintea mea!” Iar când eu intru, El e acolo şi, privindu-L pe El, uit de mine.

Eu sunt un nimeni! Nu sunt o persoană importantă! E aşa minunat să fii un nimic! Dacă eşti un nimic, nu ai ce pierde. Dacă eşti o persoană importantă, îţi poţi pierde reputaţia, poţi pierde bani, dar să fii un nimic e starea perfectă. Când merg ca să vorbesc undeva, merg să vorbesc în numele Adevărului, nu în numele meu, pentru că eu sunt un nimeni. Nu am nimic de pierdut, pentru că nu am nimic. Până la urmă, Dumnezeu ne-a creat din nimic şi dacă nu ai nimic, ai tot ce îţi trebuie. Fiind un nimic, Dumnezeu poate crea ceva din tine, iar Dumnezeu devine tot ce ai. Iar dacă îl ai pe Dumnezeu, asta te face cel mai bogat! A durat ceva vreme să înţeleg acest lucru, dar este un lucru minunat!

Vorbiţi foarte des despre libertate şi despre înţelesurile ei în creştinism. Deşi creştinismul se afirmă ca religie a libertăţii prin excelenţă, foarte mulţi oameni consideră că voinţa liberă le este încălcată atunci când întâlnesc “regulile” Bisericii. Care este cheia în care trebuie înţeleasă libertatea creştină?

Dacă îţi propui să înţelegi cât de puţin credinţa creştină, vei înţelege şi faptul că ascultarea te duce la libertate. Ce este libertatea? Libertatea este eliberarea de patimi. Acestea sunt cele care îl înrobesc pe om. Bineînţeles, oricine are dreptul să facă ce vrea cu libertatea lui, dar, dacă aceasta e înţeleasă greşit, te poate duce la dependenţa de droguri, de alcool, de sexualitate, adică la libertinaj. Dacă facem ascultare faţă de Biserică şi păzim poruncile ei care vin de la Hristos, putem să înţelegem că ele sunt o protecţie, dar o protecţie altfel decât cea înţeleasă în religia islamică, în care, dacă încalci legea, eşti pedepsit. La musulmani Dumnezeu nu este perceput ca un Dumnezeu iubitor, ci ca un Dumnezeu juridic, un Dumnezeu al pedepselor. Majoritatea oamenilor, dacă păzesc poruncile, o fac mai mult din teamă, deoarece privesc poruncile din exterior. Pe aceşti oameni îi compar cu nişte găini care trăiesc într-o curte, înconjurate de un gard care le oferă protecţie. Nu e nimic greşit cu acel gard! Dar Dumnezeu nu ne-a creat ca să fim nişte găini, ci El vrea ca să fim nişte vulturi, care să zboare liberi în aer, neconstrânşi de nimic. Toate canoanele şi poruncile Bisericii, dacă le înţelegem corect, ne eliberează din robia patimilor. Ce sunt patimile? Patimile sunt, în cele din urmă, un mod de a-ţi cultiva egoismul. Din moment ce păstrăm Legea lui Hristos, din moment ce păzim poruncile Lui nu din frică, ci din iubire, voinţa nu ne este îngrădită, ci este ajutată să se elibereze de tot ceea ce o constrânge şi să se deschidă tot mai mult iubirii eliberatoare a lui Dumnezeu. Iubirea adevărată este cea care ne eliberează de patimi. Este greu, dar ştim asta din experienţa Părinţilor Bisericii, din experienţa noastră personală, că este posibil!

Mântuirea, o continuă lepădare de sine şi o permanentă umplere de Hristos

Anul 1986 este momentul în care aţi îmbrăţişat creştinismul, după un lung periplu prin diferite religii ale lumii. Chiar şi după ce v-aţi convertit, aţi vorbit tot timpul despre convertirea continuă şi despre împrospătarea rugăciunii. Ce presupun acestea?

Mântuirea nu este ceva static, ci presupune o permanentă mişcare spre Dumnezeu, o continuă lepădare de sine şi umplere de Hristos. Cu cât ne rugăm mai mult, dacă suntem oneşti în ceea ce ne rugăm, Duhul Sfânt ne ajută să conştientizăm adevărata noastră natură şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un fapt cutremurător! Mulţi îmi spun: „Klaus, dacă Dumnezeu mi-ar fi vorbit şi mie la fel cum ţi-a vorbit ţie, şi eu aş crede!” Iar eu le răspund: „Dragul meu prieten, dacă ai şti preţul care l-am plătit pentru un asemenea dar! Viaţa mea a devenit un incredibil câmp de bătălie pentru demoni şi văd acest lucru de fiecare dată când merg să propovăduiesc acolo unde ei nu vor!” Aşadar, dacă începi să te rogi, dacă chiar trăieşti ceea ce spui când te rogi, dacă îţi respecţi programul tău zilnic de rugăciune, acestea îţi conferă o maturitate. Dacă te rogi sau te duci la biserică doar din rutină, doar pentru a respecta o tradiţie, nu se mişcă nimic. Dar dacă vrei să trăieşti rugăciunea, ea te transformă, şi atunci începe şi bătălia cu păcatul din tine. Dumnezeu nu vrea să pună pe umerii noştri mai mult decât putem duce, pentru că nu vrea să ne omoare, dar ne testează permanent pentru că vrea să fim nişte creştini maturi, treji în permanenţă. Dumnezeu îi permite diavolului să ne atace, dar El este alături de noi, şi de aceea nu trebuie să ne temem! Hristos ne spune: „Crede în Mine şi în numele Meu vei avea putere!”. „Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus” e cea mai puternică armă în această luptă. Îmi place să spun adesea că metanierul este un pistol, pentru că fiecare nod este un glonţ cu care împuşti demonii care vin permanent asupra ta. Eu le recomand tuturor: „Ia-ţi un metanier, căci e mai valoros decât un ceas Rolex! Când Hristos este alături de tine, câştigi toate luptele. Când eşti singur, le pierzi. Dumnezeu vrea ca noi să devenim maturi, dar mulţi oameni vor să rămână copii, pentru că e mai uşor. După cum se scrie în Apocalipsă, Dumnezeu ne va spune: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te scuip din gura Mea!” (Apoc. 3, 15). Dumnezeu îi scuipă pe oamenii căldicei din gura Sa! Doar imaginaţi-vă ce lucru greu de suportat este ceea ce scrie Sfântul Apostol Ioan aici. Eu nu vreau să fiu scuipat din gura lui Dumnezeu! Poţi să fii îngheţat, să fii un păcătos, dar apoi trebuie să devii fierbinte pentru Hristos! Asta cere Dumnezeu de la noi! Din acest motiv avem nevoie de convertire continuă şi de rugăciune proaspătă!

Traversăm, împreună cu mai multe ţări europene, o perioadă de criză. Mulţi duhovnici recomandă asceza ca antidot. Cum poate fi practicată asceza în interiorul societăţii care tinde tot mai mult spre utilitarism şi materialism?

Când practici asceza, îl ai doar pe Hristos în inimă şi astfel începi să renunţi la cele ale lumii; aşa că nu te mai afectează nici utilitarismul, nici materialismul. Avându-l pe Hristos în inimă, nu te vei mai lăsa păcălit de publicitate, nu vei mai lua în seamă toate lucrurile de care ei spun că ai nevoie. Începând o viaţă de rugăciune, îţi întăreşti credinţa şi dobândeşti o altă viziune asupra lucrurilor din lume. Eu eram înainte un muzician pasionat şi dacă îmi spunea cineva că trebuie să renunţ la muzică, îi spuneam: „Du-te de aici! Lasă-mă!” După ce Hristos a pătruns în viaţa mea, muzica a început să îşi mai piardă din sensul pe care îl avea iniţial pentru mine. Renunţarea la lume a început, în schimb, să capete un sens. Televizorul, programele de sport, jocurile nu sunt rele în esenţă. Toate sunt bune, iar oamenilor le plac aceste lucruri. Dar atunci când ai ceea ce este cel mai bun, ceea ce era doar bun nu mai are aceeaşi importanţă. Prin asceză, ele nu îţi sunt luate de la tine, ci pleacă ele singure, nu mai ai nevoie de ele. Devin asemenea unui pantof care ţi-a rămas prea mic şi pentru că te strânge, te debarasezi de el.

Călător în aflarea Adevărului

Întreaga viaţă i-a fost o călătorie în căutarea adevărului, iar în această căutare a străbătut India, Tibetul, Thailanda, ţările Arabiei, Mexic, Africa, Alaska, Coreea şi America de Sud. A făcut meditaţie transcendentală, a încercat budismul timp de şapte ani şi mai apoi hinduismul, ajungând un guru dintre cei mai puternici, brahmanismul, iar în cele din urmă a practicat şi yoga. A cochetat cu aproape toate marile religii ale lumii, dar nici una nu i-a adus pacea în suflet. A ajuns să cunoască Ortodoxia prin intermediul părintelui Sofronie Saharov de la Essex, al cărui ucenic a fost 10 ani. Ortodoxia a fost punctul final al căutărilor sale, dar nu şi al călătoriilor. Bogăţia duhovnicească pe care a aflat-o în creştinismul ortodox i-a umplut sufletul, iar din preaplinul sufletului său a dorit să dăruiască tuturor oamenilor. Astfel, a început să călătorească din nou în întreaga lume pentru a mărturisi tuturor despre bucuria întoarcerii la Hristos. „Sunt cel mai fericit om din Europa!”, spune adesea. Şi asta pentru că îşi reînnoieşte bucuria convertirii de fiecare dată când vorbeşte despre Hristos cu oamenii pe care îi întâlneşte sau în conferinţele pe care le susţine pe întreg mapamondul.

Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa. Traducere şi adaptare de Cristian Bostan şi Ecaterina Luţişina. Publicat în săptămânalul „Lumina”, 6 noiembrie 2011

Părintele Rafail Noica - Ce este Ortodoxia?

Sfânta Irina a Constantinopolului şi Împăratul Kaloioan

Sfânta Împărăteasă Irina a Constantinopolului, mozaic – Biserica Sf. Sofia

13 august, Ungaria şi Constantinopol, sec. XII

Împăratul bizantin Alexie I Comnenul şi împărăteasa Irina, fiind creştini evlavioşi, au căutat o soţie modestă şi credinciosă pentru fiul lor Ioan, urmaşul la tron. Ei au aflat o candidată desăvârşită în prinţesa Pyrisca a Ungariei, fiica regelui Ladislau I. Era virtuoasă şi foarte frumoasă, cu păr lung roşcat. Venind la Constantinopol, ea s-a alăturat Bisericii Ortodoxe, luând numele de Irina. S-a măritat cu Ioan în 1104.

După ce ea şi soţul ei au ajuns pe tronul imperial, în 1118, ea s-a dovedit a fi o împărăteasă vrednică. A crescut patru fii şi patru fiice, în chip cuvios şi demn, cum se cuvenea rangului lor imperial. Înainte de a fi fost încoronată împărăteasă şi-a dat toată averea săracilor.

Cu trecerea anilor, a ajuns a fi tot mai interesată de viaţa duhovnicească. Repeta adeseori cuvintele Proorocului David: Ce folos este întru sângele meu (adică: moştenirea mea împărătească), când mă pogor eu întru stricăciune? (Ps. 29, 9). Ea slujea lui Hristos îndeosebi prin slujirea săracilor şi a celor aflaţi în nevoi. I se spunea „Primitoarea de străini“ şi se îmbrăca cu veşminte simple, „mai curând de călugăriţă, decât de împărăteasă“. Şi neîncetat îşi îndemna soţul să ajute pe cei nevoiaşi.

Soţul ei, împăratul Ioan Comnenul, era poreclit „Kaloioan“ (kalos în greceşte înseamnă atât „frumos“, cât şi „bun“). Cum spune una dintre Vieţi: „Chipul său măsliniu, cu trăsături clare şi ochi nobili i-a adus această poreclă; însă supuşii săi credincioşi spuneau cu bucurie că ea se datora mai curând firii sale strălucite şi felului ocârmuirii sale“. Chiar la începutul domniei sale s-a descoperit un complot împotriva lui, condus de sora sa Ana, dar el i-a tratat pe conspiratori cu multă îngăduinţă. Era împotriva luxului inutil şi risipitor, iar sub domnia sa şi a sfintei sale împărătese viaţa de curte a Bizanţului şi-a aflat o nouă rânduială şi simplitate.

Insuflată de Dumnezeu şi cu ajutorul soţului ei, Irina a supravegheat zidirea Mănăstirii Pantocratorului din Constantinopol, lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Ea a supravegheat şi zidirea frumoasei biserici a mănăstirii, ca şi a arhondaricului şi căminului de bătrâni din apropiere. Într-o zi, ea l-a adus pe soţul ei în nou-zidita biserică a mănăstirii şi, aruncându-se la pământ şi plângând, a strigat: „Primeşte, Stăpâne, templul zidit de Dumnezeu prin harul Tău“. Şi zicea că nu se va ridica până ce soţul său nu-i va făgădui că va da în continuare bisericii şi mănăstirii aceleia tot ajutorul bănesc pentru a-i asigura viitorul. El a încuviinţat, şi timp de veacuri aceasta a fost una din mănăstirile cele mai însemnate ale capitalei.

Împărăteasa Irina era probabil cea mai puternică şi cu siguranţă una dintre cele mai bogate femei din întreaga lume în acea vreme. Însă aşa de mult dorea împărăteasa să lase lucrurile vieţii acesteia şi să caute numai cele cereşti, încât în anii săi cei de pe urmă a intrat în viaţa monahală, cu blagoslovenia soţului ei, luând numele de Xenia. Şi-a petrecut ultimele zile într-o mănăstire din Vithinia (Asia Mică). Moaştele sale au fost aduse înapoi în capitală, spre a fi aşezate în Mănăstirea Pantocratorului, întemeiată de ea.

Soţul ei, împăratul Kaloioan, a hotărât să rămână credincios minunatei şi evlavioasei sale soţii, refuzând a se mai gândi la căsătorie după moartea ei. La scurt timp după aceea, la 8 aprilie 1143, el şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, după ce îşi zgâriase mâna într-o săgeată otrăvită. A fost înmormântat lângă soţia sa.

În marea biserică a Sfintei Sofii din Constantinopol se află o splendidă icoană în mozaic, înfăţişând pe împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi pe împărăteasa Irina, stând de-o parte şi de alta a Maicii Domnului cu pruncul Iisus. Ioan ţine o pungă cu bani, simbol al generozităţii sale faţă de Hristos şi de Biserica Sa.

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă articol: Blog Taina Căsătoriei

Surse icoane: Wikipedia