Pr. dr. Constantin Necula: Postul, darul libertăţii / Şcoala de Duminică

 

foto: Orthphoto

Pornim pe calea Postului la vremea când, de-ar fi să credem tradiţiei, magii plecau din ţinuturile lor să împlinească închinarea dinaintea Pruncului Mântuitor. Urmând Stelei celei luminoase, au adus dinaintea Celui Ce este Lumina daruri de smirnă, tămâie şi aur. Dar, mai ales, s-au adus pe ei, cu bune şi rele. Pe ei şi toată ştiinţa lor, şi toată rezistenţa fragilei firi umane dinaintea provocării celei mai importante din viaţa unui om: căutarea lui Dumnezeu! Prea rar, parcă, vedem realitatea aceasta în postirea noastră. Prea ades legaţi de regimuri alimentare, de opriri şi dezlegări, atenţi la cele din afară, uităm că taina Împărăţiei se împlineşte prin adâncirea lucrării cu sine, prin înfruptarea din darul deplin al Naşterii Mântuitorului: libertatea de a te bucura de Dumnezeu. Dacă postul nu este efort de căutare a lui Dumnezeu nu poate aduce bucuria descoperirii de sine, a propriilor limite şi a tainelor adânci ale sufletului. Marcaţi de cultura gastronomică a lumii ce trăim vedem doar standurile de supermarket care ne populează culturile, nu şi efortul curăţirii prin hrană echilibrată, vie, euharistică şi dătătoare de viaţă. Nu reuşim să pricepem în ce mod a mânca sau nu, a posti de vorbărie deşartă sau nu, a nutri sentimente curate sau nu sunt acte de libertate, nu de obligativitate, de regulă şi împlinire a regulii. E limpede că numai pentru aceasta nu S-a întrupat Mântuitorul, pentru a transforma Scriptura în regulament de cantină socială ori disciplină internă a sinaxelor umane.

Pornim pe calea postirii care ne duce spre Betleem. Dar păstorii sunt deja acolo, Îngerii deja sunt pregătiţi să plinească minunea de cântare care ne ţine vie credinţa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor faţă de care El şi-a arătat bunăvoinţa...“ (Luca 2, 14). Mesajul postirii este simplu: „Să mergem la Betleem să vedem cele ce s-au petrecut acolo după cum ne-a înştiinţat Domnul“ (Luca 2, 15). Magi, păstori, îngeri şi noi. Aceeaşi chemare, spre bucuria întâlnirii cu El. Libertatea noastră.

Pare dramatic, într-o Românie atât de frământată de ideologizare, că Biserica a rămas ultimul bastion de libertate. Discursul său este de fiecare dată o provocare: să ne ridicăm, să mergem, să vedem. Unde văd cârcotaşii de serviciu îngrădirea libertăţii de gândire? Unde identifică oare cenzura libertăţii când construcţia mărturisirii Bisericii se hrăneşte tocmai din dinamica libertăţii indusă în textura vieţii duhovniceşti ce o propune? E greu de înţeles. La polul opus, libertatea propusă de ei: libertatea de a minţi, manipula, amăgi şi mărgini puterea de cunoaştere la propriile lor limite de cunoaştere. E limpede de ce se mânie diavolul la vremea postirii. Tocmai pentru exerciţiul de libertate pe care-l propune postul. Pentru chemarea ce o poartă în sine, de căutare cu sens în întâlnirea cu Dumnezeu.

Porniţii pe cele ale credinţei se aseamănă cu Irod, ucigătorul de prunci. Ucid pruncii în căutarea celui care ar putea să le submineze ideologia falsei libertăţi. Abuzează de locurile pe care le-au şterpelit în numele unei pseudo-democraţii pentru a ucide libertatea pruncilor de a fi una cu Dumnezeu. Iar noi tăcem, deşi asemeni unui strigăt din Rama ni-i rugăciunea care nu îngrădeşte libertatea lor de a fi ucigaşi de copii. Ci doar ne oferă sens propriei suferinţe. Aruncaţi în propriile mitologii, odisei şi eneide lipsite de sens, vor să fure libertatea copiilor de a-L afla pe Dumnezeu. Vina noastră este doar aceea că locuim Betleemul de jos în aşteptarea Ierusalimului ceresc. Şi da, suntem gata să murim condamnaţi de incompetenta justiţie a mediocrilor gânditori de libertăţi gălăgioase.

Pentru aceea cred că trebuie să ne regândim postirea. Să o înţelegem ca un foc aprins de Duh ce arde în noi patimi şi necredinţe, luminând cu libertate îndoielile, vindecând credinţele false din care ne hrănim triumfalismele ieftine. Nu vom transmite tinerei generaţii valorile teologice ale Postirii infuzând mereu clişee gastronomice ori cenzuri moraliste. Porunca Mântuitorului Hristos rămâne vie. A-L urma este un act de libertate. A trăi cu El este libertate. A învia cu El este Libertatea. Avem nevoie de sinceritatea mărturisirii cotidiene a postului, de bucuria ce izvorăşte din trăirea lui pentru ca să fim o Biserică în dinamica libertăţii de a-L căuta şi afla pe Hristos Domnul. Îngeri, magi, păstori, noi. Mai puţin Irozii de servici, ei îşi sunt suficienţi loruşi. Fură libertatea noastră de a trăi cu Dumnezeu în speranţa creşterii propriei lor staturi morale. Umilesc credincioşia neştiind că fără fidelitate şi lucru cu sine drumul Betleemului nu-i luminat de Stea. Prin dioptriile Irozilor se văd doar victimele, nu şi Izbăvitorul lor din frica şi robia morţii.

Postim pe viaţă şi pe moarte. N-avem a ne lăuda cu aceasta. A mărturisi postul cu Hristos nu înseamnă a-l transforma în material de breaking-news. În fond nici nu este o noutate, cât o stare de înnoire. Şi nicidecum un exerciţiu de limitare, cât de descoperire a libertăţii limitelor către care ne cheamă Mântuitorul. Cerul şi Împărăţia Sa.

Sursă: Ziarul Lumina

Mângâielile senzuale / Mii de tineri îşi păstrează fecioria până la căsătorie (3)

Autor: Victor Popescu

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a intra în Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu, iar el mă întreba: „Ai sărutat-o?”. Dacă ziceam „Nu” se considera că suntem doar la stadiul de „lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezintă pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obicei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct încolo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina ea la mine sau să mă duc eu la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere, sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate  au devenit o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea și mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult în gesturile pasionale, îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură.

Uneori îmi puneam limite în minte, înainte de a ne vedea, zicându-mi: „O ating doar până în acest punct, de aici încolo ma opresc." Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: „Dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, dar mersesem prea departe cu atingerile.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: „Am desfrânat părinte” sau „Am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam în atingerile necuviincioase, şi iar mă mustra conştiinţa. Astfel plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur. Îmi părea rău. Vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel, că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. “ (1 Corinteni 6:18).

Aceste căderi și această luptă m-au învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: „Iar am păcătuit, mâine sau poimâine trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era mereu aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri, dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă.

Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii, să petrecem timp în locuri publice, nu singuri. Intimitatea în doi duce la nevoia de relații intime de aceea trebuie evitată până la căsătorie, nicidecum căutată.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomandă mereu să-i cerem Tatălui ceresc: „şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne convingă că această luptă trebuie dată pe tărâmul mângâierilor senzuale când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Săruturile trebuie să aibe și ele o măsură, oricâte promisiuni de căsătorie ar fi la mijloc, căci tocmai ele aprind trupurile și îndeamnă spre mai mult.

Dulceaţa mângâierilor senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct care deocamdată nu trebuie să ajungă. Toate se fac la timpul lor. Brutarul nu scoate pâinea din cuptor până ce nu s-a rumenit, căci altfel o scoate cu aluatul crud și o aruncă. Abia când e coaptă e bună de mâncat. Tot așa și Dumnezeu ne ține în cuptorul răbdării până ce aluatul iubirii se coace,  rumenindu-se în taina căsătoriei, după care tinerii se pot bucura pe săturate unul de altul. Dacă ei se grăbesc și gustă prea devreme din iubirea trupească, se hrănesc de fapt dintr-o pâine crudă, a cărei gust va dezamăgi în final, oricâtă foame de iubire ar fi fost la început.

Fiți răbdători și lăsați iubirea voastră să se coacă sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi - Sf. Nicolae Velimirovici: "Adevărul nu limitează libertatea, ci îi dă un sens, îi arată scopul"

Fotograf: Monica Drăgan

Democraţile, şi cele antice, şi cele contemporane, au apărut ca antidot împotriva tiraniei. Puterea unuia era schimbată prin puterea celor mulţi sau prin puterea tuturor. Punctul de pornire al oricărei democraţii a fost dorinţa de a da libertate mai multor oameni sau de a da libertate tuturor oamenilor.

Dar nici în democraţie libertatea nu e garantată pentru toţi. Aşa cum scaunul nu se poate ţine pe un singur picior, aşa şi libertatea nu poate rezista de una singură. Pentru a se menţine, ea are nevoie de încă două lucruri, şi anume: de adevăr şi de milă, mai bine-zis de dragoste, dacă mai putem folosi azi acest cuvânt.

Toate aceste trei noţiuni garantează stabilitatea, renasc lumea, ridică puterea şi sporesc sănătatea şi bucuria. O, cât mi-aş dori ca pe un astfel de scaun sigur să se poată odihni şi oamenii obosiţi şi necăjiţi şi mult-pătimitele popoare.

Ce pune în pericol libertatea din timpurile noastre? Singurătatea fără adevăr şi fără milă. În societatea democratică contemporană, libertatea e aparată de lege şi e înscrisă în statutele democratice. Libertatea a devenit o noţiune de stat şi naţională, în timp ce adevărul şi mila au rămas noţiuni particulare, ce ţin de convingerile personale şi de bunăvoinţa fiecăruia.

Libertatea e singură. Ea nu se poate apăra nici de minciună, nici de egoism. Ea poate să se apere pe moment doar de tiranie. Dar existenţa ei permanentă e posibilă doar dacă lipsesc minciuna şi egoismul. Ea are nevoie de adevăr şi milă, pentru a se apăra cu ajutorul lor de minciună şi egoism. Astfel, libertatea sfinţită cu adevăr şi înnobilată cu milă va fi veşnic dragă oamenilor şi va rămâne cu ei până când va exista omenirea.

Fără credinţă în Dumnezeu, nici robia n-o poţi îndura şi nici libertatea n-o poţi menţine.

Pe porţile oricărei ţări creştine ar fi trebuit scrise cu litere mari cuvintele Apostolului Pavel: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate, numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Gal.5, 13).

Aşadar, conform învăţăturii creştine, scopul libertăţii este slujirea lui Dumnezeu şi a apropiaţilor, o slujire din dragoste. Iar robia este o slujire a stăpânului, dar nu o slujire de bunăvoie, ci prin constrângere, fără demnitate personală şi fără răspundere.

Cu cât libertatea e mai multă, cu atât trebuie să fie mai mare slujirea fiecăruia şi responsabilitatea fiecăruia. Iar sufletul omului se desăvârşeşte şi se apropie de Dumnezeu. Şi Fiul Omului a venit nu pentru a fi slujit, ci ca să slujească.

Din nefericire, până în ziua de astăzi, libertatea e folosită mai mult pentru a satisface dorinţele trupeşti. Dar nu poate continua mult aşa, altfel nu va mai rămâne libertate.

Adevărul nu limitează libertatea, ci îi dă un sens, îi arată scopul şi o păzeşte de stricăciune, iar mila o înnobilează pentru fapte bune.

Într-adevăr, de o astfel de libertate a oamenilor se va bucura Cerul şi toate generaţiile care vor urma”.

Sursă: Blogul lui Laurentiu Dumitru, selecţie din cartea “Tărâmul inaccesibil”, Episcopul Nicolae Velimirovici, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp.79-84