Părintele Anthony este povăţuitorul duhovnicesc al unei mici parohii din Colorado, închinată Sfinţilor Constantin şi Elena. A obţinut o diplomă în psihologie
la Universitatea Colorado, după care a iniţiat o serie de lucrări misionare în
rândul elevilor de liceu.
Mărturiseşte că s-a convertit la Ortodoxie în urma unui proces treptat de
conştientizare a lui Dumnezeu. Scrierile Sfinţilor Părinţi au avut o influenţă
uriaşă în creşterea lui lăuntrică, mai ales cele ale Sfântului Maxim
Mărturisitorul. Întâlnirea cu Părinţii Bisericii a fost, pentru Părintele
Anthony, asemenea „descoperirii unui ocean duhovnicesc în locul unde părea la
început a fi numai o piscină”.
În 1988 a fost primit împreună cu soţia sa, Elizabeth, în Biserica
Ortodoxă. A studiat apoi teologia la Seminarul „Sfântul Tihon” şi a fost
hirotonit preot în 1995.
Este tatăl a cinci copii, „toţi în Biserică” şi, deoarece lucrează foarte
mult cu tinerii, ne-am gândit să-i punem câteva întrebări legate de problemele
cele mai dificile din viaţa adolescenţilor zilelor noastre. Răspunsurile au
fost, pentru noi, surprinzătoare, descoperind la un Părinte de pe meleaguri
atât de îndepărtate un cuvânt cu putere multă şi pentru sufletele noastre. Duhovnicia
sa, ancorată în predania patristică, poarta mărturie a faptului că Duhul lui
Dumnezeu este pururea lucrător şi tine în veci vie Biserica Sa.
- Părinte, care sunt
problemele majore ale adolescenţilor din ziua de astăzi? Cum să procedeze
părinţii ca să le prevină?
- Eu nu cunosc situaţia tinerilor din România, dar, din experienţa mea de
aici — deoarece îmi închipui că lucrurile stau cam la fel peste tot — problema
principală este gândirea secularizată: trăim fără Dumnezeu. Întreaga cultura în
care trăim funcţionează aşa, fără conştiinţa lui Dumnezeu.
Ce este viziunea secularizată asupra lumii, secularismul? Este o viaţă
trăită materialist, în care devenim simpli consumatori – de muzică, de cultură,
de bunuri materiale. Este o viaţă care se centrează pe cumpărarea de lucruri şi
desfătarea de ele.
Acest fel de materialism, acest consumerism este o primejdie mult mai mare
decât comunismul. Măcar comunismul recunoştea că există Dumnezeu, doar că
trebuie eliminat! Aşadar, pentru comunişti, Dumnezeu există — era inamicul lor.
Însă materialismul nici măcar nu mai recunoaşte că ar exista un Dumnezeu, nici
măcar nu se mai lupta cu El, ci ne înghite cu totul. Ne ademeneşte, cum s-a
întâmplat odinioară cu pomul cunoştinţei binelui şi răului: pare dulce, plăcut
la vedere, bun de mâncat, şi suntem seduşi de el. Materialismul nu-i declară
război lui Dumnezeu, ci pur şi simplu ne atrage departe de Dumnezeu şi de
pomenirea Lui. Ne-a schimbat gândirea într-un fel foarte subtil şi atrăgător,
ceea ce-l face mult mai dificil de combătut şi de reperat. Când aveai ateismul
pe de-o parte, şi pe Dumnezeu pe de altă parte, le cunoşteai pe amândouă şi le
puteai separa.
Credem în Dumnezeu, dar trăim ca şi cum Dumnezeu n-ar fi
Îmi amintesc că am citit la unul din Stareţi că astăzi diavolul nu ne mai
lupta cu gloanţe, ci ne copleşeşte până la sufocare cu dulciuri, cu dulceţile
acestei vieţi. Te face să crezi că viaţa asta e lucrul cel mai important.
Aşa că… dacă-s nefericit în căsnicie, atunci divorţez. Căsătoria nu mai
este pentru mine o cale de-a mă mântui, ci a ajuns ceva de genul: „Nu-s fericit
cu femeia asta? O pot părăsi oricând! Copiii mei? Păi, dacă nu-i vreau, pot
scăpa de ei, îi pot avorta oricând!” Vedeţi? Nu mai este vorba acum de un
control cumplit al natalităţii, ca în comunism, ci chiar eu sunt cel care aleg:
„Îmi fac viaţa grea? Scap de ei!” Gândirea noastră s-a schimbat, s-a centrat pe
mine, pe ce vreau eu, pe ce mă face pe mine fericit, pe ce mă satisface pe
mine… Nu mai există Dumnezeu ca punct de referinţă.
Aşa că, personal, consider că ăsta-i cel mai primejdios lucru cu care se
confruntă tinerii noştri de astăzi: „Dacă să fiu homosexual mă face fericit,
atunci pot s-o fac!”, „Dacă să iau droguri mă face fericit, atunci pot s-o
fac!”…
- Da, sunt mulţi
părinţi care gândesc aşa: „Orice, numai să fie copilul meu fericit!”.
- Dacă tinerii cresc având impresia că toate din jurul lor ar trebui să-i
facă fericiţi, dacă din viaţa lor lipseşte raportarea la nevoinţă, la lepădarea
de sine, la veşnicie, la Dumnezeu, dacă nici măcar nu există aşa ceva în
viziunea lor asupra lumii…
- Cum spun unii: „Nu
există altă viaţă în afară de cea de acum!”.
- Da. Aşa trăim. Şi poate nici nu ne dăm seama de asta. Credem în Dumnezeu,
dar trăim ca şi cum Dumnezeu n-ar fi. Ăsta-i pericolul… Dacă tinerii cresc aşa,
atunci vor fi înghiţiţi de lume, de atracţiile ei, de momelile ei.
- Şi ce credeţi că ar
trebui să facă părinţii?
- Primul lucru: părintele trebuie să fie om de rugăciune. Şi trebuie să se
roage lui Dumnezeu nu pentru ca Dumnezeu să-i îndrepte copiii, ci pentru că
Dumnezeu să fie cu copiii lui, să aibă milă de copiii lui. Astăzi, ca să fii
părinte, trebuie să fii om de rugăciune! Lucrul cel mai important este ca
părinţii să se străduiască să fie sfinţi, să fie ei înşişi cu Dumnezeu, să
trăiască cu El. Dacă ei nu se lupta să se unească cu Dumnezeu, atunci tot ce le
spun copiilor rămân cuvinte fără putere, fără har… Cuvinte goale.
Nu le putem zice „nu te droga”, ci trebuie să le dăm ceva mai bun
În zilele noastre, mai mult decât oricând, părinţii înşişi trebuie să-L
caute pe Dumnezeu. Şi atunci copiii îi vor urma, vor merge după ei. Când
părinţii se străduiesc să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă sfântă,
atunci le sunt un exemplu copiilor, şi asta-i foarte important. Dacă părintele
nu se roagă, atunci nici copilul nu se roagă. Dacă părintele nu se duce la
biserică, atunci nici copilul nu se duce la biserică. Dacă părintele se duce la
biserică şi se vaietă ba că e lungă slujba, ba că se plictiseşte, se plânge ba
de preot, ba de episcop, ba de una, ba de alta, atunci copilul bineînţeles
că-şi zice: „Ce-mi trebuie mie aşa ceva?”
De aceea, părinţii trebuie să ducă o viaţă sfântă, din care să răzbată
pacea, dragostea, mila, iertarea… Dacă copilul se duce la biserică şi aude o
predică despre iertare şi milă, dar vede că mama şi cu tata se tot ceartă şi se
tot luptă, şi nu au milă unul cu altul, şi nu au iertare, atunci va părăsi
Biserica. Aşa că, mai înainte de toate, părinţii trebuie să se facă sfinţi, şi
vor deveni sfinţi şi copiii lor.
- Cum le vorbiţi
tinerilor despre problema drogurilor sau alcoolului astfel încât să nu se simtă
constrânşi în libertatea lor? E o problemă specifică la adolescenţi… Aţi avut
astfel de cazuri?
- Da, sunt aici tineri cu astfel de probleme: droguri, sex, alcool… Trebuie
să le dăm în schimb ceva mai bun. Nu le putem zice „nu te droga”, dacă nu
înlocuim drogurile cu ceva mai bun pentru ei. Dar ce e acel „ceva mai bun”?
Pentru mine — sunt preot, am cinci copii şi încerc să-i cresc în Biserică –
pentru mine, felul în care mi-am ajutat copiii să trăiască în lume a fost să le
ofer cele bune ale lui Dumnezeu, în Biserică, ca să nu aibă nevoie de altele.
Ce am făcut, concret? Am format o comunitate, aşa că avem grupe de
adolescenţi şi tineri, le organizăm tabere şi excursii, le oferim comuniunea cu
alţi copii ortodocşi, îi ajutăm să lege prietenii... Le dăm prilejul să nu facă
numai lucruri duhovniceşti, care-s grele pentru toţi. Se duc în tabere cu
prietenii lor ortodocşi, fac căţărări, merg în parcuri de distracţii, au tot
felul de activităţi sociale. Le încurajăm legăturile cu alţi tineri ortodocşi,
ca să poată face ceva împreună. Dacă nu vrem să umble în anturaje rele, trebuie
să le organizăm un anturaj bun, ca să le satisfacem nevoia de socializare. Să
faci parte dintr-un grup, să socializezi, asta oricine îşi doreşte, dar mai
ales adolescenţii. Aşa că le organizăm evenimente care să le placă, tabere de
vară şi de iarnă, tot felul de acţiuni sociale — de pildă, am luat douăzeci de
adolescenţi într-o călătorie misionară în Mexic, ca să ajutăm nişte orfani de
acolo. Şi aceşti tineri s-au simţit bine pentru ceea ce au făcut în Biserică.
Prin urmare, dacă le zic „Nu fă aia, că-i rău”, înseamnă că trebuie să pun
în loc ceva mai bun. Şi, dacă vor avea acest „mai bun”, lupta va fi şi în
continuare, dar probabilitatea de-a da acest „mai bun” pe ceva care nu-i la fel
de bun este mult mai mică.
Biserica să fie pentru tineri singurul loc care îi va primi
- Şi totuşi, aici, în
biserică, n-aţi avut cazuri concrete de tineri cu probleme?
- De probleme cu drogurile? Ba da.
- Se luptă şi cu
drogurile, rămân şi în biserică?
- Poate nu vor rămâne… Am avut şi cazuri când nu au rămas în biserică. Dar
ţelul meu, ca preot aici, este să-i iubesc mereu şi să le spun mereu că,
oricând vin, sunt bineveniţi. Pentru că întotdeauna Biserica să fie pentru ei
un loc în care să se poată întoarce, nu un loc care să-i respingă sau să-i
judece.
Pentru mine poate fi adesea foarte dureros să fac asta. Uneori mai degrabă
i-aş alunga, pentru că mă doare inima… şi mi-ar fi mai uşor să scap de ei. Dar
nu o fac. Vreau să aibă siguranţa că, dacă se spovedesc, nu vor fi judecaţi,
pedepsiţi şi alungaţi. Ci, dacă se spovedesc, vor fi acceptaţi, iubiţi,
încurajaţi şi mângâiaţi.
Convingerea mea, pe care mi-am format-o din Evanghelii, este că trebuie să
ne purtăm ca în cazul fiului risipitor. Tatăl l-a lăsat să plece, n-a avut ce
să-i facă, nu l-a putut obliga să rămână. Iar fiul risipitor
a plecat, s-a distrat cu prietenii, iar la sfârşit… nimic! Când s-a întors, a
fost primit – n-a fost judecat, n-a fost pedepsit, nu i s-a făcut morală, n-a
fost dispreţuit… Şi el ştia că acela era singurul loc în care ar fi fost
primit: în casa Tatălui său, în Biserică.
De multe ori, greşim atunci când le facem morală şi-i dispreţuim. Biserica
se transformă atunci pentru ei într-un loc negativ, în loc să fie un refugiu. Eu
vreau ca biserica să fie în conştiinţa lor singurul loc în care se află în
siguranţă, singurul loc care îi va primi, singurul loc care îi va tămădui. Mi-e
foarte greu. Dar aşa trebuie să fie.
- Ce sfat aţi da unei
mame care tocmai a aflat că copilul ei de 15-16 ani (până mai ieri un copil!)
şi-a început viaţa sexuală?
- Lucrurile astea se întâmplă… şi sunt dureroase. Părintele trebuie să se
roage pentru copil. Îi poate vorbi, îşi poate deschide inima înaintea lui… Sunt
lucruri pe care o mamă nu poate să nu le facă, sunt în firea ei. Poate plânge
pentru el, dar cel mai important este să se roage pentru el. Să se roage lui
Dumnezeu ca să aibă milă de el: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte! Doamne,
miluieşte!” Nu se poate ruga: „Doamne, îndrepteaza-l, fă-l să înceteze!”,
fiindcă nu-i aşa de simplu. Vedeţi, Dumnezeu nu ne face să încetăm. Nu vrea să
ne controleze: ne-a dat libertate. Dar inima de mamă trebuie să-L facă pe
Dumnezeu să se milostivească de copilul ei, cum a făcut Hristos pe cruce, Care
a zis: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. „Doamne, miluieste-l!”, asta
trebuie să fie rugăciunea ei.
- Cum pot fi aduşi la
biserica tinerii din familiile în care n-au avut contact cu Biserica?
- E aproape cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
- Ştiu că ţineţi nişte
cursuri în licee…
- Da, de câteva ori pe an ţin nişte prelegeri în şcoli şi licee.
- Şi, printre cei care
va ascultă, sunt şi unii care vin apoi la biserică?
- Tineri care au descoperit Ortodoxia, deşi părinţii lor nu sunt ortodocşi?
Da, unii vin…
Ce-i sfătuiesc pe aceşti tineri? Mai întâi, să intre în legătură cu alţi
tineri din Biserică, să-i cunoască pe alţii ca ei. Apoi, să aibă relaţii bune
şi cu adulţii din Biserică. Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am
învăţat din experienţa avută cu copiii mei, datorită faptului că au fost
homeschooled (educaţi acasă), a fost faptul că au legat prietenii cu adulţii
din parohie, şi au fost astfel influenţaţi foarte mult în bine. Aşa că relaţia
în comunitate nu era doar cu cei de-o seamă cu ei, ci cu toţi cei din biserică.
Copiii erau parte a bisericii, erau bine primiţi în biserică, erau încurajaţi
să cânte, să ajute în altar…
Poate am mai spus-o deja: întâlnirea lor cu biserica trebuie să fie o
întâlnire cu Dumnezeu, trebuie să-L găsească acolo pe Dumnezeu şi trebuie să
fie o întâlnire plăcută. Dacă un tânăr vine la biserică şi e întâmpinat cu:
„Oh, uite cum eşti îmbrăcat!”, dacă mă duc la el şi-i fac morală că are haine
nepotrivite, atunci nu-i ofer nimic din cele ale lui Dumnezeu. Chiar dacă e
îmbrăcat necuviincios, eu sunt dator să-i dau har, să-i dau dragoste, să fiu
milostiv, pentru că întâlnirea cu Biserica să nu-l facă să se simtă respins, ci
acceptat. Atunci va căpăta încredere şi va începe să se schimbe.
Mereu, mereu, mereu, trebuie să-i iubim…
- Dar ce e de făcut cu
tinerii care au crescut în biserică, alături de părinţii lor, şi la un moment
dat s-au răzvrătit? E firesca răzvrătirea asta? Sau e greşeala părinţilor?
- Uneori, da, părinţii greşesc. Iarăşi zic: dacă părinţii sunt ipocriţi,
înseamnă că ei sunt de vină pentru că fiii lor părăsesc Biserica. Copilul, dacă
se duce la biserică şi află de iertare, iar acasă vede că nu există iertare
între părinţi, atunci, pentru el, Biserica „nu funcţionează” şi o va părăsi. Adolescenţii vor adevăr. Vedeţi, ei sunt atraşi de adevăr, nu de
prefăcătorie. Dacă văd ipocrizie în casele lor, la
părinţii lor, atunci vor respinge Biserica. Aşa că, uneori, părinţii sunt de
vină. Alteori, poate că biserica e de vină – nu Biserica în sine, ci oamenii
din biserică, care spun una şi fac alta. Uneori poate că suntem de vină noi,
preoţii, pentru că nu li L-am oferit pe Dumnezeu.
Dar trebuie să recunoaştem că şi influenţa lumii este în clipa de faţă
foarte, foarte puternică. Lumea nu sprijină viaţa noastră în Biserica — acum,
mai mult ca niciodată. Aşa că, uneori, preotul poate să facă totul bine,
părinţii pot să facă totul bine şi totuşi copilul să se îndepărteze. Iuda, de
pildă: i s-au dat toate, a avut cel mai bun părinte duhovnicesc (Iisus era
părintele lui duhovnicesc) şi totuşi s-a lepădat! Aşa că, uneori, este pur şi
simplu păcatul şi diavolul. Noi putem să facem totul bine, şi totuşi… Lumea are
99% influenţă asupra lor şi este foarte puternică.
Atunci, ce putem face? Trebuie să ne rugăm pentru ei. Să plângem şi să ne
rugăm pentru ei. Şi mereu, mereu, mereu, trebuie să-i iubim… Una din
rugăciunile Liturghiei, rostită doar de preot, spune: „Nu Te-ai depărtat, toate
făcându-le, până ce ne-ai suit la Cer”. Şi Dumnezeu nu se va depărta, făcând
totul ca să-i cheme înapoi. El va fi pururea acolo pentru mine. Ei se vor
îndepărta, dar Dumnezeu nu se va îndepărta. Ei vor fugi, dar Dumnezeu îi va
urmări. Şi, de va fi pentru ei un prilej, cât de mic, ca să se întoarcă spre
Dumnezeu, Dumnezeu va fi acolo, aşteptând să-i întoarcă.
Aşa că, uneori, pur şi simplu trebuie să încredem în Dumnezeu. Să-i lăsăm
în grija lui Dumnezeu şi să-I cerem lui Dumnezeu să-i miluiască. E tot ce putem
face. Nu-i putem forţa. Nu-i putem arunca într-o cămaşă de forţă, nu-i putem
obliga…
O spun din nou: cel mai important este că atunci când copiii Îl întâlnesc
pe Dumnezeu, când întâlnesc lucrurile lui Dumnezeu, când întâlnesc Biserica lui
Dumnezeu, când întâlnesc un preot al lui Dumnezeu, când întâlnesc creştinii
drept-slavitori ai lui Dumnezeu, trebuie să simtă dragoste.
Din nr. 6 (41) al revistei Familia Ortodoxă
