Evanghelia
Matei
8, 28-34; 9, 1
În
vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au
întâmpinat doi demonizați care ieşeau din morminte, atât de
cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi,
iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar
demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să
intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei,
ieşind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a
aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii
au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate
cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea
lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor.
Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în
cetatea Sa.
Sfântul
Nicolae Velimirovici – Evanghelia
mântuirii oamenilor şi pieirii porcilor
Oamenii
săvârșesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie
asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii
îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui
Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!" Bieţi oameni,
glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi,
aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile,
râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul
şi fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile
voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor
învăţa pe cei muţi să vorbească. Dacă buzele voastre nu mai
mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind
necuvântătoarele mărturisindu-L. „Adevărat vă spun: dacă voi
tăceţi, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). De-ar tăcea toţi
oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge
numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi
cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire şi
omenirea praf.
„Cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă”
(Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul. Dar voi,
oameni, cum vorbiţi? Voi ÎI treceţi cu dispreţ sub tăcere pe
Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de
la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii
pietre.
S-a
întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit
faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost
dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci Dumnezeul Cel Viu a
deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin
mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât pietrele
şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea
Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi.
Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L
mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de
vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?
Dumnezeu
le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri
şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu
făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni —
ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad,
prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi
sufletele din abis, din foc şi din chin.
Aleşii
care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi
în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte
păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa
prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este
înfăţişat în Evanghelia de astăzi.
„Şi
trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat
doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât
nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Gherghesa şi Gadara
erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii.
Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe
ţărmurile acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de Gherghesa
e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele
două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele
istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu şi
Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi.
Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai
înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei
îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat
Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se
vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era
un bărbat din cetate, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean
pesemne. Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea că
îndrăcitul avea demon de multă vreme, ceea ce înseamnă că,
fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea
locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai
înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni
se spune că era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar
el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie (Luca 8,
29). Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu şi Luca
pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Şi noi facem de multe
ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de
pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost
prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem
că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari.
La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi Luca
întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai
bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe
Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.
Aceşti
îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să
cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi
pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului
unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea
mormintele la marginea drumului, si nici la iudei acest lucru nu era
o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre
Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea
Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi
făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru
că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai
răutăţi şi stricăciuni. Ei simt lipsiţi de orice bine. De unul
din cei doi se spune că nu mai punea haină pe el. Odată cu
goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de
orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi încât nimeni
nu putea să treacă pe calea aceea.
„Şi
iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să
ne chinuieşti? În urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei
văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă tare
aceasta. Să se ruşineze cei care îl privesc pe Domnul în faţă
fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc, dar nu-L mărturisesc
deschis.
[Zigaben
zice: „De vreme ce ucenicii săi şi poporul L-au văzut om,
trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.] E drept că
dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i
nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi
strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu
Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia
(îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în
faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de
frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile
oamenilor. Au strigat chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a
smuls acest strigăt.
„Şi
iată, au început sa strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” întreabă demonii. Ce legătură avem
noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? Ce învoire este între
Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici una. Şi de aceea
slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos
de ce a venit la ei: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti? Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la
sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor
este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina
pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos
dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i
pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile încât nimeni
nu putea să treacă pe calea aceea.
De
faţă cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi, ci se
târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum
încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri:
Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. „Să
nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar
fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui
Hristos. Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin.
Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut
tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii... Şi acum, tu
te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14,
12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina
păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi
între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni
decât în adânc? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe
oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire.
În chin sunt şi când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e
uşurat de chinul celorlalţi.
Diavolul
e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit
Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o
scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le
devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi
frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de
dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în
bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă
toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale şi omul
ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-L călăreşte
diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin
care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în
Evanghelie. Nu se spune că aceşti oameni L-au văzut pe Hristos,
L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea
le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi
existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli. A vindeca astfel
de oameni era ca şi când i- ai fi înviat din morţi, şi încă
mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul
despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui
Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând
viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea
decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi
înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor.
Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni,
demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată de ce
minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea
morţilor, dacă nu chiar o întrece!
„Ai
venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Îl
întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la
sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă
chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu
că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va
fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat
unde se vor sfâşia şi se vor devora numai unii pe alţii. Marele
Profet a spus despre căpetenia demonilor: „va fi azvârlit departe
de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o
ramură fără de preţ... ca un hoit călcat în picioare” (Isaia
14, 19). Şi Domnul însuşi a adeverit: „Am văzut pe satana ca un
fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi toţi oamenii vor vedea
la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger în
„focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”
(Matei 25, 41).
Pe
când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă
mare de porci, ca la două mii (Marcu 5, 13), păşteau liniştiţi
pe deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară,
trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în adânc,
ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. Dacă ne scoţi afară...
Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era
acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers,
nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul.
Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi
duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece
din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să
meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe
când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult
mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face? Oricum, chiar atunci când
se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor
se întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vatămă mai
departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi
dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel,
ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.
„Duceţi-vă.
Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma
s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”. Demonii
i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în
mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă
aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din
minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau
să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc.
Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu
numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea
aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se
întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie,
să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.
De
ce a trimis Iisus duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în
arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci? Nu ca să-i asculte
pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i
necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi unde
nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi
adaugă, şi în curând puţinul se face mult. Când intră într-un
om curat, repede îngrămădesc întrînsul necurăţie porcească.
Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut
să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti
e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a
face rapacitatea şi lăcomia cu porcii? Vedeţi numai cu ce
repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la
pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care
cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o
sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.
[Vasile
cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu
doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi
înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu
înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor,
cu chibzuinţă?”]
Lacomii
sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi
mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i
mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.
Mai
avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea
demonilor când Dumnezeu nu o tine în frâu. Demonii sălășluitori
în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe
două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit —
ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul,
ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit,
demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ
ceea ce au făcut cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc.
Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de
cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.
Se
vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta
mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate
asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de
gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos? Dar oare ce sunt
porcii altceva decât iarbă călcată în picioare? Dacă nu
păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt
mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum,
de ce ar plânge după porci? Poate îi e mai greu să zidească
porci decât crini sălbatici? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba
de frumuseţe, ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului
porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează
sufletul? „Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile”
(Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de
preţ decât porcii, fie ei şi două mii? Să chibzuiască fiecare
la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa
repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost
ieftin plătită. Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să
vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare
este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta
mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în
clipa când au intrat în ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut
încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă
această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie!
— nu i-ar fi trezit din somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut să
cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci,
îi târau şi pe ei fără milă? Ce altceva i-ar fi putut povăţui
mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic?
Dar
vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit şi,
ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii.
Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi,
văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi
locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. S-au înfricoşat
(Luca 8, 35). Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră
niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la
picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte. Paznicii şi
apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi
îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în
faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă
nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile
rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în
adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei
doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi
şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă
cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune,
minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele
Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea
târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a
prăpădit turma de porci şi n-o s-o mai vadă înapoi niciodată.
În loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a
salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor! În loc să-L
roage să le fie oaspete, ÎI roagă să plece cât mai repede. În
loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.
Să
nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru
porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să
vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora
asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa
semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi
între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei
care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor
cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă sunt mulţi între
dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape
viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni
mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii
din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei
ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă! Ei măcar
L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când
popoarele Europei deadreptul ÎI alungă. Şi de ce ÎI alungă? Ca
să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.
Întrega
întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc.
Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn şi
îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt;
care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile
care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în
adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ
are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, şi vitele, şi
ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe
Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.
„Intrând
în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”... Întreaga
istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic
gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost
de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun să aduci la
supunere nişte morminte? A coborât în tăcere colina, a intrat în
coabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce
înălţime dumnezeiască! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care
a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins!” Hristos a
venit, a văzut, a învins — şi a tăcut. Păstrând tăcere a
înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din
pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu
sila. Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă
rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire si moarte.
O,
Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii,
vindecă-ne şi ne mântuieşte! A Ta fie slava şi lauda, împreună
cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu