Predica la Sfinții Apostoli Petru și Pavel -- Sfântul Serafim Sobolev

Evanghelia

Matei 16, 13-19

În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.

Sfântul Serafim Sobolev – Cuvânt la Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.

Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.

Iată de ce Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea..., ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 10-11). De aici este clar: cu cât se înmulţeşte dragostea noastră pentru Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, cu atât mai mult suntem părtaşii unei fericiri adevărate, atât vremelnice, cât şi veşnice. Şi invers: cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât mai mult ne afundăm într-o negură de imensă nefericire.

Iar lipsa totală a dragostei pentru Hristos nu înseamnă nimic altceva decât o groaznică nenorocire şi cădere sub blestem, vremelnic şi veşnic. Nu degeaba apostolul spunea: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema” (I Corinteni 16, 22).

De aceea, trebuie ca toate puterile noastre, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să le folosim mai ales pentru câştigarea dragostei pentru Hristos, dacă dorim să dobândim adevărata fericire şi bucurie dumnezeiască.

Către această dragoste ne cheamă întotdeauna Sfânta Biserică. Ea ne cheamă spre această mare fericire şi astăzi, în ziua amintirii verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel. Sfânta Biserică ne cheamă la această dragoste pentru Dumnezeu, arătându-ne faptele acestor Apostoli, despre care atât de mult ne vorbesc Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească.

Cât de mult Îl iubea pe Hristos Sfântul Apostol Petru, se vede mai întâi din Evanghelie. În timp ce toţi ucenicii L-au părăsit pe Domnul în Grădina Ghetsimani, este adevărat, la porunca Lui, apostolul Petru nu putea să-şi înfrâneze dragostea sa arzătoare pentru Domnul şi L-a urmat în curtea arhiereului.

Dar, neavând încă Harul Sfântului Duh, el a căzut şi s-a lepădat de Hristos. Dar imediat, după cădere, apostolul Petru a început să se căiască şi să verse lacrimi amare de pocăinţă. Pentru această pocăinţă Domnul l-a iertat şi l-a chemat în rândul ucenicilor săi.

Iar la Evanghelia utreniei, aţi auzit, iubiţilor întru Hristos fiii mei, cum asemenea întreitei lepădări a apostolului Petru, Domnul de trei ori l-a întrebat, când s-a arătat ucenicilor, după învierea Sa: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Şi apostolul Petru a mărturisit de trei ori dragostea pentru El” (Ioan 21, 16-17).

Dar acest lucru e puţin. După cum ne arată tradiţia bisericească, marea şi înflăcărată dragoste a apostolului Petru pentru Hristos l-a făcut, după aceea, ca în fiecare noapte, la cântatul cocoşilor, să se trezească şi să plângă pentru păcatul lepădării, deşi acest păcat a fost de mult iertat de Domnul.

Marea dragoste pentru Hristos s-a manifestat la apostolul Petru după pogorârea asupra ucenicilor lui Hristos a Harului Sfântului Duh. Faptele Apostolilor povestesc cu câtă bărbăţie neobişnuită, în numele tuturor apostolilor, el a propovăduit despre credinţa în Hristos Cel Răstignit şi înviat.

În această îndrăzneaţă mărturisire a lui Hristos s-a arătat aceeaşi dragoste a apostolului Petru pentru El, însufleţită şi întărită de lucrarea extraordinară a Harului.

Evanghelia de astăzi ne aminteşte cum la întrebarea adresată de Hristos ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi că sunt? Apostolul Petru..., L-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu, spunând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 15-16). Şi în această mărturisire de credinţă s-a exprimat marea dragoste a apostolului Petru pentru Hristos. De aceea Domnul l-a fericit pe Petru (Matei 16,17-19), căci fără dragostea pentru Dumnezeu credinţa noastră nu are pentru noi nici o însemnătate mântuitoare, fapt întărit şi de apostolul Pavel, care a spus că în lucrarea mântuirii noastre are importanţă doar credinţa urmată de dragoste (vezi I Corinteni 13,2).

Iubirea pentru Hristos a fost centrul din care izvorau toate gândurile, sentimentele, dorinţele, cuvintele apostolului Petru, toată activitatea şi viaţa lui. Caracteristic este că şi în moartea apostolului Petru s-a arătat aceeaşi dragoste deosebită pentru Hristos.

După cum mărturiseşte tradiţia bisericească, iubirea pentru Hristos l-a îndemnat pe apostolul Petru să ceară călăilor săi să îl răstignească cu capul în jos.

Dar cum l-a iubit apostolul Pavel pe Hristos, cât a lucrat şi cât a suferit pentru Hristos mărturisesc propriile sale cuvinte, pe care le-am auzit astăzi la Apostol: „În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele de afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 23-29).

Despre dragostea lui pentru Hristos apostolul Pavel mărturiseşte în Epistola sa către Romani: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere... . Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35-36; 38-39).

Pentru această mare dragoste pentru Hristos, Domnul a revărsat asupra apostolilor Săi, Petru şi Pavel, toată dragostea Sa şi i-a îmbogăţit pe ei cu toate darurile Sfântului Duh.

Faptele Apostolilor demonstrează că însăşi umbra apostolului Petru, ştergarele şi cingătorile apostolului Pavel săvârşeau tot felul de tămăduiri ale oamenilor (vezi Fapte 5, 15; 19, 12).

Desigur, Sfânta Biserică, arătându-ne nouă desăvârşita dragoste a apostolilor Petru şi Pavel pentru Hristos, nu ne cere ca noi să dobândim dintr-o dată această dragoste. Ea cunoaşte toate neputinţele noastre.

În lumea aceasta toate se săvârşesc treptat. Dar Biserica ne cere ca noi să avem fundamentul acestei mari iubiri desăvârşite pentru Dumnezeu Mântuitorul nostru.

Acest fundament constă în hotărârea de a tinde spre Hristos, a avea o tendinţă nestrămutată de a ajunge la El prin întreaga noastră viaţă, de a fi mereu cu El, de a-I plăcea şi a-L iubi prin împlinirea poruncilor Lui mântuitoare.

Dacă vom avea această hotărâre, atunci Harul Sfântului Duh va împărăţi întru noi. El va acoperi neputinţele noastre şi fără prea multă nevoinţă din partea noastră, ne va apăra minunat de orice nevoi şi necazuri, ne va uni cu Hristos şi ne va proslăvi pe noi cu slavă dumnezeiască.

Ce nevoinţe avea preacuviosul Serafim de Sarov, pe când era doar copil de şapte ani, cu numele Prohor şi luat fiind de mama lui în clopotniţa înaltă a bisericii pe care o ctitorea, din neatenţie, a căzut la pământ, de la aşa înălţime?! Spre marea uimire a mamei, Prohor a rămas întreg şi nevătămat.

Harul lui Dumnezeu l-a păzit de la moarte, într-un chip atât de minunat, deoarece în inima lui de copil existau deja dorinţa şi hotărârea de a merge după Hristos şi de a fi întotdeauna cu El, dorinţă sădită în sufletul lui Prohor de către evlavioasa lui mamă, prin educaţia lui bisericească, plină de Har.

Care ar fi putut fi cauza minunatei tămăduiri a lui Prohor, când el era deja începător în mănăstirea din Sarov şi avea numai douăzeci de ani? Prohor încă nu reuşise să se întărească în nevoinţele duhovniceşti ale vieţii monahale, avea doar o hotărâre nestrămutată de a-L sluji pe Hristos. Şi datorită acestei hotărâri mântuitoare Preacurata Maică a Domnului i s-a arătat, însoţită de Sfinţii Apostoli, Ioan Teologul şi Petru şi într-o clipă l-a tămăduit de boala ce suferea de trei ani.

Datorită acestei hotărâri ferme de a-L iubi pe Hristos, preacuviosul Serafim, deşi nereuşind încă să-şi cureţe inima sa de patimi şi fiind în vârstă de numai douăzeci şi şase de ani, totuşi L-a văzut în toată slava pe Domnul Iisus Hristos în biserică, în timpul Liturghiei din Joia Mare, când el a slujit ca ierodiacon. Domnul L-a învrednicit pe preacuviosul Serafim de asemenea mare milă, de o asemenea slavă dumnezeiască, de care foarte rar s-au bucurat chiar şi marii Săi slujitori şi nevoitori.

Nici pe noi nu ne va lipsi Domnul de mila Sa, iubiţilor întru Hristos fiii mei, într-o măsură sau alta, dacă şi în noi va fi această hotărâre în a-L iubi pe Hristos şi a-I urma Lui în toate zilele vieţii noastre.

Dacă noi nu vom reuşi înainte de moarte să ne curăţăm de toate păcatele şi patimile noastre şi vom muri, dar având în sufletul nostru hotărârea de a-L iubi pe Hristos cu toată fiinţa noastră şi de a respecta neabătut toate poruncile Sale, atunci sufletul nostru nu va merge la demoni pentru chinurile iadului, ci va merge acolo, unde era îndreptat înainte de moarte, adică la Hristos în împărăţia Lui cerească, pentru fericirea veşnică a Raiului.

Fie ca Domnul, prin Harul Său, să insufle în inimile noastre această hotărâre mântuitoare. Fie ca Domnul să ne învredni cească nu numai a avea această hotărâre de a-L iubi pe Hristos, dar să ne dăruiască mai ales această dragoste pentru El, ca şi aici şi în viaţa viitoare să fim moştenitori ai acestei bucurii dumnezeieşti, ai acestei adevărate fericiri, atât vremelnice, cât şi veşnice.

Fie ca Domnul să ne învrednicească pe toţi de această avuţie cerească, pentru rugăciunile verhovnicilor Apostoli Petru şi Pavel şi mai ales, pentru rugăciunile şi atotputernica ocrotire în faţa tronului lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii a Preacuratei Maicii Domnului, Fecioarei Maria. Amin.

(cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 29 iunie şi 12 iulie 1947)

Sursa: Doxologia