Evanghelia
Matei
5,14-16; 10,32-33, 17-18,22
Zis-a
Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o
cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind
făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează
tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să
slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi
pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni,
că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile
lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi
duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi
urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la
sfârșit acela se va mântui.
Pr.
Ilie Cleopa - Predică
la Duminica a II-a după Rusalii - a Sfinţilor Români
Iubiţi
credincioşi,
Sfânta
şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi are o mulţime de învăţături
mântuitoare. Dar două luminează mai mult dintr-însa. Acestea
sunt: cea despre chemarea lui Dumnezeu şi cea despre ascultarea faţă
de El.
Dumnezeu
Atotţiitorul, Care a făcut cerul şi pământul, de la începutul
lumii, ca un Ziditor şi Dumnezeu a toate, are putere să cheme toate
zidirile Sale şi toate ascultă de El. El – cum a zis proorocul –
cheamă cerul de sus şi pământul de jos. El cheamă apa mării şi
o varsă pe faţa a tot pământul. El cheamă norii, le porunceşte
să se adune şi să formeze ploile. El cheamă grindina şi furtuna.
El cheamă vânturile şi le scoate din vistieriile Sale. El cheamă
căldura focului şi razele soarelui să lumineze pe pământ. El a
pus o rânduială lunii şi stelelor.
Pe
toate le cheamă şi toate ascultă de Dânsul. El cheamă păsările
cerului şi vin la noi primăvara din locuri depărtate şi iarăşi
toamna le cheamă înapoi şi se duc de unde au venit.
Şi
care zidire nu ascultă de Ziditorul său, dacă El este
pretutindenea şi e Atotstăpânitor şi Atotştiutor?
El
nu cheamă numai stihiile neînsufleţite sau pe cele necuvântătoare.
De la zidirea lumii, El a chemat pe aleşii Săi. El a chemat pe Noe
cu 125 de ani înainte de potop şi i-a poruncit de-a făcut corabie
spre izbăvirea de potop. El a chemat pe Avraam, părintele a toate
neamurile, dintr-un popor păgân, din ţinutul Ur, din neamul
Chaldeilor şi l-a făcut tată al multor neamuri. El a chemat pe
Moise legiuitorul, care a fost prototipul şi închipuirea lui
Hristos în Legea Veche. L-a chemat la El în muntele Horeb şi l-a
trimis să scoată din robia lui Faraon 638.000 de suflete. El a
chemat pe David proorocul de la oi şi l-a făcut împărat peste
Israel şi mare prooroc. El a chemat pe toţi proorocii şi pe toţi
aleşii Săi.
Şi
toţi cei chemaţi de Dânsul, care primesc Duhul lui Dumnezeu şi au
credinţă şi cunosc pe Ziditorul lor şi au frica lui Dumnezeu în
inima lor, Îl ascultă. Acestea au fost zise despre chemarea lui
Dumnezeu până la venirea Legii darurilor.
Iar
când a venit Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a îmbrăcat în
trup, cum zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan „Cuvântul trup S-a
făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14), când a venit
Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, a chemat dintre
oameni mai întâi pe Apostoli.
Aţi
auzit din dumnezeiasca Evanghelie de astăzi cum a chemat El ca pe
cei dintâi pe apostolii Săi. Aţi auzit citindu-se din Sfânta
Evanghelie că „umblând Iisus pe lângă lacul Ghenizaretului –
care se mai numeşte şi Marea Tiberiadei – a văzut pe doi fraţi,
pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, că
erau pescari”.
Oare
de ce a rânduit pronia lui Dumnezeu ca tocmai atunci Iisus să fie
pe malul Mării Tiberiadei, când cei doi viitori apostoli, doi
fraţi, aruncau mreaja în mare? Iată pentru ce. Pentru că Hristos
avea să-i facă pe dânşii pescari de oameni şi a voit să arate
de mai înainte că datoria apostolului şi a predicatorului este să
arunce mreaja – adică cuvântul lui Dumnezeu – în marea lumii
acesteia, tulburată de necazuri, de ispite şi de păcate.
Evanghelia
spune anume că erau pescari ce aruncau mreaja în mare. Oare de ce
ţine să spună anume că erau pescari? Ar fi putut spune simplu că
erau la pescuit, dar Evanghelia spune anume că erau pescari.
Ştiţi
de ce o spune aceasta? Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, prin acest cuvânt, că erau pescari, vrea să
arate întregii lumi, tuturor filosofilor ei, tuturor împăraţilor,
tuturor puternicilor, tuturor cărturarilor, tuturor celor care vor
cerceta Evanghelia lui Hristos, că cei dintâi ucenici ai lui
Hristos au fost nişte oameni săraci şi neînvăţaţi.
Ce
poate fi mai sărac ca un pescar necăjit şi simplu? Şi de ce a
arătat-o aceasta Dumnezeu? Pentru ca să arate că El, când vine în
lume, n-are nevoie de înţelepciunea noastră, nici de priceperea
noastră.
Dumnezeu
poate să lucreze prin cele mai neputincioase fiinţe, cum a vorbit
odată prin gura măgăriţei lui Valaam (Numerii 22, 26-32).
Dumnezeiescul
apostol Pavel a spus că Dumnezeu a ales pe cele simple ca să
ruşineze pe cele înţelepte, pe cele neputincioase şi de neam slab
şi nebăgate în seamă, ca să ruşineze pe cele tari şi de neam
slăvit, ca astfel să vădească mai mult puterea Lui şi pentru ca
să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1,
27-29).
De
aceea, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, când vine în lume, Îşi
alege ucenici dintre oameni săraci şi simpli, nişte pescari. Dar
de ce a chemat deodată doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, fratele
său? Ca să arate că toţi cei ce vor crede întru Hristos, prin
mreaja cuvântului acelora, se cade să trăiască în iubire ca
fraţii şi că sunt fraţi prin dumnezeiescul Botez şi prin sfânta
credinţă cea în Domnul Iisus Hristos.
De
aceea a ales mai întâi ca apostoli doi fraţi. Şi după ce i-a
ales, aceştia lăsând acolo mreaja, au urmat după Iisus Hristos.
Când
i-a chemat Iisus Hristos, ei n-au mai zis: „Doamne, avem treabă,
iată, am pregătit mreaja de prins peşte”. Nu! În clipa când
i-a chemat Iisus Hristos, nu au mai aflat nici o pricină, că mai au
treabă de făcut, ci în aceeaşi clipă, lăsând mreaja, au mers
după Iisus.
Nici
proorocul Elisei, când a fost chemat să fie în locul lui Ilie
Tesviteanul, nu a arătat atâta sârguinţă şi atâta ascultare
precum cei doi apostoli fraţi. Căci ce spune Scriptura? Când s-a
coborât Ilie şi a trecut Iordanul, pe calea pustiei Damascului şi
a venit la Elisei proorocul, care lucra cu 12 perechi de boi şi a
aruncat cojocul pe el şi a zis: „Dumnezeu te-a ales pe tine,
Elisei, fiul lui Safet, prooroc în locul meu”, acesta, auzind că
Dumnezeu îl cheamă la proorocie, a zis către Ilie Tesviteanul:
„Dă-mi voie să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea
şi pe fraţii mei, şi apoi voi veni”. După ce s-a dus şi şi-a
luat ziua bună de la familie, s-a dus apoi şi a tăiat boii şi a
făcut praznic, dând plugul şi celelalte unelte de pomană. După
aceea a mers după Ilie, ca să fie proorocul lui Dumnezeu cu dar
îndoit, după cum spune în Scriptură (III Regi 19, 16-21).
Dar
la aceşti dumnezeieşti apostoli nu se vede una ca asta. Îndată ce
i-a chemat, au lăsat mreaja în mare; au lăsat-o acolo unde s-a
întâmplat să fie în clipa aceea, mergând după Iisus Hristos.
Dar
oare aceşti ucenici, cei dintâi chemaţi, cunoşteau ei pe Iisus
Hristos? Ştiau de El? Da, Îl cunoşteau. Căci şi Andrei şi Petru
au fost întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul, care le-a arătat cu
degetul pe Mântuitorul la Iordan şi a zis: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii!”. De atunci au înţeles
că Iisus Hristos e mai mare ca Ioan Botezătorul.
Iar
altă dată, Ioan Botezătorul le-a spus: „Vine după mine Cel mai
mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic a-I dezlega cureaua
încălţămintelor Lui” (Matei 3, 11; Marcu 1, 8). Şi: „Aceluia
I Se cade a creşte, iar mie a mă micşora. Cel ce are mireasă,
mire este, iar ea se cade să se bucure”.
Hristos
este Mirele şi mireasa Lui este Biserica. Dumnezeiescul
Înaintemergător ştia acest lucru şi a zis aceste cuvinte în
următorul înţeles: când va veni Mirele Bisericii, eu sunt sluga
Bisericii; eu trebuie să mă bucur că sunt împreună cu El.
Deci
aceşti doi ucenici chemaţi astăzi cunoşteau pe Iisus. Chiar din
gura povăţuitorului lor, de la Ioan Botezătorul, ştiau că El e
Mielul lui Dumnezeu şi că vine de sus şi că-i mai mare decât
Ioan Botezătorul. De aceea, îndată ce i-a chemat, au şi mers după
Iisus.
Iar
după aceasta, ce mai spune dumnezeiasca Evanghelie? Mergând
Iisus mai înainte, a mai dat de doi pescari. De cine? De Iacov al
lui Zevedeu şi de Ioan, fratele lui. Băgaţi de seamă că în
numărul celor 12 apostoli sunt doi Iacov. Unul se cheamă Iacov al
lui Alfeu, sau Iacov cel Mic, iar altul este Iacov al lui Zevedeu şi
al Salomeii şi văr de trup cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeiasca
Evanghelie zice că pe aceşti doi apostoli, pe Iacov al lui Zevedeu
şi pe Ioan, fratele lui, i-a văzut pe mare cu tatăl lor şi i-a
chemat. „Veniţi după Mine – le-a zis – şi vă voi face pe
voi pescari de oameni!”. Şi lăsând ei pe Zevedeu, tatăl lor, în
corabie, au mers după Iisus.
Dar
de ce n-a mers şi Zevedeu? Cum de au mers copiii şi tatăl n-a
mers? Iată de ce. Zevedeu n-a crezut că Iisus Hristos este Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea inima lui era legată mai mult de
corabia lui şi de peştele pe care-l pescuia, decât de Iisus
Hristos.
Iar
cei doi fii ai lui, cunoscându-L cu duhul şi auzind de minunile
Lui, pe care le făcea în Galileea şi în părţile acelea, n-au
mai stat la îndoială. „Acesta-i Mesia, Acesta-i Dumnezeu!” –
şi-au zis ei. Şi au lăsat pe tatăl lor în marea tulbure a lumii
acesteia şi cu corabia (care simbolizează nestatornicia veacului de
acum, căci pururea se clatină şi pururea-i mişcată de valuri) şi
au venit la Iisus Hristos. Era al doilea rând de apostoli, alţi doi
fraţi.
Deci
în aceeaşi zi Mântuitorul i-a chemat pe patru din cei mai de
frunte apostoli, pe Andrei şi pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan.
Căpeteniile sau vârfurile apostolilor, stâlpii cei mari care au
întemeiat mai târziu Biserica, au fost chemaţi într-o singură
zi.
Au
fost chemaţi de două ori câte doi fraţi, ca iarăşi să arate că
toţi cei ce vor crede în Hristos trebuie să trăiască ca fraţii
şi că sunt fraţi în credinţa în Acelaşi Dumnezeu.
După
ce i-a chemat Mântuitorul şi pe aceştia, se zice în Evanghelie: a
umblat Iisus prin toată Galileea şi prin tot ţinutul de pe lângă
mare, propovăduind şi învăţând în sinagogile evreieşti
cuvântul lui Dumnezeu, făcând semne şi minuni mari şi tămăduind
bolnavii de neputinţele lor. Aceasta e Evanghelia de azi, pe scurt.
Fraţi
creştini, astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu
şi de ascultarea omului de Dumnezeu şi de ascultarea tuturor
zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea
neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte
chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu
cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare,
de parcă le-ar spune: „Iată, Eu sunt Acela despre Care spune
Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste
două nu voi ploua şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi
şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt
Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12,
16; 26, 8; 38, 25-28).
Auziţi
pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste
două nu voi da şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am
să dau” (Ieremia 5, 24).
La
televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta
ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte
unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit.
S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare
parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele
proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii
noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă.
Deci
în mâna lui Dumnezeu sunt ploile şi norii şi furtunile şi
vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl
întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I
poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu
poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât
mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu.
Deci,
iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină,
alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă
cu foamete, alteori cu boale. Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă
şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face
când voieşte.
Alteori
ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul
Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi
altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci,
iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin
secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri,
prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că
este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte
voieşte.
Ce
spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi
toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură
dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o
cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără
de margini al mărilor?
Aşa
suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă
Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce
pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu
cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel. Cum? Prin
glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră
cugetul îndată. Te întreabă: „Omule, de ce ai făcut aceasta?”.
De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai
omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte,
de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea?
De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti
cele patru posturi de peste an şi vinerea şi miercurea, şi te faci
asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe
Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin
toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui
Dumnezeu, Care ne cheamă la El: „Omule, ai greşit! Eu te iert.
Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării,
al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să
nu mai păcătuieşti!”.
Deci,
conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege
s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic
o seamă de oameni puţin credincioşi: „Dar, noi, creştinii, o să
fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu.
Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e
Japonia, care se închină la zei şi la vrăjitori şi la filosofi,
cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi
n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi
ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în epistola sa cea către
romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii
lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere
şi Dumnezeire” (Romani 1, 20).
Deci,
toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după
legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea
scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei,
pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui şi după legea
zidirilor.
Cum,
după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru
vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o
trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă
că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise).
Şi
ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi). Cum vorbesc
cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea
lui Dumnezeu? Iată cum. Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l
vezi plin de stele şi împodobit ca un candelabru plin de lumină şi
vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă
cu care se conduc stelele şi galaxiile şi constelaţiile cerului cu
atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung
să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul:
„Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului,
că-l cercetezi pe el?” (Psalmi). Şi atunci îţi dai seama că
aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de
mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor.
Îţi
dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că
este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le
poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât
văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului.
Când
ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l
privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a
făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama
că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de
miliarde de ori mai mult ca el.
Şi
aşa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El,
soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”.
Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele,
cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin
mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi
altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Filocalia).
Contemplaţia
are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt
rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt
făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă
ele.
Aşa
vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi
păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi
aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne
spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le
ţine şi le mişcă.
Deci,
după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei
ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia
Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va
judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut
Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a
desăvârşirii.
De
la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre
Ziditorul ei.
Un
necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare,
pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor,
noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer,
sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în
batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la
stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu
dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L
predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă,
vine cel necredincios şi zice către preot: „Părinte, tot predici
pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am
văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus:
„Bine zici, frate, că nu-L vezi şi în acest fel nici n-ai să-L
vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu,
trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci
aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a
şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut şi
nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi
inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L
vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa
şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi
dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai
aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie şi
belşug şi sănătate şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi
moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului!
Căci
zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă
pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar
Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi
care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea
la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea,
suferinţele şi toate necazurile.
Când
e război, ce cerem? „Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi,
cerem: „Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: „Dă-ne,
Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: „Scapă-ne,
Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţină
în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd,
la pierzare.
Auzi
ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne,
fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine”
(Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi
frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este
Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să
facă viu.
Deci,
fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli,
prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă,
să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să
zicem: „Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe
noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu
ne ceartă din ură.
Adevăratul
părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată
sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de
dânşii? Nu! Ci, dacă vede că azi n-ascultă şi mâine n-ascultă
şi poimâine n-ascultă şi-i încăpăţânat şi-i răspunde
împotrivă şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără
să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede
că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău,
se duce în prăpastie şi dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea
târziu.
Aşa
face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după
dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi
fii ai Celui Preaînalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi şi
ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea
unuia dintre diavoli.
Dacă
suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul
Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem
pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri...”; dacă-i aşa,
să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că
dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că
există, El va pune mâna pe vargă.
Dar
mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi
să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă
de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii
au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă,
pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia
ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele
ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa
cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc.
Dar
băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne
poate bate! Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de
astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare
a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l
primeşte”.
Şi
să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci
spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru
aceea să rămână”. Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te
îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi
până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii;
te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii;
te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa
să rămâi!
Dar
să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a
chemat într-un fel sau altul şi fiecare dintre noi întru ceea ce
este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu