Predica la Duminica după Nașterea Domnului (a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, ruda Domnului. Fuga în Egipt) -- Sf. Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 2, 13-23

După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Sf. Nicolae Velimirovici – Fuga in Egipt a Maicii Domnului, cu Pruncul Iisus

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre. Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7). Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament. Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.

Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie. Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El. Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată. Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.

Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său. Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc. El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.

La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle? Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit. El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Ham's_sinEgipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi. Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8). Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat. N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi. Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.

Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere. Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător (Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat. Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela. Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3). Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer. Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm. Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate. Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi. Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15). Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului. De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret. Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret. Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti. El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii. Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi. Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica la Sfântul Apostol Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan -- Sfântul Iustin Popovici

Evanghelia

Luca 10, 16-21

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie şi a împrejmuit-o cu gard; a săpat într-însa teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit vremea roadelor, a trimis pe sljitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui de roade; dar lucrătorii, punând mâna pe sljitori, pe unul l-a bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis pe alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi le-au făcut şi acelora tot aşa. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu; însă lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor. Iisus le-a zis: n-aţi citit niciodată în Scripturi că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. De aceea vă spun vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va aduce roadele ei. Şi cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera.

Sfântul Iustin Popovici - Predică despre puterea care biruieşte frica de moarte

Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!

Iata, astazi este ziua praznuirii Sfantului Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan pe care Biserica il slaveste. El nu ar fi fost un Sfant daca Domnul nu s-ar fi nascut ca om. Cine este Acela Care a daruit acelui tanar putere miraculoasa si minunata, ca el, atunci cand il improscau cu pietre, sa se roage Domnului Dumnezeu pentru ucigasii lui si sa strige:

Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! (Faptele Apostolilor 7,60).

O asemenea dragoste si rugaciune minunata nu a fost cunoscuta pe pamant. Iata, aceasta minune se petrece prin marele si slavitul Intai Mucenic si Arhidiacon Stefan. Cine lucreaza aceasta in el? Domnul Hristos – Domnul Care a devenit om, Domnul Care este prezent impreuna cu toate puterile Sale in insusi Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan. Omul nu se teme de moarte! Iata, in momentul infricosator al morţii, atunci cand il improscau cu pietre, cand il chinuiau, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan vede Cerurile deschise si pe Fiul Omului, pe Domnul Hristos, Il vede sezand de-a dreapta lui Dumnezeu, sezand in trup omenesc (Faptele Apostolilor 7, 55). Ce vedenie! Ce bucurie!

Cerul este deschis pamantului. Toata bucuria cereasca este oferita neamului omenesc. Intaiul Mucenic Stefan vede aceasta, simte, vede Cerul deschis si nu ii este frica de moarte, nu ii este frica de ucigasi, nu ii este frica de nicio grozavie din aceasta lume. Astfel Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan ne-a descoperit noua tuturor taina tuturor Sfinţilor Mucenici ai lui Hristos: cum au putut ei sa indure cumplitele chinuri insuportabile fara vaicareli, fara lacrimi…

Fiecare mucenicie, pentru fiecare Mucenic, isi are grozavia ei, dar eroii lui Hristos nu s-au temut de moarte si au indurat toate aceste chinuri, caci au avut deasupra lor Cerurile deschise, caci Domnul Hristos era deasupra lor si ii astepta in Imparaţia Cerurilor. Acolo s-au grabit ei prin toata patimirea, prin toate chinurile, spre El, spre Domnul Care a devenit om, ca sa ne dea toata puterea dumnezeiasca, o asemenea putere care biruie tot ceea ce este muritor in om si in jurul omului; ca sa ne dea puterea dumnezeiasca care biruie moartea si pe toţi demonii care stau dincolo de moarte.

Nu trebuie sa ne inselam, aceasta viaţa a noastra pe pamant ne este data ca prin ea sa ne asiguram Viaţa vesnica, ca de aici sa inceapa viaţa noastra si sa se continue in cealalta lume. Domnul S-a pogorat din Ceruri; pentru aceasta a devenit om. El a strabatut calea omului de la pamant la Ceruri (Evrei 10, 20), a strabatut calea pe care fiecare fiinţa omeneasca poate merge si poate urca, daca vrea, in Ceruri. Totul depinde de noi, oamenii, de dorinţele noastre, de nazuinţele noastre, de libera noastra voinţa.

Dar ce este mai sublim, ce este mai inalţator pentru om decat faptul ca Dumnezeu S-a aratat in om, ca S-a aratat ca Dumnezeu-Om in aceasta lume? Oare este vreo bogaţie mai mare decat Domnul Hristos? El a adus neamului omenesc tot ceea ce are Cerul: a adus Imparaţia Cerurilor, a adus toate bunataţile Imparaţiei Ceresti. Imparaţia Cereasca a devenit a noastra, a oamenilor, si noi am devenit mostenitorii Imparaţiei Ceresti (Iacov 2, 5). Caci Domnul Hristos ne-a aratat marea dragoste, ne-a facut pe noi toţi fiii lui Dumnezeu, Domnul Dumnezeu ne-a infiat si prin aceasta noi devenim fii dumnezeiesti dupa har, devenind si mostenitorii tuturor bogaţiilor Domnului Hristos (Romani 8,14-17; 9, 26).

Stii ca daca implinesti fiecare porunca evanghelica te imbogaţesti in Dumnezeu, te imbogaţesti cu bogaţia nepieritoare pe care nimeni nu ti-o poate lua, nimeni nu ţi-o poate rapi: nici moartea, nici diavolul? Atunci tu iţi aduni bogaţie in Ceruri. Oare auzi poruncile Domnului Hristos, poruncile despre rugaciune: Rugaţi-va pentru prietenii si pentru vrajmasii vostri (Matei 5,44)?

Implinind aceasta porunca evanghelica, de fapt te imbogaţesti in Dumnezeu. Puterile dumnezeiesti se afla intru tine, caci fiecare virtute, fraţilor, aduce in suflet puterea dumnezeiasca, fiecare virtute este de la Dumnezeu, de aceea aduce in suflet puterea dumnezeiasca si cereasca care este mai puternica decat pacatul si decat moartea si decat diavolul. Sau implinind oricare alta porunca, legata de milostivire, de exemplu, tu prin aceasta te imbogaţesti in Dumnezeu, te imbogaţesti cu bogaţia care dainuie vesnic in toate lumile in care se misca fiinţa ta omeneasca. Ce fel de bunataţi, ce fel de bogaţie a adus Domnul Hristos omului, nemurirea si Viaţa Vesnica, Imparaţia Cerurilor si toata fericirea Imparaţiei Ceresti! De aceea Craciunul, atunci cand Domnul S-a nascut ca Dumnezeu-Om in aceasta lume, este ziua de nastere a tuturor bogaţiilor noastre nepieritoare, a tuturor oamenilor mari si sfinţi in aceasta lume, ziua nasterii fiecarui om, a fiecarui om adevarat, a fiecarui crestin autentic.

De aceea Domnul S-a facut om, pentru ca noi sa slavim Craciunul ca pe praznicul ce aduce cea mai mare bucurie, caci prin Sfantul Praznic de astazi si moartea a devenit bucurie pentru om, spune Sfantul Apostol Stefan. Cum se mai bucura ca este batut cu pietre pentru Domnul Hristos! Ce fel de putere este aceasta care face ca nici moartea sa nu mai fie cea mai mare grozavie? Numai Domnul Hristos, numai Dumnezeu-Omul face aceasta! Astfel in viaţa mea si a ta, daca vrei ca moartea sa inceteze sa mai fie pentru tine si pentru aproapele tau sperietoare si grozavie, preda-te pe tine insuţi cu totul Domnului Hristos. Iar El este intreg acolo in mijlocul nostru, intreg in Biserica Sa, intreg in toata lumea, ca si pretutindeni prezent, gata sa ne ajute pe noi toţi, sa ne scoata din prapastia morţii, din prapastia pacatelor si sa ne ridice in Rai. Craciunul! Prin Craciun s-a deschis calea catre Rai. Craciunul ne-a daruit noua, tuturor, toate bunataţile Raiului. Daca doresti sufletului tau starea launtrica din Rai inca de aici de pe pamant, smereste-te inaintea Domnului Hristos cu rugaciune si cu modestie, cu post si cu trezvie mergi dupa Domnul Hristos, numai dupa El, caci fara indoiala, mergand dupa El vei ajunge in Imparaţia Cerurilor.

Si fie ca Sfantul Intaiul Mucenic Stefan pe care astazi il praznuim, care s-a bucurat de moarte mai mult decat ne-am bucura noi de orice bucurie, sa ne conduca si sa ne calauzeasca sa-I urmam Lui, Dumnezeu-Omului, Care a devenit Dumnezeu-Om pentru noi oamenii, ca si noi sa biruim tot ceea ce este muritor, sa biruim in noi insine orice pacat, orice moarte duhovniceasca, sa biruim in noi insine orice duh necurat, sa traim inca de pe pamant prin Evanghelia Domnului Hristos, prin viaţa dumnezeiasca, ce se continua in cealalta lume, si sa fim si noi impreuna cu Intaiul Sfant Mucenic Stefan, Apostolul si Arhidiaconul, sa-L slavim pe Domnul Hristos prin toata vesnicia in cealalta lume, salutandu-ne in Ceruri unul pe altul asa cum se saluta astazi oamenii pe pamant:

„Hristos Se naste! Adevarat ca Se naste!”.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Predica la Nașterea Domnului (Crăciunul) -- Arhim. Hierotheos Vlachos

Evanghelia

Luca 6, 17-23

Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Arhim. Hierotheos Vlachos - Predică si talcuire teologica exhaustiva asupra Tainei Intruparii

“Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

O data cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

1 Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric

Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o inchipuire.

In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub soare“, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Om Hristos.

Asadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei intrupari.

2 Revelatia Cuvantului in Vechiul si Noul Testament

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament se regaseste, in faptul ca toate revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat, in vreme ce, in Noul Testament, revelatiile erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise si tuturor profetilor era Cuvantul lui Dumnezeu, adica cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, insa fara a avea trup.

Prorocii si dreptii Vechiului Testament au fost in comuniune cu Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea Sa. Tocmai de aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El, Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a vazut ca om sezand pe tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare omeneasca si ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului Testament au vazut intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adica L-au vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru mantuirea neamului omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui Dumnezeu inseamna ca el a vazut ceea ce urma sa se petreaca in viitor, adica intruparea Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui Dumnezeu, ci numai forma si imaginea a ceea ce avea sa fie, deoarece, mai intai, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om adevarat, pentru a Se uni cu firea noastra si pentru a Se arata intrupat pe pamant (Sfantul Ioan Damaschin).

In afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament mai exista si alte fragmente revelatoare care proorocesc fara putinta de tagada intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte fapte concrete, precum Acela ca nu se va strica fecioria Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos va aduce pace in lume etc.

3 Pastorii

In aceste analize incercam sa observam reperele hristologice ale praznicelor imparatesti. Cu toate acestea, putem sa distingem si alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevarul ca Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera.

Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de ea.

4 Pacea

De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca. Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de Hristos.

Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa ingaduinta. Atunci cand se spune ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.

5 Magii si steaua

Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta ortodoxa.

Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului.

Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile acelei stele. Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sfantul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Asadar, Magii erau teologi [adica graitori de Dumnezeu] in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera cunostinta lui Dumnezeu.

6 Despre energiile lui Dumnezeu

La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.

Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare.

Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui Dumnezeu.

7 Numirile Cuvantului

Vorbind despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa analizam numirile pe care le atribuim Acestuia, pentru ca ele exprima diferite adevaruri teologice.

Inainte de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei Treimi este numita Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul arata, face cunoscut ca S-a nascut din Tatal, iar “nascut” este insusirea sa ipostatica. Numele Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu numai pentru a arata felul nasterii lui Hristos, ci si relatia Sa cu Tatal si statutul Sau fata de Acesta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul. I se spune Cuvant, pentru ca relatia Sa cu Tatal este aceeasi care exista in cazul oamenilor intre cuvant si gand, caci prin cuvant se exprima sensurile si continutul gandului. Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe Tatal, pentru ca cel care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il intelege si Il vede in Cuvant si pe Tatal.

Dupa intrupare sau, mai bine zis, din clipa zamislirii Cuvantului in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, in ipostasul Cuvantului, El este numit Hristos. Numele Hristos [in limba greaca: uns, sfintit; cel care unge, cel care sfinteste] este nume al ipostasului, care nu are legatura numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale Dumnezeului intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns, sfintit), deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul, Care este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea. Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns pe Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar in acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele Hristos desemneaza cele doua firi, adica firea dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc impreuna Dumnezeul-Om. Doar in mod exceptional acest nume s-ar putea folosi fie doar pentru a desemna firea omeneasca a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiasca, acest lucru justificandu-se prin faptul ca, dupa unirea in ipostas a celor doua firi, Cuvantul Se numeste Hristos. Astfel, Acela Care, inainte de intrupare, era Fiul lui Dumnezeu, desi dupa intrupare, ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El Se numeste acum Hristos, nume prin care se desemneaza unirea celor doua firi.

Cuvantul Dumnezeire se referera la fire, in vreme ce cuvintele Tatal, Fiul si Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A sustine ca Dumnezeirea S-a intrupat si ca S-a facut om este o erezie. Invatatura dreapta este ca Dumnezeirea S-a unit cu firea omeneasca in unul din ipostasurile Sale; Asadar, nu S-a intrupat Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei Treimi, adica Fiul lui Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu adevarat (Sfantul Ioan Damaschin).

8 Nasterile lui Hristos

In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta.

Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut fecioria.

Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele Sfantului Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.

Sfantul Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe.

Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.

Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el este zidit.

Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.

Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul istoric.

Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.

9 Intrebarea principala care se naste in legatura cu intruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)? 

Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa.

Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua viata.

Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.

Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.

Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal.

Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul Teolog).

10 Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop indreptarea lui Adam si a Evei, dar mai ales indumnezeirea omului. Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi lucru este spus si de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca sa-l faca pe Adam dumnezeu“.

Desi caderea lui Adam a avut si consecinte morale, in realitate, ea nu a fost o cadere morala, ci una ontologica, pentru ca a dus la stricarea intregii existente a omului. Prin pacat, omul s-a golit de harul sfant, a pierdut indrazneala in fata lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vietii pline de truda (simbolizata de frunzele de smochin – Facerea 3,7), a pierdut vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in grasimea carnii (simbolizata prin imbracarea cu haine de piele –Facerea 3, 21), a fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a cazut sub stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din urma, pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel, intruparea trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am aratat si mai inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa ajunga la indumnezeire.

Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea, intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru ca nu a trecut cu vederea slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a intins o mana de ajutor; intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai buna rezolvare pentru ceea ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca dupa cadere, nu a plamadit un alt om care sa lupte cu diavolul si nici nu l-a desprins pe om cu forta de moarte, ci l-a facut biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi a luat trupul omului muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a fost cu putinta sa faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar daca a ramas fara incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, indumnezeirea nu este un lux al vietii duhovnicesti, ci este scopul si incununarea vietii omului. Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate sa ajunga la asemanare, adica la indumnezeire. Firea omeneasca a fost rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea, prin unirea cu el, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare om bolnav poate sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.

Indumnezeirea omului se mai numeste si tamaduire sau vindecare, pentru ca omul care merge pe aceasta cale se vindeca de stricaciune si de moarte si se izbaveste de asuprirea diavolului. In vechea Biserica existau eretici care invatau ca Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si mintea sa. Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos a luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea si toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. “Ce nu este luat [asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu Dumnezeu, se mantuieste“.

Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la crearea lumii si a omului au fost lasate cinci impartiri, si anume: intre creat si necreat, intre ingeri si oameni, intre cer si pamant, intre Rai (Edenul fizic) si lume si intre barbat si femeie. Primul Adam trebuia ca, prin stradania sa personala si prin harul lui Dumnezeu, sa surmonteze divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam, a reusit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca toate aceste impartiri prin unirea cu Hristos.

11 Intruparea – chenoza

Intruparea se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:

“Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: “arata bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sfantul Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune:

“Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”.

Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se smereasca” (Sfantul Ioan Damaschin). Marea taina a desertarii se poate reda numai prin exprimari negative [apofatice, n.n.].

Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.

Deplina indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si invers.

12 Consecinta a chenozei: Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase

Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de pacat.

Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale pacatului.

Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Ii era foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc.

Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din ganduri...”

Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. “Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).

Daca toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea, “strigand cu glas mare Si-a dat duhul“ (Matei 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin cate putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13 In decursul acestor analize am spus in mod repetat ca, prin intrupare, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca. In acest moment, este nevoie sa aruncam o privire cat mai amanuntita asupra temei intruparii, pornind de la invatatura Sfintilor Parinti. Desigur, intruparea este o taina si, nefiindu-ne permis demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe invatatura sfintilor nostri purtatori de Dumnezeu care au primit revelatia pentru ca au ajuns la indumnezeire. Daca Profetul Moise, ajungand la vederea de Dumnezeu, a fost initiat in multe taine ale Dumnezeirii, cu atat mai mult acest lucru s-a petrecut in cazul sfintilor indumnezeiti ai Noului Testament.

In vechea Biserica existau diferiti eretici care, prin gandire filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua firi ale lui Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In acest sens, putem sa distingem doua puncte de vedere principale: cel nestorian si cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie, avand in vedere faptul ca cele doua firi si trasaturile lor caracterisitice sunt total diferite, adica nu sunt de acelasi tip, nu era posibil ca firea dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca. Prin urmare, asa cum sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o anexa a celei dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca lipirea a doua bucati de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura monofizita, firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca si, de aceea, firea omeneasca si-a pierdut trasaturile ei caracteristice.

Combatand aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul cuvantului si, prin urmare, Hristos are “doua firi fara amestecare, fara schimbare, fara despartire, fara impartire”. Aceasta invatatura se pastreaza intr-un tropar inchinat Maicii Domnului din octoih, scris de Sfantul Ioan Damaschin: “nicicum n-a rabdat osebirea amandurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a pastat propriile sale trasaturi si, astfel, cele doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despartit.

In continuare, va trebui sa ne oprim asupra cuvintelor “fara schimbare, fara amestecare si fara despartire“, in conformitate cu invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in acestea se ascunde taina legaturii dintre cele doua firi ale lui Hristos.

“Fara schimbare” arata ca fiecare fire si-a pastrat propriile sale trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea si invierea lui Lazar, firea omeneasca a lui Hristos a varsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea dumnezeiasca l-a inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti. Asadar, in Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si vazut, in vreme ce neziditul raamne nezidit, nemuritor, nedescriptibil si nevazut.

“Fara amestecare” desemneaza faptul ca nu exista nici o confuzie intre lucrarile celor doua firi. In cazul lui Lazar, viata nu ii este redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu sunt varsate de firea dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute de dumnezeiesc, dar nu fara trup, si toate cele smerite au fost facute de omenesc, dar nu fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este ca, in Hristos, nu exista amestecare intre lucrarile celor doua firi. Firea dumnezeiasca impartaseste slava, dar ramane pasiva atunci cand trupul patimeste.

Cuvintele “fara schimbare” si “fara amestecare” trebuie sa fie neaparat analizate impreuna cu cel de-al treilea cuvant, care este “fara despartire”.

“Fara despartire” inseamna ca cele doua firi sunt nedespartite si inseparabile, adica nu se despart niciodata. Fiecare lucrare lucreaza in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In exemplul invierii lui Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca si ca a dat viata firea dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite in permanenta, datorita ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost inviat de intreaga fiinta a lui Hristos. Atunci cand patimea trupul, Dumnezeirea era unita cu trupul, dar ramanea pasiva, iar cand actiona Dumnezeirea Cuvantului, sfantul cuget al lui Hristos era legat de Dumnezeire, cunoscand cele care se savarseau.

Datorita unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea pe cele omenesti ca un om, pentru ca, in acelasi timp, El era si Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeiesti nu le savarsea ca un Dumnezeu, pentru ca era si om. Aceasta este consecinta adevarului ca cele doua firi s-au unit ipostatic, adica s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, astfel incat fiecare dintre ele se misca in comuniune cu cealalta, in ipostasul Cuvantului.

Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a exsitat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a omenescului, si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa mai existe.

Si aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in trup. “Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului“. Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul Cuvantului.

Mai mult decat atat, cele doua firi ale lui Hristos se intrepatrund fara sa isi piarda caracateristicile. Trebuie insa precizat faptul ca intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea. Asadar, intruparea a insemnat unirea si infasurarea celor doua firi, dar numai de catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in care soarele transmite energiile sale catre noi, dar ramane in afara energiilor noastre.

Desigur, avand doua firi, Hristos a avut doua lucrari si doua voiri. Lucrarile nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totusi de la Persoana comuna, de la ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu lucreaza fara a depinde de ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu lucrarile.

14 Dogma hristologica are o mare importanta, ca este strans legata de eclesiologie, de antropologie si de soteriologie [adica invatatura despre mantuire]. Sfintii Parinti acorda invataturii hristologice o atentie deosebita, deoarece, daca aceasta este denaturata, in mod automat, este denaturata si invatatura eclesiologica, antropologica si soteriologica. Printr-o asemenea denaturare, Biserica s-ar transforma intr-o asociatie omeneasca sau intr-o organizatie religioasa, adica intr-o adunare, iar omul nu si-ar mai afla scopul vietii, de vreme ce ar devia de la drumul si de la mijloacele care duc spre mantuire.

Dezvoltand cateva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie sa ne referim si la discutia iscata pe marginea sintagmelor “fire compusa” si “ipostas compus“, deoarece, la fel ca in trecut, si in prezent are loc o mare dezbatere in legatura cu diferenta dintre acestea.

Monofizitii spuneau ca, prin unirea celor doua firi ale lui Hristos, s-a format o singura fire, pe care ei au numit-o “fire compusa“. Astfel judecand lucrurile, ei sustineau ideea ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca. Punctul de vedere monofizit denatureaza insa caracterul “neschimbat” al unirii celor doua firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusa este ceva diferit de cele initiale, ea nu este de o fiinta nici cu firea dumnezeiasca, nici cu cea omeneasca. Pentru a exemplifica acest lucru, el se refera la alcaturea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa, si pamantul. Dupa formare, trupul este ceva diferit, pentru ca nu mai este nici foc, nici aer, nici apa si nici pamant. Prin urmare, daca pentru Hristos am folosi sintagma “fire compusa”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinta nici cu Tatal, dupa firea dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu noi, dupa firea omeneasca. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu, si nici om.

Sfantul Ioan Damaschin, care este integrat organic in Traditia ortodoxa, respinge sintagma “fire compusa” si introduce formularea ipostas “compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie sa fie interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea susceptibila de a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi despre “ipostas compus” in duhul dreptei credinte.

Inainte de intrupare, ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvantul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevazut neatins, de nedescris, avand tot ceea ce avea si Tatal si diferind numai in modul de existenta, de vreme ce Tatal este nenascut, iar Fiul este nascut. Dupa intrupare, insa, ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul a devenit compus, in sensul alcatuiri din dumnezeiesc si omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat trup, ipostasul Sau unic, alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa firea dumnezeiasca, si vazut, dupa cea omeneasca.

Daca nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem fie in nestorianism, pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos, fie in monofizism, pentru ca suntem de acord cu modificarea si confuzia celor doua firi.

Asadar, cele doua firi ale lui Hristos s-au unit intr-un singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim neaparat la alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea dumnezeiasca si cea omeneasca“.

Desigur, este posibila intelegerea eretica a acestei sintagme, fie prin credinta ca s-ar fi format un ipostas din alte doua ipostasuri, adica cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie prin acceptarea existentei unui alt ipostas din doua firi [Adica firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, dar prin unire, s-a format un nou ipostas, care nu mai este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas compus combate asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza un ipostas alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte cuvinte, in Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas compus”, nu intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua firi desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si monofizismul.

15 In Slava de la laude a praznicului Craciunului se canta:

“Pentru aceasta si noi aducem tie, in loc de dar de bani, bogatia teologhisirii celei drept-credincioase“.

Sfanta intrupare nu este oferita oamenilor pentru a le stimula acestora gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa alacatuiasca analize psihologice si sentimentale. Asemenea analize, daca sunt facute la o varsta trupeasca si duhovniceasca corespunzatoare, pot duce la anumite rezultate, dar in cele din urma, taina intruparii trebuie sa fie analizata tot in cadrul atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, care este un lucru nou, peste fire si de neconceput pentru mintea omeneasca?

Dincolo de ceea ce am spus pana acum, este necesar sa mai analizam patru aspecte ce infatiseaza o abordare personala a acestei mari sarbatori, care este maica tuturor praznicelor imparatesti.

In primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos este intruchiparea Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv in aceasta privinta. El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfanta Fecioara este tronul, vasele in care se amesteca vinul cu apa sunt sanii, intruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfantul Duh este discul, iar Tatal, Care invalui totul prin puterea Sa, este acoperamantul discului.

Biserica este Trupul teantropic [divino-uman] al lui Hristos, Care a fost zamislit in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si care S-a nascut, S-a schimbat la fata, a patimit, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. In timpul Sfintei Liturghii, este savarsita toata aceasta mare taina si ni se da posibilitatea de a ne impartasi din harul lui Dumnezeu. Asa cum Biserica nu este o organizatie omeneasca, nici Sfanta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare dau de satisfacere a simturilor noastre.

In al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru totdeauna unita cu firea omeneasca, fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, si fara impartire in ipostasul Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit si nu se despart niciodata. In prezent, ne putem impartasi din Trupul indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru ca firea omeneasca ramane nedespartita de cea dumnezeiasca, adica Dumnezeu-Om exista pentru totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si din Sangele indumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup si de un sange cu El.

In al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii taine a intruparii, dar mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum au facut si Magii. Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor” (Matei 2, 12).

Cuvantul Irod inseamna in limba ebraica piele si, de aceea, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim placerile si pornirea carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si pe diavolul semanator de ganduri, care ne impiedica sa pasim pe drumul mantuirii, pentru a ne intoarce in tara noastra, adica in Rai, pe un alt drum, si anume pe acela al virtutilor.

Aceasta inseamna ca trebuie sa ducem o viata ascetica, in impartasire din sfintele Taine. Cei care traiesc ascetic se invrednicesc ca, prin sfintele Taine, sa se uneasca cu Hristos.

In al patrulea rand, atunci cand omul traieste ascetic si in impartasire din sfintele Taine, adica in duhul Traditiei ortodoxe, el ajunge sa simta in inima si in toata existenta sa faptele sfintei intrupari. Asadar, el nu mai traieste aceste fapte din afara, ci dinlauntrul lor. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata inima si este iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si Ii simte miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc, dupa care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca, dar si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui Dumnezeu si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si al indumnezeirii firii omenesti.

Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.

Septembrie 1994

(Din: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Sursa: Cuvantul Ortodox