Evanghelia
Luca
6, 17-23
Dacă
s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim,
întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut?
Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm
Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul
împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi
cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască
Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este
scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu
eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din
tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel.
Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit
în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a
zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi,
dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu
să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi
iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea
lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când
au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând
în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au
aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi,
deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi
smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la
Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
“Sarbatoarea
Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum
spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate
celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la
Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea
Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu
s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate
praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim
pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor.
La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale
sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu
este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.
O
data cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele
petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie,
intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif
etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate
veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde
dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se
observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se
descopera sfintilor.
1 Nasterea
lui Hristos este un eveniment istoric
Nasterea
lui Hristos este un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o
anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul
Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in
accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa
arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca
a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o
presupunere sau o inchipuire.
In
ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca
exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul
in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul
Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in
persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu
cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sfantul Ioan
Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub
soare“, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta
inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in
univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului
lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau
“cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti”
(Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Om Hristos.
Asadar,
caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina
nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea
lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si
in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in
Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei
intrupari.
2 Revelatia
Cuvantului in Vechiul si Noul Testament
Diferenta
dintre Vechiul si Noul Testament se regaseste, in faptul ca toate
revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale
Cuvantului neintrupat, in vreme ce, in Noul Testament, revelatiile
erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise
si tuturor profetilor era Cuvantul lui Dumnezeu, adica cea de-a doua
Persoana a Sfintei Treimi, insa fara a avea trup.
Prorocii
si dreptii Vechiului Testament au fost in comuniune cu
Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea Sa. Tocmai de
aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in Vechiul Testament,
Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El,
Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a vazut ca om sezand pe
tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare omeneasca si ca Fiu al Omului
venind la Cel Vechi de zile.
Toate
aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului Testament au vazut
intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adica L-au
vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru mantuirea neamului
omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui Dumnezeu inseamna ca el
a vazut ceea ce urma sa se petreaca in viitor, adica intruparea
Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui Dumnezeu, ci numai forma
si imaginea a ceea ce avea sa fie, deoarece, mai intai, trebuia ca
Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om adevarat, pentru a Se uni cu firea
noastra si pentru a Se arata intrupat pe pamant (Sfantul Ioan
Damaschin).
In
afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament mai exista si alte
fragmente revelatoare care proorocesc fara putinta de tagada
intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte fapte concrete, precum
Acela ca nu se va strica fecioria Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos
va aduce pace in lume etc.
3 Pastorii
In
aceste analize incercam sa observam reperele hristologice ale
praznicelor imparatesti. Cu toate acestea, putem sa distingem si alte
fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevarul ca
Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta vestire nu a fost doar o
intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o
asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai
aproape de Pestera.
Dupa
spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a
facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor,
datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand,
pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai
virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand,
pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui
Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos
nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori
ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar,
pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea
arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se
foloseasca de ea.
4 Pacea
De
o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de
sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Luca
2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica
lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar,
ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea
care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin
intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele
sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu
Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca. Dupa cadere,
omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se
mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara
simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este
oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se
inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii
sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut
ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui
Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune
deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa
ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit
de Hristos.
Expresia
“intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea
anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui
Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este
dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa ingaduinta. Atunci
cand se spune ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se
intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a
aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea
omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o
anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic
cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui
Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de
caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea
caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei.
Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul
nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.
5 Magii
si steaua
Alaturi
de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe
Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a
petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos.
Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut
si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea
sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi
astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile
acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi,
stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta
din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este
respinsa de credinta ortodoxa.
Magii
L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au
inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai
sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe
o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe
Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba
despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului.
Dovada
celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la
Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita,
ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui
Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un
fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile
acelei stele. Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se
oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se
opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un
nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand
Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a
coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de
luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sfantul Nicodim
Aghioritul).
Dincolo
de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre
Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre
Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura
de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt
invizibile la lumina soarelui.
Prin
urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar
dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil,
care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii
Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.
Asadar,
Magii erau teologi [adica graitori de Dumnezeu] in sensul ortodox al
cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera
cunostinta lui Dumnezeu.
6 Despre
energiile lui Dumnezeu
La
nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la
Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt
cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana
Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui
Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul
harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a
lui Dumnezeu.
Atunci
cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului
si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este
Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca
El este Dumnezeu.
Spuneam
mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har
de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi
energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are
diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare,
proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata,
inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem
ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din
energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce
din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia
sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din
energia indumnezeitoare.
Prin
urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos
au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari
trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta
impartasirii cu harul lui Dumnezeu.
7 Numirile
Cuvantului
Vorbind
despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa
analizam numirile pe care le atribuim Acestuia, pentru ca ele exprima
diferite adevaruri teologice.
Inainte
de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei Treimi este numita Fiul si
Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul arata, face cunoscut ca S-a nascut
din Tatal, iar “nascut” este insusirea sa ipostatica. Numele
Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu numai pentru a arata felul nasterii
lui Hristos, ci si relatia Sa cu Tatal si statutul Sau fata de
Acesta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul. I se spune Cuvant,
pentru ca relatia Sa cu Tatal este aceeasi care exista in cazul
oamenilor intre cuvant si gand, caci prin cuvant se exprima sensurile
si continutul gandului. Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe
Tatal, pentru ca cel care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il
intelege si Il vede in Cuvant si pe Tatal.
Dupa
intrupare sau, mai bine zis, din clipa zamislirii Cuvantului in
pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc
unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, in ipostasul Cuvantului,
El este numit Hristos. Numele Hristos [in limba greaca: uns, sfintit;
cel care unge, cel care sfinteste] este nume al ipostasului, care nu
are legatura numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale
Dumnezeului intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns,
sfintit), deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar
prin Cel Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul,
Care este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea.
Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la
aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns pe
Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar in
acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan Damaschin).
Prin
urmare, numele Hristos desemneaza cele doua firi, adica firea
dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc impreuna Dumnezeul-Om.
Doar in mod exceptional acest nume s-ar putea folosi fie doar pentru
a desemna firea omeneasca a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiasca,
acest lucru justificandu-se prin faptul ca, dupa unirea in ipostas a
celor doua firi, Cuvantul Se numeste Hristos. Astfel, Acela Care,
inainte de intrupare, era Fiul lui Dumnezeu, desi dupa intrupare,
ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El Se numeste acum Hristos, nume prin
care se desemneaza unirea celor doua firi.
Cuvantul
Dumnezeire se referera la fire, in vreme ce cuvintele Tatal, Fiul si
Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A sustine ca Dumnezeirea S-a
intrupat si ca S-a facut om este o erezie. Invatatura dreapta este ca
Dumnezeirea S-a unit cu firea omeneasca in unul din ipostasurile
Sale; Asadar, nu S-a intrupat Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei
Treimi, adica Fiul lui Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu
adevarat (Sfantul Ioan Damaschin).
8 Nasterile
lui Hristos
In
cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere
necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din
Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi,
din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“,
dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos
a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta.
Cuvantul,
Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal
Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata,
fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare
si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit
vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a
pierdut fecioria.
Amandoua
nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim
adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare
din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu,
fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele
Sfantului Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele
suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca
cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca
omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a
indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care
ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.
Sfantul
Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile
referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut,
nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul
ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos
(nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de
la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice
exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe.
Cuvintele
aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit,
respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat,
facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut
si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele
aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.
Cuvintele
aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu
desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la
om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar
Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut
din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si
in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el
este zidit.
Pornind
de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru
ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in
acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a
nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.
Fiul
lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind
Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a
nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea
Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut
din Fecioara Maria in timpul istoric.
Pentru
hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata
Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi
pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura
caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare
de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.
9 Intrebarea
principala care se naste in legatura cu intruparea lui Dumnezeu
Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi,
si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)?
Desigur, intreaga
Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat
fire omeneasca, Tatal a binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul
Sfant a fost impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul
ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca
firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei
Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt.
Primul
a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului.
Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1,
15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul
Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa
chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa
asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost
cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor,
asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu,
consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a
mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il
rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa
infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui
nevointa.
Atunci
cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si
asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa,
prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia
asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de
stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si
de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete
drumul spre noua viata.
Dar
pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea,
intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de
pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era
necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa,
Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu
trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca
moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.
Al
doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a
Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in
vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire
neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui
Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata
sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma.
Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se
nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua
Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de
timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta
Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel,
insusirea Sa ramane neschimbata.
Al
treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi
a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie
voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament,
facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal.
Asadar,
noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi
la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa
Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant
(Sfantul Simeon Noul Teolog).
10 Intruparea
lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop indreptarea lui Adam si a Evei,
dar mai ales indumnezeirea omului. Sfantul Atanasie cel Mare afirma
ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi
lucru este spus si de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca
sa-l faca pe Adam dumnezeu“.
Desi
caderea lui Adam a avut si consecinte morale, in realitate, ea nu a
fost o cadere morala, ci una ontologica, pentru ca a dus la stricarea
intregii existente a omului. Prin pacat, omul s-a golit de harul
sfant, a pierdut indrazneala in fata lui Dumnezeu, s-a acoperit de
asprimea vietii pline de truda (simbolizata de frunzele de smochin –
Facerea 3,7), a pierdut vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in
grasimea carnii (simbolizata prin imbracarea cu haine de piele
–Facerea 3, 21), a fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a
cazut sub stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de
oameni, Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din
urma, pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre
indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel, intruparea
trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am aratat si mai
inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa ajunga la
indumnezeire.
Intruparea
lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea, intelepciunea, dreptatea si
puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru ca nu a trecut cu vederea
slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a intins o mana de ajutor;
intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai buna rezolvare pentru ceea
ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca dupa cadere, nu a plamadit
un alt om care sa lupte cu diavolul si nici nu l-a desprins pe om cu
forta de moarte, ci l-a facut biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi
a luat trupul omului muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a
fost cu putinta sa faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar
daca a ramas fara incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si
cu Duhul Sfant (Sfantul Ioan Damaschin).
Prin
urmare, indumnezeirea nu este un lux al vietii duhovnicesti, ci este
scopul si incununarea vietii omului. Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la
chip omul poate sa ajunga la asemanare, adica la indumnezeire. Firea
omeneasca a fost rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea,
prin unirea cu el, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau
ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare
om bolnav poate sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.
Indumnezeirea
omului se mai numeste si tamaduire sau vindecare, pentru ca omul care
merge pe aceasta cale se vindeca de stricaciune si de moarte si se
izbaveste de asuprirea diavolului. In vechea Biserica existau eretici
care invatau ca Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si
mintea sa. Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca
Hristos a luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea
si toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca
altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi
luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. “Ce nu este luat
[asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu Dumnezeu,
se mantuieste“.
Dupa
cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la crearea lumii si a omului
au fost lasate cinci impartiri, si anume: intre creat si necreat,
intre ingeri si oameni, intre cer si pamant, intre Rai (Edenul fizic)
si lume si intre barbat si femeie. Primul Adam trebuia ca, prin
stradania sa personala si prin harul lui Dumnezeu, sa surmonteze
divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reusit sa faca primul
Adam, a reusit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat
posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca toate aceste impartiri prin
unirea cu Hristos.
11 Intruparea
– chenoza
Intruparea
se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele
Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:
“Care
Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu
Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se
asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit
pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de
cruce” (Filip. 2, 6-8).
Desertarea
Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: “arata
bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de
neinteles” (Sfantul Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de
neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie
incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea,
fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In
legatura cu aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune:
“Plinul
se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma
impartasesc din plinire”.
Fiul
lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru
este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta.
Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea
omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta
fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se
smereasca” (Sfantul Ioan Damaschin). Marea taina a desertarii se
poate reda numai prin exprimari negative [apofatice, n.n.].
Golirea
lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait
intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si
chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a
luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca
neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul
s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.
Deplina
indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta
desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa,
daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul
inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se
goleste, si invers.
12 Consecinta
a chenozei: Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si
nepacatoase
Consecinta
chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat
si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu
Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin
omului, afara de pacat.
Atunci
cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem
patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau
preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a
pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea
trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din
partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate,
dar sunt consecinte ale pacatului.
Pentru
ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup
muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire.
Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si
firesti. Astfel, vedem ca Ii era foame si sete, ca obosea, ca
lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc.
Insa
Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul
ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea
omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este
legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa
Hristos nu a avut niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a
savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I
Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat
asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci
cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin
ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din
ganduri...”
Hristos
a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub
soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau
si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de
exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci
cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om.
“Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile
nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era
imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui
Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era
foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de
asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu
aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea
putere asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).
Daca
toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii
ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu
atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a
murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea,
“strigand cu glas mare Si-a dat duhul“ (Matei 27, 50). Omul
epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin
voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins
putin cate putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a
murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.
13 In
decursul acestor analize am spus in mod repetat ca, prin intrupare,
firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca. In acest
moment, este nevoie sa aruncam o privire cat mai amanuntita asupra
temei intruparii, pornind de la invatatura Sfintilor Parinti.
Desigur, intruparea este o taina si, nefiindu-ne permis demersul
filosofic asupra ei, ne sprijinim pe invatatura sfintilor nostri
purtatori de Dumnezeu care au primit revelatia pentru ca au ajuns la
indumnezeire. Daca Profetul Moise, ajungand la vederea de Dumnezeu, a
fost initiat in multe taine ale Dumnezeirii, cu atat mai mult acest
lucru s-a petrecut in cazul sfintilor indumnezeiti ai Noului
Testament.
In
vechea Biserica existau diferiti eretici care, prin gandire
filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua firi ale lui
Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In acest sens,
putem sa distingem doua puncte de vedere principale: cel nestorian si
cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie, avand in vedere
faptul ca cele doua firi si trasaturile lor caracterisitice sunt
total diferite, adica nu sunt de acelasi tip, nu era posibil ca firea
dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca. Prin urmare, asa cum
sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o anexa a celei
dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca lipirea a doua bucati
de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura monofizita, firea dumnezeiasca a
absorbit-o pe cea omeneasca si, de aceea, firea omeneasca si-a
pierdut trasaturile ei caracteristice.
Combatand
aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat ca Hristos
este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca
firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul cuvantului
si, prin urmare, Hristos are “doua firi fara amestecare, fara
schimbare, fara despartire, fara impartire”. Aceasta invatatura se
pastreaza intr-un tropar inchinat Maicii Domnului din octoih, scris
de Sfantul Ioan Damaschin: “nicicum n-a rabdat osebirea amandurora
firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a pastat propriile sale
trasaturi si, astfel, cele doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu
s-au amestecat, dar nici nu s-au despartit.
In
continuare, va trebui sa ne oprim asupra cuvintelor “fara
schimbare, fara amestecare si fara despartire“, in conformitate cu
invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in acestea se ascunde
taina legaturii dintre cele doua firi ale lui Hristos.
“Fara
schimbare” arata ca fiecare fire si-a pastrat propriile sale
trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea si invierea lui Lazar,
firea omeneasca a lui Hristos a varsat lacrimi, care sunt
caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea dumnezeiasca l-a
inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti. Asadar, in
Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si vazut, in
vreme ce neziditul raamne nezidit, nemuritor, nedescriptibil si
nevazut.
“Fara
amestecare” desemneaza faptul ca nu exista nici o confuzie intre
lucrarile celor doua firi. In cazul lui Lazar, viata nu ii este
redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu sunt varsate de firea
dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute de dumnezeiesc, dar nu
fara trup, si toate cele smerite au fost facute de omenesc, dar nu
fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este ca, in Hristos, nu exista
amestecare intre lucrarile celor doua firi. Firea dumnezeiasca
impartaseste slava, dar ramane pasiva atunci cand trupul patimeste.
Cuvintele
“fara schimbare” si “fara amestecare” trebuie sa fie neaparat
analizate impreuna cu cel de-al treilea cuvant, care este “fara
despartire”.
“Fara
despartire” inseamna ca cele doua firi sunt nedespartite si
inseparabile, adica nu se despart niciodata. Fiecare lucrare lucreaza
in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In exemplul invierii lui
Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca si ca a dat viata firea
dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite in permanenta, datorita
ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost inviat de intreaga fiinta a
lui Hristos. Atunci cand patimea trupul, Dumnezeirea era unita cu
trupul, dar ramanea pasiva, iar cand actiona Dumnezeirea Cuvantului,
sfantul cuget al lui Hristos era legat de Dumnezeire, cunoscand cele
care se savarseau.
Datorita
unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea pe cele omenesti ca un om,
pentru ca, in acelasi timp, El era si Dumnezeu, dar nici pe cele
dumnezeiesti nu le savarsea ca un Dumnezeu, pentru ca era si om.
Aceasta este consecinta adevarului ca cele doua firi s-au unit
ipostatic, adica s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara
despartire, astfel incat fiecare dintre ele se misca in comuniune cu
cealalta, in ipostasul Cuvantului.
Dupa
unirea ipostatica a celor doua firi, a exsitat o singura Persoana
intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa
sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca,
prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica
Persoana dumnezeirii si cea a omenescului, si ca astfel, a rezultat o
a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau
“persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui
Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu
persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa,
aceasta persoana inceteaza sa mai existe.
Si
aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea
celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune
Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in
trup. “Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului“. Hristos
este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste
intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca.
Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu
Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este
alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a
format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut
ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au
unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul
Cuvantului.
Mai
mult decat atat, cele doua firi ale lui Hristos se intrepatrund fara
sa isi piarda caracateristicile. Trebuie insa precizat faptul ca
intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca
fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca
prin ea. Asadar, intruparea a insemnat unirea si infasurarea celor
doua firi, dar numai de catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in
care soarele transmite energiile sale catre noi, dar ramane in afara
energiilor noastre.
Desigur,
avand doua firi, Hristos a avut doua lucrari si doua voiri. Lucrarile
nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totusi de
la Persoana comuna, de la ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu
lucreaza fara a depinde de ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu
lucrarile.
14 Dogma
hristologica are o mare importanta, ca este strans legata de
eclesiologie, de antropologie si de soteriologie [adica invatatura
despre mantuire]. Sfintii Parinti acorda invataturii hristologice o
atentie deosebita, deoarece, daca aceasta este denaturata, in mod
automat, este denaturata si invatatura eclesiologica, antropologica
si soteriologica. Printr-o asemenea denaturare, Biserica s-ar
transforma intr-o asociatie omeneasca sau intr-o organizatie
religioasa, adica intr-o adunare, iar omul nu si-ar mai afla scopul
vietii, de vreme ce ar devia de la drumul si de la mijloacele care
duc spre mantuire.
Dezvoltand
cateva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie sa
ne referim si la discutia iscata pe marginea sintagmelor “fire
compusa” si “ipostas compus“, deoarece, la fel ca in trecut, si
in prezent are loc o mare dezbatere in legatura cu diferenta dintre
acestea.
Monofizitii
spuneau ca, prin unirea celor doua firi ale lui Hristos, s-a format o
singura fire, pe care ei au numit-o “fire compusa“. Astfel
judecand lucrurile, ei sustineau ideea ca firea omeneasca a fost
absorbita de cea dumnezeiasca. Punctul de vedere monofizit
denatureaza insa caracterul “neschimbat” al unirii celor doua
firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de vreme ce firea
compusa este ceva diferit de cele initiale, ea nu este de o fiinta
nici cu firea dumnezeiasca, nici cu cea omeneasca. Pentru a
exemplifica acest lucru, el se refera la alcaturea trupului omenesc
din patru elemente: focul, aerul, apa, si pamantul. Dupa formare,
trupul este ceva diferit, pentru ca nu mai este nici foc, nici aer,
nici apa si nici pamant. Prin urmare, daca pentru Hristos am folosi
sintagma “fire compusa”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinta
nici cu Tatal, dupa firea dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu
noi, dupa firea omeneasca. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi
numit nici Dumnezeu, si nici om.
Sfantul
Ioan Damaschin, care este integrat organic in Traditia ortodoxa,
respinge sintagma “fire compusa” si introduce formularea ipostas
“compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie sa fie
interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea susceptibila de
a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi despre “ipostas
compus” in duhul dreptei credinte.
Inainte
de intrupare, ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvantul era simplu,
necompus, netrupesc, nezidit, nevazut neatins, de nedescris, avand
tot ceea ce avea si Tatal si diferind numai in modul de existenta, de
vreme ce Tatal este nenascut, iar Fiul este nascut. Dupa intrupare,
insa, ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul a devenit compus, in sensul
alcatuiri din dumnezeiesc si omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat
trup, ipostasul Sau unic, alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa
firea dumnezeiasca, si vazut, dupa cea omeneasca.
Daca
nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem fie in nestorianism,
pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos, fie in monofizism,
pentru ca suntem de acord cu modificarea si confuzia celor doua firi.
Asadar,
cele doua firi ale lui Hristos s-au unit intr-un singur ipostas
compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim neaparat la
alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea dumnezeiasca si cea
omeneasca“.
Desigur,
este posibila intelegerea eretica a acestei sintagme, fie prin
credinta ca s-ar fi format un ipostas din alte doua ipostasuri, adica
cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie prin acceptarea existentei unui
alt ipostas din doua firi [Adica firea omeneasca s-a unit cu cea
dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, dar prin unire, s-a format un
nou ipostas, care nu mai este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas
compus combate asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza
un ipostas alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte
cuvinte, in Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas
compus”, nu intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua
firi desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in
amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si
monofizismul.
15 In
Slava de la laude a praznicului Craciunului se canta:
“Pentru
aceasta si noi aducem tie, in loc de dar de bani, bogatia
teologhisirii celei drept-credincioase“.
Sfanta
intrupare nu este oferita oamenilor pentru a le stimula acestora
gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa alacatuiasca analize
psihologice si sentimentale. Asemenea analize, daca sunt facute la o
varsta trupeasca si duhovniceasca corespunzatoare, pot duce la
anumite rezultate, dar in cele din urma, taina intruparii trebuie sa
fie analizata tot in cadrul atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar
putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea
dumnezeiasca si cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, care este un
lucru nou, peste fire si de neconceput pentru mintea omeneasca?
Dincolo
de ceea ce am spus pana acum, este necesar sa mai analizam patru
aspecte ce infatiseaza o abordare personala a acestei mari sarbatori,
care este maica tuturor praznicelor imparatesti.
In
primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos este intruchiparea
Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv in aceasta privinta.
El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a
primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea este jertfelnicul, Iosif
sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfanta Fecioara
este tronul, vasele in care se amesteca vinul cu apa sunt sanii,
intruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfantul Duh este discul, iar
Tatal, Care invalui totul prin puterea Sa, este acoperamantul
discului.
Biserica
este Trupul teantropic [divino-uman] al lui Hristos, Care a fost
zamislit in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si care S-a nascut, S-a
schimbat la fata, a patimit, a fost rastignit, a inviat si S-a
inaltat la ceruri. In timpul Sfintei Liturghii, este savarsita toata
aceasta mare taina si ni se da posibilitatea de a ne impartasi din
harul lui Dumnezeu. Asa cum Biserica nu este o organizatie omeneasca,
nici Sfanta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare dau de
satisfacere a simturilor noastre.
In
al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru totdeauna unita cu
firea omeneasca, fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, si
fara impartire in ipostasul Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua
firi nu s-au despartit si nu se despart niciodata. In prezent, ne
putem impartasi din Trupul indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru
ca firea omeneasca ramane nedespartita de cea dumnezeiasca, adica
Dumnezeu-Om exista pentru totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si
din Sangele indumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup si de un
sange cu El.
In
al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii taine a intruparii, dar
mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul si din Sangele lui
Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum au facut si Magii.
Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand instiintare in vis
sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor”
(Matei 2, 12).
Cuvantul
Irod inseamna in limba ebraica piele si, de aceea, Sfantul Nicodim
Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim placerile si pornirea
carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si pe diavolul semanator de
ganduri, care ne impiedica sa pasim pe drumul mantuirii, pentru a ne
intoarce in tara noastra, adica in Rai, pe un alt drum, si anume pe
acela al virtutilor.
Aceasta
inseamna ca trebuie sa ducem o viata ascetica, in impartasire din
sfintele Taine. Cei care traiesc ascetic se invrednicesc ca, prin
sfintele Taine, sa se uneasca cu Hristos.
In
al patrulea rand, atunci cand omul traieste ascetic si in impartasire
din sfintele Taine, adica in duhul Traditiei ortodoxe, el ajunge sa
simta in inima si in toata existenta sa faptele sfintei intrupari.
Asadar, el nu mai traieste aceste fapte din afara, ci dinlauntrul
lor. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata
inima si este iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si
Ii simte miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc,
dupa care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in
existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in
Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca, dar
si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui Dumnezeu
si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul
intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si al
indumnezeirii firii omenesti.
Intruparea
celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop
indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul
fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe
drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi
intrupat.
Septembrie
1994
(Din:
Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed.
Egumenita, 2008)
Sursa:
Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu