Evanghelia
Luca
6, 17-23
În
vremea aceea a stat Iisus la loc şes, unde erau mulţi dintre
ucenicii Săi şi mulţime multă de popor din toată Iudeea, din
Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi al Sidonului, care
veniseră să-L asculte şi să se tămăduiască de neputinţele
lor. Şi cei bântuţi de duhuri necurate se vindecau, şi tot
poporul căuta să se atingă de Dânsul, căci ieşea din Dânsul o
putere, care vindeca pe toţi. Atunci El, ridicându-şi ochii spre
ucenicii Săi, le-a zis: fericiţi sunteţi voi, cei săraci, căci a
voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi,
care flămânziţi acum, căci vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi
cei care plângeţi acum, căci veţi râde. Fericiţi veţi fi când
vă vor urî pe voi oamenii, şi când vă vor izgoni dintre ei, şi
vă vor batjocori, şi vor lepăda numele voastre ca un rău din
pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi,
căci iată, plata voastră multă este în ceruri.
Sfântul
Serafim Sobolev - Smerenia
însoţită de virtutea ascunsă este un semn al dragostei
desăvârşite pentru Dumnezeu.
„Căutat-au
spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat cererea lor”
(Psalmul 101, 18). Iată cuvintele Dumnezeiescului Psalmist, care
s-au împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae,
făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi,
iubiţilor întru Hristos fiii mei.
Domnul
ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune pentru noi şi
niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte. Şi cum ar
putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui ales
deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune? În virtutea
acestei cutezanţe, Sfânta noastră Biserică, mai mult decât pe
alţi sfinţi, îl numeşte „plăcut şi făcător de minuni”.
Prin aceste numiri, Sfânta Biserică mărturiseşte că Sfântul
Nicolae are un har extraordinar prin cutezanţa rugăciunilor sale
către Dumnezeu, ceea ce Biserica exprimă, de altfel numindu-1
primul nostru apărător, după Preacurata Fecioară Maria.
Ştim
şi noi, iubiţii mei, cât de repede şi neabătut îşi manifestă
făcătorul de minuni Sfânt Nicolae acest har al său, ca răspuns
la rugăciunile credincioşilor adresate lui. De o mie şi jumătate
de ani, acest har al Sfântului Ierarh Nicolae se descoperă fie ca
osândire pentru fărădelegi, fie ca milostivire pentru vindecarea
noastră de diferite boli, sau pentru izbăvirea de orice nenorociri
şi năpaste. (...)
Sunt
incomparabil mult mai multe manifestările darului vindecător al
Sfântului Ierarh Nicolae. Este imposibil să enumeri aceste cazuri.
Ele sunt tot atât de numeroase, precum stelele cerului şi nisipul
mării. Şi de fapt, cine dintre noi nu a simţit în viaţă sa
ajutorul rugăciunilor Sfântului Ierarh Nicolae? Cine dintre noi a
rămas neascultat de el, când îl chemam în rugăciunile noastre,
fiind bolnavi, sau supuşi unor necazuri, sau nenorociri ale vieţii?
Să i ne rugăm în continuare, cu nădejde nestrămutată şi el
niciodată nu ne va lăsa fără de mângâiere în necazurile
noastre.
Dar
iată ce va trebui să ţinem minte, mai ales când ne rugăm
Sfântului Ierarh Nicolae. Marele har cu darurile lui minunate el l-a
câştigat prin smerenia sa. „Pentru aceasta ai câştigat cu
smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”, se spune în
troparul acestui plăcut al lui Dumnezeu. Iar făcătorul de minuni
Sfânt Nicolae a avut cea mai mare şi înaltă smerenie.
Sfinţii
Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu este mare merit să ai o
smerenie de început, adică să recunoşti păcatele tale. Ar
însemna să-ţi pierzi cu totul ruşinea, ca să nu ai conştiinţa
păcatelor tale. Ele sunt prea evidente. Dar va fi mare meritul în
ochii lui Dumnezeu, dacă toate faptele bune nu ni le vom atribui
nouă, ci lui Dumnezeu, Harului Lui Dumnezeiesc, dar în acelaşi
timp, ne vom strădui să o facem în taină. Aceasta este cea mai
înaltă şi desăvârşită formă de smerenie, deoarece este
însoţită de desăvârşita iubire pentru Dumnezeu: noi nu dorim ca
slava faptelor noastre bune să ne fie atribuite nouă, ci dorim în
acest caz un singur lucru: să trecem neobservaţi şi ca toată
slava faptelor noastre să nu fie nici într-un caz raportate la
fiinţa noastră, ci atribuite Unuia Singur, Dumnezeului nostru. În
acest fel vom îndeplini în fapt cuvintele Sfintei Scripturi: „Nu
nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Psalmi 113,
9).
Prin
această smerenie tainică vom plăcea tot mai mult lui Dumnezeu, tot
mai mult vom arăta iubirea noastră pentru El. Iată de ce Domnul
atât de mult a vorbit despre facerea tainică de bine, în a Sa
Predică de pe Munte: „Luaţi aminte - a spus El - ca faptele
dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi
văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel
din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta,
cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi
de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă,
când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca
milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, să nu fiţi
ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile
uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate
oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă,
când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-6).
De
aici înţelegem de ce Preacuviosul Paisie cel Mare, la întrebarea:
„Care este cea mai înaltă virtute?”, a spus: „Aceea care se
săvârşeşte în taină”. Această virtute tainică, în întreaga
ei plinătate, a fost proprie făcătorului de minuni Sfânt Nicolae.
Din viaţa şi acatistul lui se vede că el a salvat de la căderea
în păcat trei fete, aruncându-le noaptea, în taină, câte un
săculeţ cu aur în casă.
Aşadar,
amintindu-ne de smerenia desăvârşită a Sfântului Ierarh Nicolae,
însoţită de virtutea tainică, sau, ceea ce este acelaşi lucru,
adevărata iubire pentru Dumnezeu, ce trebuie să o învăţăm?
Sfântul
Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Aduceţi-vă
aminte de mai-marii voştri... şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13,
7). De aceea, săvârşind pomenirea mai marelui nostru învăţător,
Sfântul Ierarh Nicolae şi aducându-ne aminte de minunata lui
smerenie, să avem şi noi această smerenie, iubiţii mei, nu numai
pentru faptul că aceasta este una dintre cele mai mari virtuţi, dar
şi pentru că această smerenie distruge slava deşartă, această
patimă groaznică care pierde chiar şi pe cei desăvârşiţi.
Cât
de desăvârşit era Lucifer, primul înger înainte de căderea lui!
După cum arată Sfinţii Părinţi, de la lumina Harului Lui se
lumina întreg universul. Dar el nu s-a mulţumit cu slava pe care a
primit-o de la Dumnezeu, ci a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, de
aceea a şi pierit pe veci. Pe protopărinţii noştri, de asemenea,
i-a pierdut slava deşartă, care a trezit în ei dorinţa de a fi
asemenea cu Dumnezeu în cunoaştere. Chiar şi pe Mântuitorul, când
a postit patruzeci de zile în pustie, diavolul a încercat să-L
ispitească prin slava deşartă, dar această încercare nu a fost
încununată de succes.
Noi
ştim ce mari daruri harice şi revelaţii a avut Sfântul Apostol
Pavel. Dar diavolul ar fi putut să-i răpească toate aceste daruri,
prin mijlocirea aceleiaşi slave deşarte. Aceasta nu s-a întâmplat,
deoarece Domnul i-a trimis marelui Său Apostol un mijloc de
poticnire sub forma unui ghimpe în trup: „Şi pentru ca să nu mă
trufesc cu măreţia descoperirilor - spune Apostolul în a doua
Epistolă către Corinteni - datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un
înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze
de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns darul Meu, căci
Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12,
7-9).
Sfântul
Simeon Stâlpnicul a avut odată o vedenie: i s-a arătat un car de
foc cu îngeri, care i-au spus că a plăcut atât de mult lui
Dumnezeu, încât Domnul le-a poruncit lor să-l ia de viu în
ceruri, asemenea proorocului Ilie. Iar Sfântul Simeon, dând crezare
vedeniei, a ridicat un picior, pentru a se urca în car, dar cum s-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, totul a dispărut deodată, cu
mare zgomot. Iar sfântul Simeon, drept pedeapsă că s-a lăsat
ispitit de gândul slavei deşarte, a stat un an întreg pe un stâlp,
într-un singur picior.
Nu
a scăpat de ispita slavei deşarte nici Preacuviosul Serafim de
Sarov. Lui i s-au propus să fie arhimandrit şi egumen al unei
mănăstiri din Rusia (...). Refuzând, slava deşartă a început
să-i tulbure mintea şi inima. Atunci Preacuviosul Serafim s-a
aşezat pe o piatră şi o mie de zile s-a rugat cu mâinile ridicate
la cer, cu rugăciune vameşului: „Dumnezeule, Milostiv fii mie,
păcătosului. În acest fel, slava deşartă l-a părăsit pentru
totdeauna.
Tot
aşa suferea de slavă deşartă şi Sfântul Ierarh Tihon de
Zadonsk. Trăind retras în linişte, la mănăstirea din Zadonsk,
suporta multe necazuri din partea unor fraţi nesimţitori, care îi
aduceau jigniri grele, îl numeau ipocrit, fariseu şi chiar aruncau
în el cu lemne şi pietre. Unul din arhiereii eparhiali, prieten al
Sfântului Tihon, i-a cerut acestuia să fie desemnat în funcţia de
episcop eparhial. Sfântul Tihon a şovăit în luarea unei decizii:
să rămână retras la mănăstire, sau să fie de acord cu
propunerea prietenului său. Slava deşartă îl ataca din ce în ce
mai mult. Stând odată lângă chilia lui, Sfântul sa lăsat
cucerit de gândul slavei deşarte. Deodată se apropie în fugă de
el un nebun pentru Hristos din mănăstirea Zadonsk, monahul Aaron,
care, lovindu-i obrazul Sfântului, i-a zis: „Nu te mări în
deşert”. Sfântul Tihon a fost adânc mişcat de perspicacitatea
monahului, care i-a ghicit gândurile ascunse şi din acel moment a
început să-i plătească o pensie: trei copeici pe zi. Influenţat,
însă, de cererile insistente ale prietenului său arhiereu, Sfântul
Tihon a înaintat o cerere Sfântului Sinod, pentru acordarea
postului de arhiereu eparhial. Dar în chilia lui a intrat acelaşi
nebun întru Hristos şi i-a zis: „Maica Domnului nu ţi-a poruncit
să pleci de aici nicăieri”. Sfântul Ierarh Tihon a rupt de
îndată cererea lui şi din acel moment gândurile de slavă deşartă
l-au părăsit.
Au
fost foarte multe exemple care mărturisesc cum slava deşartă a
pierdut mari nevoitori, oameni preacuvioşi. Este cunoscut faptul că
fericitul Teofil, care ocupa funcţia de econom al bisericii din
Adansk, din smerenie, a renunţat la hirotonia întru arhiereu. Iar
apoi, ca urmare a mărturiilor clevetitorilor lui, a fost înlăturat
chiar şi din funcţia de econom. Slava deşartă, cu o putere
extraordinară, l-a cuprins şi el a ajuns să comunice cu diavolul,
s-a lepădat de Hristos, a încetat să se împărtăşească, pentru
ca apoi să primească din nou funcţia pierdută de econom, dar deja
cu ajutorul diavolului. A fost nevoie de mijlocirea osârdnică a
Maicii Domnului pentru scăparea din veşnica pierzanie a fericitului
Teofil.
Dar
multe, foarte multe au fost cazurile când nevoitori mari au pierit
definitiv din cauza slavei deşarte, iar despre acest lucru vorbesc,
printre alte cărţi şi Patericul Atonit şi lucrările
Preacuviosului Ioan Casian.
De
aceea, să ne fie teamă, iubiţii mei, de slava deşartă ca de
focul veşnic şi nestins al gheenei, amintindu-ne de cuvintele
Apostolului Petru: „Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va
fi cu cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 4, 18). Dar, în
acelaşi timp, să năzuim din toată inima spre dobândirea
smereniei desăvârşit, cu tainica ei facerea de bine, cu adevărata
iubire pentru Dumnezeu. Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae să
ni se dăruiască această smerenie, prin care el s-a sfinţit, ca un
bun trebuincios şi mântuitor. Dacă vom avea această pornire a
inimii, atunci Sfântul Nicolae ne va iubi pe noi. El va revărsa
asupra noastră toată dragostea lui, tot harul lui. El ne va asculta
şi ne va îndeplini toate rugăciunile, ne va izbăvi de toate
necazurile şi durerile noastre şi ne va uni pe veci cu Hristos,
întru bucuria veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui
cerească şi fericită. Amin.
(Ţinut
în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 6/19 decem
brie 1947)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu