Evanghelia
Luca
18, 35-43
În
vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea la
marginea drumului şi cerşea. Şi, auzind mulţimea trecând, el a
întrebat: ce este aceasta? Şi i-au spus lui că trece Iisus din
Nazaret. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi
milă de mine. Iar cei care mergeau înainte îl certau, ca să tacă;
el însă şi mai tare striga: Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!
Iar Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Dânsul; şi, când
s-a apropiat, l-a întrebat, zicând: ce vrei să-ţi fac? Iar el a
spus: Doamne, să văd. Şi Iisus i-a zis: vezi! Credinţa ta te-a
mântuit. Şi îndată a văzut şi a mers după Iisus slăvind pe
Dumnezeu, şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui
Dumnezeu.
Pr.
Ilie Cleopa – Despre
credința cea statornică și despre milostenie
“Iar
el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de
mine!” (Luca 18, 39)
Iubiți
credincioși,
Cuvântul
lui Dumnezeu este izvor de învățături duhovnicești, din care noi
putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de
suflet. Din Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi
despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte
învățături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri
numai la cuvintele orbului pe care le-ați auzit. Căci fiind oprit
de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus
Hristos: "Fiule al lui David, miluiește-mă!"
Vedeți,
frații mei, credință statornică și fără de îndoială? Acest
fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea și cu
inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu
lua aminte la cei care îl certau și îi ziceau să tacă. El credea
cu toată inima, că negreșit Mântuitorul îl va vindeca și îi va
lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulțimii el mai
tare striga; "Fiule al lui David, miluiește-mă!" El
auzise de la mulți oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul
în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David și
de aceea, neștiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus.
Pentru credința lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul
nostru Mântuitor, Care i-a zis: “Credința ta te-a mântuit! Și
îndată a văzut” (Luca 18, 42-43).
Iubiți
credincioși,
Fiind
vorba despre credință este bine să știm că în multe feluri se
împarte credința oamenilor pe pământ. Este credință
cunoscătoare pe care o au și diavolii, căci ei, cunoscând puterea
lui Dumnezeu, “cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Este
credință lucrătoare, adică acea credință care este urmată de
fapte bune sau, altfel spus, credință care lucrează prin dragoste
(Galateni 5, 6). Este credință îndoielnică sau puțină, pentru
care a zis Mântuitorul lui Petru: “Puțin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Este credință fățarnică pe
care Mântuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în fața
cărturarilor și a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5).
Este credință bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis
nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credință superstițioasă a
celor ce cred în visuri, vedenii false, descântece, ghicitori și
vrăjitorii (Înțelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credință
strâmbă și rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii și
toți ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este
credință păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care
nu cred în Evanghelie și în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei
3, 8).
S-ar
putea vorbi și de alte feluri de credință, dar nu este locul aici.
Să revenim cu cuvântul nostru la credința cea neîndoielnică și
statornică a orbului din Sfânta Evanghelie de azi. Credința lui
fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul și încununată de
minunea mai presus de fire.
Unii
din Sfinții și dumnezeieștii Părinți arată că temerea de
Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta eliberează
sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în
stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credință
începe și se sfârșește mântuirea, căci “fără de credință
nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6).
Apostolul
Iacob zice: “Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile
sale” (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi,
auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit
și ar fi tăcut a mai striga la Mântuitorul, nu căpăta vindecarea
ochilor săi. Dar cu cât mai mult îl opreau cei de față să nu
strige și să tacă, el mai tare striga: “Fiule al lui David,
miluiește-mă!” Și așa, știutorul inimilor, văzând credința
lui cea din inimă și fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea
ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: “Cel ce
crede în Hristos nu se va rușina” (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).
Credință
adevărată în Dumnezeu și fără îndoială a avut și fericitul
patriarh Avraam. Despre credința lui, zice Sfânta Scriptură: “Și
a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui credința întru
dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credințe drepte
și fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat și faptele
lui cele bune care le-a făcut după voia și după porunca lui
Dumnezeu. Această credință dreaptă și statornică l-a făcut pe
Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și din casa
tatălui său și să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12,
5; Evrei 11, 8). Această credință dreaptă și lucrătoare l-a
făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și
apoi să zidească al doilea altar lângă stejarul Mamvri (Facere
13, 18).
Această
credință tare și neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte
de porunca lui Dumnezeu și să taie împrejur pe fiul său Isaac și
pe toți robii săi (Facere 17, 23-27). Și, în sfârșit, această
credință dreaptă și statornică a lui Avraam, l-a făcut să
aducă pe Isaac, fiul său cel iubit și născut din făgăduință,
jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit Dumnezeu
marea Sa binecuvântare asupra lui și asupra urmașilor lui (Facere
22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată câteva gânduri despre credința
cea dreaptă, statornică și lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea
să știe mai pe larg despre foloasele adevăratei credințe, să
citească cu atenție epistola Sfântului Pavel către Evrei,
capitolul 11.
Iubiți
credincioși,
Sfânta
Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia
Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb
ci și foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, vedem că
el “ședea lângă cale, cerșind” (Luca 18, 35). Oare, frații
mei, în zilele noastre ca și în alte vremi, câți orbi și săraci
nu sunt în diferite locuri, care cerșesc pe drumuri, pe la porțile
noastre, prin sate, prin târguri și orașe și cât de fericit și
bun următor al Mântuitorului, este acela care, auzind glasul
acestor oameni săraci și necăjiți, se oprește din calea sa și
întreabă, zicând: "Ce voiți să facem?" și înțelegând
cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă și la toate cele de
nevoie ale lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător
de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci și marea
lui credință stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăție:
luminarea ochilor lui.
Noi
oamenii, fiind păcătoși și puțin credincioși, pentru a noastră
necredință nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi și săraci,
dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie,
aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu
(Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubește
pe săraci ca și pe bogați (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) și nu
nesocotește rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plângerea
lor (Ieșire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-și aducă aminte toți
iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne poruncește să ajutăm pe cei
săraci și să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35;
Deuteronom 15, 7-11). Să-și aducă aminte cei bogați că “cine
miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17) și
va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veșnică (Psalm 36,
26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).
Cine
disprețuiește pe sărac și-l trece cu vederea, acela disprețuiește
pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor
ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov
34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne învață: “Fericiți cei
milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Voi adăuga în
continuare și o istorioară despre milostenie luată din Viețile
Sfinților.
Sfântul
Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica
Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine așa: "Când
eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când dormeam într-o noapte, mi
s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată
cuviincios și având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape
de patul meu, m-a atins la piept, și deșteptându-mă, am văzut-o
pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am
întrebat-o cine este și cum a îndrăznit de a intrat la mine pe
când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli și cu
fața luminată, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a marelui
Împărat și cea dintâi dintre fiicele Lui!" Acestea auzind
eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăși a grăi către mine
așa: "Dacă mă vei face prietenă, eu îți voi mijloci un
mare dar de la Împărat și te voi duce înaintea Lui, fiindcă
nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am
pogorât pe Dânsul din cer pe pământ și L-am făcut a se întrupa
cu trup omenesc!"
Acestea
zicând, s-a făcut nevăzută și m-am mirat de acea vedenie. Apoi
cugetând, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat
mie în chip de fecioară, căci o vădește cununa cea de măslin de
pe capul ei, care este semnul milostivirii și mărturisesc chiar
cuvintele grăite de ea, căci a zis: "Eu am pogorât pe
Dumnezeu din cer pe pământ și L-am făcut a Se întrupa!"
Căci Ziditorul văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască,
nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa
milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască
zidirea Sa. Deci mai mult decât toate ni se cade să avem milă
către cei de aproape și să dăm cât mai multă milostenie dacă
voim să aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel
cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat și am mers la
biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am aflat pe
cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o
haină și am dat-o acelui sărac, zicând în mine: "Acum voi
cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este o
înșelăciune!" Și am mers mai departe. Dar înainte de a
ajunge la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe
și mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de
galbeni de aur și mi-a zis: "Primește acestea, prietene!"
Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am
luat-o, căci nu-mi era de trebuință și m-am întors vrând să
dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut și căutându-l
cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut
a fost adevărat, iar nu înșelăciune. Din acea vreme orice dădeam
săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis
și ispitind de multe ori am aflat că așa este. Mai pe urmă am
zis: "Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul
Dumnezeul tău".
Altădată,
mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de
două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi, l-a întâmpinat
un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale
să-i dea șase arginți. Deci, luând străinul arginții s-a dus
și, vrând să ispitească îndurarea sfântului, și-a schimbat
hainele sale și alergând pe altă cale, iarăși l-a întâmpinat
pe sfântul și l-a rugat, zicând: "Miluiește-mă, stăpâne,
că sunt robit". Iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase
arginți. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: "Stăpâne
acesta este săracul acela care a luat mai înainte șase arginți",
iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el și a poruncit ca
iarăși să-i dea.
Străinul,
luând a doua oară milostenie, și-a schimbat hainele sale și a
întâmpinat pe altă cale pe patriarh, cerând a treia oară
milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: "Stăpâne
acesta este tot acela care a luat până acum de două ori câte șase
arginți și acum cere a treia oară!" Atunci fericitul patriarh
Ioan a răspuns slugii sale, zicând: "Dă-i lui doi arginți,
nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispitește pe mine!"
Despre
milostenie să auzim și pe dreptul Tobit care, învățând pe fiul
său Tobie, zice: "Din cele ce ai, fă milostenie și să nu
pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să nu întorci fața
ta de către nici un sărac și de către tine nu-și va întoarce
Dumnezeu fața Sa. După cât de multă avere ai, fă milostenie. De
ai mult să dai mult, de ai puțin să dai puțin, dar de către
milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îți agonisești
ție în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăvește și
nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun
dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaânalt"
(Tobit 4, 7-11). "Din pâinea ta dă celui flămând și din
hainele tale dă celor goi. Tot ce prisosește fă milostenie și
pune pâinile tale peste mormintele drepților" (Tobit 4,
16-17).
Încă
și marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de
Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: "Bună este
rugăciunea cu post, cu milostenie și cu dreptate... Mai bine este a
face milostenie decât a strânge aur, că milostenia din moarte
izbăvește și curăță păcatele. Cei ce fac milostenie și
dreptate, umple-se-vor de viață, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmași
sunt ai vieții lor" (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt
prin gura proorocului Osea: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea
6, 6).
Iubiți
credincioși,
Am
vorbit aici despre puterea credinței dreptmăritoare și despre
milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se
vorbește de vindecarea unui orb din Ierihon. Ați auzit cu câtă
credință și stăruință se ruga acest orb și ce anume cerea,
zicând: "Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!" Ce
voiești să-ți fac? l-a întrebat Hristos. "Doamne, să văd".
Și Iisus i-a zis: "Vezi! Credința ta te-a mântuit" (Luca
18, 38-42).
Care
erau deci virtuțile acestui orb? Credința tare în Dumnezeu și
rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuți l-au vindecat și
l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim și
noi, frații mei, dacă vrem să ne mântuim și să facă Domnul
milă cu noi.
Deci
să avem în suflet credință curată, puternică, ortodoxă, așa
cum aveau mamele și înaintașii noștri. Credința noastră să nu
fie îndoielnică, șovăitoare și fățarnică, cum sunt mulți
dintre creștinii care cred numai cu gura și la biserică vin doar
la Sfintele Paști și când au vreo înmormântare în familie, iar
acasă abia fac câteva cruci și zic "Tatăl nostru" seara
și dimineața. Ce minuni poate să facă o asemenea credință? Iată
de ce Dumnezeu nu ne împlinește multe din cererile noastre.
Credința
noastră să nu fie numai așa, de ochii satului și ai rudelor, căci
credința puțină aduce și roade puține. Ci credința noastră să
fie vie, activă, fierbinte, statornică și lucrătoare, adică să
se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creștinul bun se roagă
mult și cu stăruință, până îl miluiește Dumnezeu. Creștinul
bun nu lipsește de la biserică, mai ales în sărbători. Creștinul
bun iartă pe dușmani, miluiește pe săraci, cercetează pe
bolnavi, este smerit și blând cu toți oamenii. Creștinul bun nu
se îmbată, nu-și ucide copiii, nu dă divorț de soția lui, nu se
lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu fură, nu
înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alții.
Siliți-vă
să deveniți creștini buni, așezați, tari în credința ortodoxă,
ascultători de Biserică, milostivi și iubitori de Dumnezeu și de
oameni. Nu ascultați de creștinii sectari care dezbină Biserica
lui Hristos și duc pe mulți la pierzare cu reaua lor credință.
Nu-i ascultați, nu discutați cu ei, nu vă duceți la adunările
lor, rupte de Biserică. Apoi feriți-vă de creștinii robiți de
patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se
spovedesc și nu se împărtășesc cu anii.
Credința
sporește în sufletele noastre prin milostenie și prin citirea
cărților sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credință,
iar fără cunoașterea Sfintei Scripturi și a învățăturii de
credință ortodoxă nu vom cunoaște bine credința adevărată, și
unii pot fi ușor amăgiți de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos,
Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credință, în
rugăciunea stăruitoare și în milostenie, virtuți care stau la
temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul
Dumnezeu pe toți. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu